Programatorul divin

33

— Salut, voinice, am rostit intrând în camera lui Ricky.

Ricky stătea la biroul său cu o hartă a lumii laminată pe toată suprafaţa lui. Desena ceva cu creioane colorate, scoţând vârful limbii printr-un colţ al gurii, expresia de concentrare a copiilor.

— Bună, tati, zise el.

Am privit în jur. Camera era dezordonată, dar nu o catastrofă. Pe podea erau nişte haine murdare; de obicei, îl dojeneam pentru aşa ceva, însă nu şi azi. Avea câteva schelete mici de dinozauri, din plastic, pe care i le cumpărasem eu, şi o figurină Qui-Gon Jinn mobilă şi vorbitoare pe care o primise la Crăciun. Şi cărţi, o mulţime de cărţi pentru copii; Ricky al nostru avea să fie un cititor pasionat.

— Fiule, am rostit şi am aşteptat cu răbdare să-mi acorde întreaga lui atenţie.

Termina un element al desenului său, care semăna cu un avion. L-am lăsat s-o facă; ştiam ce iritant poate fi un lucru rămas neterminat. În cele din urmă ridică privirea, părând surprins că mai eram acolo. Înălţă întrebător din sprâncene.

— Fiule, am repetat, ştii că tati este foarte bolnav.

Ricky lăsă pe masă creionul colorat, înţelegând că intram pe un tărâm serios. Aprobă din cap.

— Şi, am mai spus, ei bine, cred că ştii că n-o să mă mai însănătoşesc.

Ţuguie buzele şi încuviinţă cu bravură. Mi se rupea inima.

— Eu voi pleca, i-am zis. Voi pleca împreună cu Hollus.

— El te poate face bine? întrebă Ricky. A zis că nu poate, dar…

Ricky nu ştia că Hollus era femelă şi în clipa de faţă nu doream deloc să abat cursul discuţiei.

— Nu. Nu poate să facă nimic pentru mine. Dar el pleacă într-o călătorie şi vreau să-l însoţesc.

Mai fusesem până atunci în multe călătorii, la situri de săpături şi conferinţe. Ricky era obişnuit să mă ştie plecat.

— Când te-ntorci? mă întrebă.

Apoi întreaga inocenţă îngerească îi lumină chipul:

— O să-mi aduci ceva?

Am închis ochii pentru o clipă. Stomacul mi se transformase într-un nod.

— Eu… ăăă… n-o să mă mai întorc, am şoptit.

Ricky tăcu o clipă, încercând să-mi înţeleagă cuvintele.

— Adică — adică pleci ca să mori?

— Îmi pare foarte rău, am rostit. Îmi pare tare, tare rău că vă părăsesc.

— Nu vreau să mori.

— Nici eu nu vreau, dar — dar uneori noi nu putem alege cum să meargă lucrurile.

— Pot să… vreau să vin cu tine.

Am surâs trist.

— Nu poţi, Ricky. Trebuie să rămâi aici şi să te duci la şcoală. Trebuie să rămâi şi s-o ajuţi pe mami.

— Dar…

L-am aşteptat să termine, să-şi încheie obiecţia. Însă n-o făcu. Zise doar:

— Nu te duce, tati.

Totuşi, eu aveam să-l părăsesc. Indiferent dacă o făceam luna asta, cu nava lui Hollus, sau peste alte două luni, zăcând într-un pat de spital, cu tuburi în braţ, în nas şi pe dosul mâinii, cu monitoare EEG piuind încet pe fundal, cu asistente şi medici intrând şi ieşind agitaţi. Într-un fel sau altul, aveam să plec. Nu puteam să aleg în privinţa asta, dar puteam să decid „unde” şi „cum”.

— Nimic, am spus, nu mi-este mai greu decât să plec.

Nu avea nici un rost să-i spun că doream să mă ţină minte aşa cum eram, când de fapt doream să mă ţină minte aşa cum fusesem acum un an, cu treizeci de kilograme în plus şi având mult mai mult păr. Totuşi, aşa era mai bine decât cum urma să devin în scurt timp.

— Atunci nu te duce, tati.

— Îmi pare rău, voinice. Zău că-mi pare.

Ricky era la fel de priceput ca orice copil de vârsta lui să cerşească şi să scâncească pentru a se culca mai târziu, pentru a căpăta o jucărie pe care o dorea, pentru a mânca mai multe dulciuri. Părea însă, că-şi dăduse seama că nimic din toate acelea n-avea să aibă succes acum şi l-am iubit cu atât mai mult pentru înţelepciunea lui de şase ani.

— Te iubesc, tati, zise şi lacrimile îi ţâşniră de data aceasta.

M-am aplecat, l-am ridicat din scaun şi l-am strâns la piept.

— Şi eu te iubesc, fiule.

Nava spaţială a lui Hollus, Merelcas, nu semăna cu nimic din ceea ce mă aşteptasem. Mă obişnuisem cu navele din filme care aveau tot soiul de accesorii pe fuzelaje, dar Merelcas avea o suprafaţă perfect netedă. Era alcătuită dintr-un bloc paralelipipedic la o extremitate şi un disc perpendicular în capătul opus, unite prin două traverse tubulare lungi. Totul era de culoare verde-pal. Nu-mi puteam da seama care capăt era prova. Mai mult chiar, îmi era imposibil să-i estimez în vreun fel mărimea; nu exista nimic ce să pot recunoaşte — nici măcar vreun hublou. Nava putea să fie lungă de numai câţiva metri, ori de kilometri întregi.

— Cât este de mare? am întrebat-o pe Hollus, care plutea în imponderabilitate lângă mine.

— Are aproape un kilometru, îmi răspunse. Partea paralelipipedică este modulul de propulsie şi traversele sunt habitatele echipajului — unul pentru forhilnori şi unul pentru wreedi. Iar discul din capăt este zona comună.

— Îţi mulţumesc încă o dată pentru că mă luaţi, am rostit.

Mâinile îmi tremurau de excitaţie. Prin anii 1980, existaseră nişte discuţii privind posibilitatea ca într-o bună zi un paleontolog să fie trimis pe Marte şi visasem, cu ochii deschişi, că eu aş putea fi acela, dar se dorise un specialist în nevertebrate; nimeni nu credea în mod serios că planeta roşie fusese populată vreodată de vertebrate. Dacă Marte a avut cândva un ecosistem, aşa cum susţinea Hollus, probabil că acesta durase doar câteva sute de milioane de ani şi se sfârşise atunci când prea multă atmosferă se pierduse în spaţiul cosmic.

Există un grup numit Fundaţia „Pune-ţi o dorinţă”, care încearcă să îndeplinească ultimele dorinţe ale unor copii aflaţi în faze terminale de boală; nu ştiu dacă pentru adulţi există un grup comparabil şi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur ce mi-aş fi dorit dacă mi s-ar fi oferit şansa. Călătoria aceasta însă ar fi corespuns. Ar fi corespuns, cu siguranţă!

Merelcas continua să crească pe monitor. Hollus afirmase că nava fusese cumva camuflată mai bine de un an, astfel încât să fie invizibilă pentru observatorii tereştri, dar acum nu mai era nevoie de aşa ceva.

O părticică din mine îşi dorea să fi existat hublouri — atât aici, în navetă, cât şi în Merelcas. Părea însă că nici una dintre ele nu aveau aşa ceva, deoarece fuzelajele ambelor erau compacte. În loc de hublouri, imaginile din exterior erau redate pe monitoare cât un perete. La un moment dat, m-am apropiat mult de unul dintre ele, dar n-am putut observa nici un pixel, linii de baleiere sau pâlpâire. Ecranele erau asemenea unor ferestre din sticlă reală — ba chiar erau mai bune din multe puncte de vedere. Suprafaţa lor nu avea nici un fel de reflexii şi, bineînţeles, puteau mări prin zoom, astfel încât să ofere un prim-plan cu imaginea unui alt obiectiv sau chiar să afişeze orice informaţii doreai. Poate că uneori simularea este mai bună decât realitatea.

Ne apropiam constant şi, în cele din urmă, am putut vedea ceva pe fuzelajul verde al navei: un înscris galben. Erau două rânduri: unul scris într-un sistem de forme geometrice — triunghiuri, pătrate şi cercuri, unele înconjurate de puncte —, iar celălalt compus din caractere sinuoase care aduceau vag cu literele arabe. Semne asemănătoare celor de pe primul rând văzusem pe proiectorul de holoforme al lui Hollus, aşa că am presupus că erau în graiul forhilnor; cealaltă trebuia să fi fost scrierea wreedilor.

— Ce scrie? m-am interesat.

— „Cu partea asta în sus”, răspunse Hollus.

M-am holbat la ea, cu gura căscată.

— Scuză-mă, îmi spuse. A fost o glumă. Acela este numele navei.

— Aha, am încuviinţat. Merelcas, nu-i aşa? Ce înseamnă?

— „Fiara răzbunătoare pentru distrugeri în masă”, zise Hollus.

Am înghiţit în sec. Cred că o parte din mine se aşteptase la un moment de tipul „Este o carte de bucate!”.

Dar ochii pediculari ai lui Hollus se unduiră de râs.

— Scuză-mă, repetă ea. Nu m-am putut abţine. Înseamnă „Călător stelar” sau ceva asemănător.

— Destul de sec, am comentat sperând că nu jigneam pe nimeni.

Ochii pediculari ai lui Hollus se îndepărtară la distanţă maximă.

— A fost decis de o comisie.

Am zâmbit. Aşa cum se întâmplase cu denumirea pentru Galeria descoperirilor din MRO. Am privit din nou nava spaţială. Câtă vreme atenţia mea fusese distrasă, într-un flanc al ei apăruse o apertură; nu ştiam dacă glisase un panou ori dacă fusese o deschidere de tip iris. Apertura era scăldată în lumină alb-gălbuie şi în interior puteam distinge alte trei navete negre de formă triunghiulară.

Naveta noastră continua să se apropie.

— Unde sunt stelele? am întrebat.

Hollus se uită la mine.

— Mă aşteptam să văd stele în spaţiu.

— Ah, făcu ea. Reflexiile puternice dinspre Soare şi Pământ le ocultează.

Cântă câteva vorbe în propriul ei grai şi stelele apărură pe ecranul mural.

— Calculatorul a mărit acum strălucirea aparentă a tuturor stelelor, astfel încât să fie vizibile.

Arătă cu braţul stâng:

— Vezi zigzagul de acolo? Aceea este Cassiopeia. Imediat sub steaua centrală din configuraţie se află Mu şi Eta Cassiopeia, două dintre planetele pe care le-am vizitat înainte de a veni aici.

Brusc, stelele indicate fură înconjurate de cerculeţe generate pe calculator.

— Şi vezi pata de mai jos de ele?

Imediat apăru alt cer.

— Aceea este galaxia Andromeda.

— Este minunat, am spus.

În scurt timp însă Merelcas acoperi întregul câmp vizual. Totul era aparent automatizat; cu excepţia ocazionalelor comenzi cântate, Hollus nu făcuse nimic de când intraserăm în navetă.

Un zăngănit răsună prin navetă când ne-am cuplat la un dispozitiv de fixare de pe peretele îndepărtat al calei de andocare. Hollus se împinse cu toate cele şase picioare în batardou şi pluti lin spre uşă. Am încercat s-o urmez, dar mă abătusem prea mult de la perete şi nu mai puteam ajunge la nici o suprafaţă în care să mă împing cu mâinile ori cu picioarele.

Hollus observă situaţia mea şi ochii ei pediculari se mişcară din nou, în semn de râs. Manevră pentru a se întoarce la mine şi-mi întinse un braţ. L-am prins. Era într-adevăr Hollus în carne şi oase; n-am simţit nici o furnicătură statică. Ea se propulsă iarăşi din cloazon, de data aceasta numai cu trei picioare, şi am plutit amândoi către uşă, care se deschise imediat ce ne-am apropiat.

Ne aşteptau alţi trei forhilnori şi doi wreedi. Forhilnorii erau uşor de deosebit unul de celălalt — fiecare era înfăşurat într-o ţesătură de altă culoare —, însă wreedii păreau îngrozitor de asemănători între ei.

Am petrecut trei zile explorând nava. Tot iluminatul era indirect, iar spoturile nu puteau fi văzute. Pereţii şi mare parte din echipamente erau verzi-albăstrui. Am presupus că wreedii şi forhilnorii considerau neutră culoarea aceasta, nu mult diferită de a cerului; o foloseau peste tot unde oamenii ar fi utilizat bej. Am vizitat o dată habitatul wreed, dar avea un iz de mucegai care nu-mi plăcea. Majoritatea timpului mi-am petrecut-o în modulul zonei comune, unde existau două centrifuge concentrice care se roteau pentru a simula gravitaţia; cea exterioară corespundea condiţiilor de pe Beta Hydri III, iar cea interioară reproducea condiţiile gravitaţionale de pe Delta Pavonis II.

Toţi cei patru pasageri pământeni — eu; Qaiser, femeia schizofrenică; Zhu, bătrânul cultivator chinez de orez; Huhn, gorila cu spate argintiu — savuram spectacolul fabulos al Terrei, o sferă superbă de sodalit lustruit, micşorându-se în urma noastră după ce Merelcas îşi începu călătoria — deşi Huhn, cu siguranţă, nu înţelegea ceea ce vedea.

După mai puţin de o zi am trecut de orbita Lunii. Eu şi tovarăşii mei pasageri ne aflam acum mai departe decât ajunsese vreun om în spaţiul cosmic — şi totuşi nu străbătusem decât vreo zece miliardimi din drumul total pe care aveam să-l parcurgem.

Am încercat în repetate rânduri să port conversaţii cu Zhu; iniţial, a fost destul de temător faţă de mine — ulterior mi-a spus că eram primul occidental pe care-l întâlnise —, dar finalmente l-am câştigat de partea mea deoarece vorbeam mandarina. Cred totuşi că mi-am demonstrat ignoranţa nu numai o dată în timpul discuţiilor noastre. Era uşor pentru mine să înţeleg de ce eu, un savant, aş fi dorit să plec în direcţia stelei Betelgeuse; îmi venea însă mai greu să înţeleg de ce un ţăran bătrân ar fi dorit acelaşi lucru. Iar Zhu era într-adevăr bătrân — el însuşi nu era sigur în privinţa anului în care se născuse, dar n-aş fi fost surprins dacă acesta ar fi fost înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea.

— Merg, mi-a spus Zhu lent şi cu glas murmurat, în căutarea Iluminării. Caut prajna, cunoaşterea pură şi absolută.

M-a privit cu ochii lui urduroşi şi a urmat:

— Dandart — aşa se numea forhilnorul care stabilise legătura cu el — spune că Universul a trecut prin mai multe naşteri şi morţi. Aşa se întâmplă, fireşte, şi cu individul, până ce este atinsă Iluminarea.

— Aşadar, religia este cea care te aduce aici? l-am întrebat.

— Ea este totul, a răspuns Zhu simplu.

Am zâmbit.

— Să sperăm că o să merite călătoria.

— Sunt sigur că va merita, a zis el cu o expresie de seninătate pe chip.

— Eşti convins că-i sigur? am întrebat-o pe Hollus, pe când pluteam spre incinta pentru anabioză criogenică.

Ochii ei pediculari se unduiră.

— Zbori prin spaţiul cosmic cu o viteză pe care ai numi-o „nebună”, îndreptându-te către o creatură care deţine puteri aproape inimaginabile, şi îţi faci griji dacă procesul de hibernare este sigur?

Am izbucnit în râs.

— Ei bine, când priveşti aşa lucrurile…

— Este sigur, nu îţi face griji.

— Nu uita să mă trezeşti când ajungem la Betelgeuse.

Hollus putea fi perfect inexpresivă atunci când dorea.

— O să-mi scriu un bileţel ca să nu uit.

Susan Jericho, în vârstă de şaizeci şi patru de ani, stătea în cabinetul casei de pe Ellerslie. Trecuseră aproape zece ani de când plecase Tom. Desigur, dacă el ar fi rămas pe Pământ, ar fi fost mort de un deceniu. Aşa însă era probabil încă viu, congelat, în hibernare, călătorind la bordul unei nave extraterestre şi urmând să fie reînviat peste 430 de ani.

Susan înţelegea toate astea, însă dimensiunile temporale îi dădeau dureri de cap — iar astăzi era o zi de sărbătoare, nu de suferinţe. Astăzi era a şaisprezecea aniversare a lui Richard Blaine Jericho.

Susan îi făcuse cadou ceea ce-şi dorea el cel mai mult: promisiunea de a-i plăti şcoala de şoferi şi, după ce avea să obţină carnetul de conducere, promisiunea şi mai importantă de a-i cumpăra o maşină. Asigurarea încasată fusese mare, astfel încât preţul automobilului era o chestiune minoră. Societatea de asigurări Great Canadian Life încercase pentru scurt timp să se sustragă onorării plăţii, susţinând că Tom Jericho nu era de fapt mort. Dar când mass-media aflase povestea, GCL fusese atât de violent atacată, încât preşedintele companiei îşi ceruse scuze public şi înmânase personal un cec în valoare de o jumătate de milion de dolari lui Susan şi fiului ei.

O aniversare era întotdeauna un eveniment special, însă Susan şi Dick — cine s-ar fi gândit că Ricky ar fi dorit să fie numit în felul acesta? — mai aveau o altă aniversare peste o lună. Pentru Susan, ziua de naştere a lui Dick nu a avut niciodată o încărcătură emoţională deosebită, deoarece ea nu fusese de faţă la apariţia lui pe lume. Peste o lună însă, în iulie, avea să fie a şaisprezecea aniversare a înfierii lui Dick şi aceea era o amintire pe care Susan o păstra în suflet.

Când băiatul se întoarse de la şcoală — termina clasa a zecea la Northview Heights —, Susan mai avea încă două cadouri pentru el. Primul, o copie a jurnalului ţinut de tatăl său în perioada petrecută alături de Hollus. Iar al doilea cadou era o copie a casetei video pe care Tom o înregistrase pentru fiul său; Susan o trecuse de pe VHS pe DVD.

— Tiii! exclamă Dick.

Era înalt şi bine făcut, iar Susan era foarte mândră de el.

— N-am ştiut niciodată că tata a lăsat o înregistrare video.

— M-a rugat să aştept zece ani înainte de a ţi-o da, zise Susan şi strânse din umeri. Cred că dorea să fii destul de matur ca s-o poţi înţelege.

Dick luă carcasa de plastic şi o cântări în mâini, ca şi cum i-ar fi putut astfel ghici secretele. În mod vădit, ardea de nerăbdare s-o vizioneze.

— Ne putem uita acum? întrebă el.

Susan zâmbi.

— Sigur că da.

Intrară în sufragerie şi Dick introduse discul în player.

După aceea se aşezară amândoi pe canapea şi priviră chipul scofâlcit şi devastat de boală al lui Tom luând viaţă din nou.

Dick văzuse câteva fotografii ale lui din perioada aceea, într-un album în care Susan adunase articolele din presă legate de vizita lui Hollus pe Pământ şi de plecarea lui Tom. El nu văzuse însă niciodată atât de aproape ce făcuse cancerul din tatăl său şi Susan îl simţi tresărind uşor, când imaginile începură să se deruleze.

Dar, în scurtă vreme, pe chipul lui Dick se putea zări numai atenţia fascinată, în timp ce sorbea fiecare cuvânt.

Iar la sfârşit, amândoi îşi şterseră ochii de lacrimile vărsate pentru bărbatul pe care aveau să-l iubească mereu.