Programatorul divin

22

Ideea îmi venise în timpul somnului, fără îndoială din pricina înregistrării pe care o făcusem pentru Ricky: o versiune a mea care avea să trăiască şi după moartea corpului meu. Eram atât de surescitat, încât m-am sculat şi am coborât la parter pentru a ciocăni repetat în dodecaedrul de holoforme, cu speranţa de a-l apela pe Hollus. El însă nu apăru; a trebuit să aştept până a doua zi, când se ivi în biroul meu din propria lui voinţă.

— Hollus, am rostit imediat ce imaginea i se stabiliza, cred că ştiu ce au îngropat sub peisajele-avertisment pe toate planetele moarte.

El mă fixă cu privirea.

— Nu sunt reziduuri nucleare, am zis. După cum ai spus chiar tu, nu există indicatoare asociate reziduurilor nucleare şi pentru o secvenţă temporală de peste un milion de ani nimeni nu-şi face griji pentru aşa ceva. Locuitorii planetelor au îngropat ceva ce doreau să păstreze pe vecie, nu ceva de care doreau să scape. De aceea cassiopeianii au recurs până şi la anularea tectonicii plăcilor pe planeta lor, detonându-şi satelitul natural — voiau să se asigure că tot ce se găsea în cripta subterană n-avea să intre niciodată în subducţie.

— Poate că aşa este, spuse Hollus, dar ce anume ar fi dorit să păstreze cu atâta grijă şi în acelaşi timp să descurajeze pe oricine ar fi dorit să facă cercetări?

— Pe ei înşişi, am răspuns.

— Sugerezi, aşadar, ceva de felul unui adăpost antiatomic? Examinările seismice au arătat că interiorul criptei de pe Mu Cassiopeia A Prime este suficient doar pentru găzduirea unui număr mic de indivizi.

— Nu, nu, l-am oprit. Eu cred că ei sunt toţi acolo, în subteran. Milioane, miliarde — indiferent cât de mare ar fi fost populaţia lor. Cred că şi-au scanat creierele şi s-au încărcat într-o lume generată de calculator, iar hardware-ul care asigură existenţa acelei lumi, maşinăriile la care doreau ca nimeni să nu aibă acces, pentru a nu le deteriora, se găsesc sub peisajele acelea înspăimântătoare.

— Scanări…, spuse gura stângă a lui Hollus şi cea dreaptă reflectă la rândul ei, scanări… Dar noi nu am găsit decât trei planete cu peisaje artificiale concepute pentru a-i înspăimânta şi alunga pe curioşi. Celelalte planete pe care le-am vizitat — Eta Cassiopeia A III, Sigma Draconis II şi Groombridge 1618 III — au fost pur şi simplu părăsite.

— Este posibil ca pe planetele acelea echipamentele hardware să fi fost lansate în spaţiul cosmic. Sau poate că rasele respective au decis că modul cel mai bun de a evita detectarea era să nu întreprindă nimic. Până şi un indicator de avertizare îi atrage pe curioşi; poate că au decis să-şi ascundă hardware-ul, fără nici o altă indicaţie.

— Totuşi de ce ar proceda în felul acesta rase întregi? întrebă Hollus. De ce ar renunţa la existenţa fizică?

Asta era simplu pentru mine.

— Tu ce vârstă ai? l-am întrebat.

— În ani tereştri subiectivi? Patruzeci şi şapte.

Am fost surprins. Dintr-un motiv necunoscut, mă aşteptasem să fi fost mai bătrân ca mine.

— Şi cât vei trăi?

— Poate alţi optzeci de ani, dacă nu voi suferi vreun accident.

— Aşadar, durata medie de viaţă a forhilnorilor este de o sută treizeci de ani?

— La femele, da. Bărbaţii trăiesc cu vreo zece ani mai mult.

— Adică… Dumnezeule!… Adică, tu eşti femelă?

— Da.

Eram stupefiat.

— Nu-mi dădusem seama de asta. Vocea ta… este destul de groasă.

— Aşa sunt toate glasurile forhilnorilor, indiferent dacă sunt masculi sau femele.

— Cred că voi continua să mă adresez ţie ca unui mascul, dacă nu te deranjează.

— Deja nu mă mai ofensează, zise Hollus. Poţi continua să o faci.

— Oricum, am spus, vei trăi în jur de o sută treizeci de ani. Eu am cincizeci şi patru de ani în clipa asta; dacă n-ar fi fost adenocarcinomul, aş mai fi trăit vreo douăzeci de ani, sau poate treizeci ori patruzeci.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.

— Dar asta-i situaţia. Şi, de altfel, chiar dacă n-aş fi avut cancer, sănătatea mi-ar fi fost deteriorată mare parte din timpul respectiv.

Am tăcut, după care am întrebat:

— Forhilnorii îmbătrânesc fără probleme?

— Cândva, un poet de pe planeta mea a scris că din clipa în care te naşti urmează „doar luni în eclipsă” — o metaforă care are cam acelaşi înţeles ca expresia voastră „din ce în ce mai rău”. Corpurile şi minţile forhilnorilor se deteriorează şi ele de-a lungul timpului.

— Însă dacă ţi-ai putea asuma o existenţă virtuală, dacă ai putea trăi în interiorul unui calculator, începând din floarea tinereţii, atunci ai putea trăi veşnic, fără nici o deteriorare.

— Nemurirea a fost dintotdeauna un vis al poporului meu, recunoscu Hollus.

— Şi al pământenilor. Ba chiar mulţi predicatori se folosesc de promisiunea vieţii veşnice, este adevărat că pe un alt tărâm, ca principal stimulent pentru un comportament decent. Dar, cu toate că noi ne-am extins mult durata vieţii graţie progreselor medicinei, suntem departe de a fi nemuritori.

— La fel ca noi, zise Hollus. Şi la fel ca wreedii. Totuşi, atât ei cât şi noi nutrim speranţa de a transforma în realitate viaţa eternă.

— Noi crezuserăm că am făcut saltul decisiv acum câţiva ani, când am descoperit cum să punem la loc capetele ADN-ului.

Cromozomii se termină prin bucăţele protectoare, similare capetelor din plastic ce protejează vârfurile şireturilor ca să nu se destrame; de fiecare dată când un cromozom se divide, vârfurile acelea — numite telomeri — sunt scurtate. După suficient de multe divizări, vârfurile dispar complet şi cromozomul nu se mai poate divide.

— Şi noi am descoperit asta, spuse Hollus, cu aproape o sută de ani în urmă. Însă, deşi înlocuirea telomerilor poate face ca celulele individuale să se dividă la nesfârşit în laborator, procedura nu funcţionează în cazul unui organism integrat. Când un organism ajunge la o masă critică de celule, fie că divizarea se opreşte după un număr stabilit de repetări, exact ca şi cum telomerii ar fi dispărut, fie că reproducerea devine necontrolată şi se formează tumori.

Ochii lui pediculari se plecară.

— După cum ştii, eu mi-am pierdut mama din cauza cancerului la vostirrarl, un organ care joacă aproximativ acelaşi rol cu cel al măduvei din oasele voastre.

— Leucemie, am murmurat. La noi cancerul măduvei se numeşte leucemie.

Hollus rămase tăcut o vreme.

Da, cu certitudine eu puteam înţelege ispita.

De a fi încărcat într-un calculator.

De a fi despărţit de corpul fizic.

De a trăi fără tumori, fără durere.

Dacă mi s-ar fi oferit ocazia, aş fi făcut-o?

Instantaneu.

— Cu siguranţă, renunţarea la existenţa fizică reprezintă o atracţie extraordinară, am spus. Să trăieşti de-a pururi, având sănătatea tinereţii…

M-am uitat la Hollus, care stătea pe numai cinci picioare; părea că-l odihneşte pe al şaselea.

— Iar în cazul acesta, am urmat, poate că poporul tău nu are nici un motiv de teamă. Poate că în curând rasa ta va dezvolta tehnologia respectivă — se pare că toate rasele o fac. Iar apoi, dacă ai tăi o doresc, ei vor… vor transcende într-o formă nouă de existenţă.

Hollus tăcu vreo două secunde.

— Nu am certitudinea că mi-aş dori aşa ceva, rosti el.

— Trebuie să fie foarte tentant, dacă atâtea rase au ales calea aceasta.

— Bănuiesc că ai dreptate. Compatrioţii mei au înregistrat progrese remarcabile în tehnologia scanării creierului. Pentru noi este oarecum mai dificil decât va fi pentru voi, deoarece creierele noastre se află în centrul corpurilor şi fără îndoială integrarea celor două emisfere va ridica unele probleme. Presupun totuşi că în câteva decenii vom fi în stare să încărcăm conştiinţa unui forhilnor într-o memorie de calculator. Asta ar explica fenomenul pe care l-am observat în filmele acelea science-fiction pe care mi le-ai arătat: motivul pentru care rasele extraterestre care realizează întâlniri apropiate de gradul trei au întotdeauna aproximativ acelaşi nivel tehnologic. Se pare că există un scurt interval temporal între momentul în care este pus la punct zborul interstelar şi momentul în care o rasă încetează să mai aibă existenţă materială. Se explică, de asemenea, şi motivul pentru care căutarea inteligenţelor extraterestre cu ajutorul radiotelescoapelor eşuează de obicei — e vorba din nou tot de un interval scurt între inventarea radioului şi abandonarea folosirii sale.

— Pe de altă parte, din ce aţi putut determina voi, nici una dintre rasele despre care ştiţi, cu excepţia celor trei ale noastre, nu au existat simultan… Rasele noastre — mă refer la cele trei — pot fi prima şansă pe care a avut-o galaxia vreodată pentru o… pentru o federaţie planetară.

— Este o idee interesantă, încuviinţă Hollus. Crezi că de aceea Dumnezeu a intervenit pe planetele noastre? Pentru a ne aduce simultan complexitatea tehnologică, astfel încât să putem forma un fel de alianţă?

— Este posibil, am rostit, deşi nu prea înţeleg ce s-ar realiza în modul acesta. De acord, s-ar putea să fie bine pentru rasele noastre, dar cu ce îl ajută pe Creator?

Hollus îşi coborî al şaselea picior.

— Aceasta este o întrebare foarte bună, spuse el în cele din urmă.

În aceeaşi seară, târziu, după ce-l băgasem în pat pe Ricky şi-i citisem puţin, am stat împreună cu Susan pe canapeaua din sufragerie. Îmi trecusem braţul după umerii ei şi ea îşi lăsase capul pe pieptul meu.

— Te-ai gândit vreodată la viitor? am întrebat-o şi mi-am ridicat puţin braţul. Nu mă refer la viitorul imediat.

Eram sigur că la el se gândise din plin.

— Mă refer la viitorul foarte îndepărtat — peste mii sau chiar milioane de ani.

Nu-i puteam zări chipul. Speram că zâmbea.

— N-o să trăiesc ca să-l văd, îmi zise.

Am rămas tăcut o vreme; nu ştiam dacă doream cu adevărat să abordez subiectul acela.

— Dar dacă ar exista o modalitate? am rostit. Dacă ar exista o posibilitate prin care să trăieşti veşnic?

Susan era isteaţă; acesta era unul dintre motivele pentru care mă însurasem cu ea.

— Ţi-a oferit Hollus aşa ceva? Nemurire?

— Nu, am dat din cap. Nici el nu ştie mai bine decât noi cum s-ar putea să devenim nemuritori, totuşi rasa lui a găsit urme a alte şase specii care par să fi descoperit nemurirea… într-un fel.

Ea se foi uşor pe pieptul meu.

— Da?

— Ele par să fi trecut în alt nivel de existenţă — de fapt, cuvântul pe care l-am utilizat noi a fost „transcendenţă”, probabil prin încărcarea în memoriile unor computere.

— Aşa ceva nu prea poţi să numeşti „a trăi veşnic”. La fel de bine ai putea să fii un cadavru conservat în formaldehidă.

— Noi bănuim că fiinţele astfel transpuse continuă să existe în calculatoare, acţionând, reacţionând şi interacţionând. Este chiar posibil ca ele să nici nu-şi poată da seama că nu mai au existenţă materială; experienţa senzorială poate fi comparabilă sau chiar superioară celei cu care suntem noi obişnuiţi.

— Spui că rase întregi au făcut aşa ceva? întrebă ea pe un ton neîncrezător.

— Asta este ipoteza mea, da.

— Conştiinţa individuală continuă de-a pururi în calculatoare?

— Este posibil.

— Asta înseamnă — asta înseamnă că tu n-ai mai muri?

— Trupul meu material, fizic ar muri, bineînţeles, şi eu nu aş avea continuitate în versiunea digitală, după încheierea scanării. Dar versiunea digitală încărcată şi-ar aminti ce am fost eu şi ar trăi şi după moartea mea. Din punctul ei de vedere — sau din punctul de vedere al celor care interacţionează cu ea —, ar fi tot eu. Aşa că, dacă am avea acces la tehnologia respectivă, pot răspunde că da, n-aş mai muri într-un sens foarte real. Presupun că unul dintre motivele importante pentru care oamenii ar realiza propriile lor versiuni digitale, pe care să le încarce în memoriile calculatoarelor, ar fi depăşirea limitelor impuse de bătrâneţe sau boală.

— Deci nu se poate deocamdată? întrebă Susan.

Inima îi bubuia; i-o puteam simţi.

— De fapt, nu ţi s-a oferit posibilitatea asta?

— Nu. Nici forhilnorii şi nici wreedii nu ştiu cum se poate face — şi noi doar bănuim că asta s-a întâmplat cu celelalte rase. Se pare că toate speciile inteligente fie că se autodistrug la scurt timp după descoperirea armelor nucleare, fie că supravieţuiesc încă vreo sută cincizeci de ani, după care aleg transcendenţa.

Susan ridică din umeri.

— Dacă tehnologia ar fi existat cu adevărat — dacă ar fi fost ceva ce ţi s-ar fi oferit chiar acum —, răspunsul meu ar fi fost altul. Ştii că…

Glasul i se stinse, totuşi ştiam că voise să spună că ar fi făcut orice pentru a nu mă pierde. I-am strâns uşor mâna.

— Dar, reluă ea, dacă n-ar fi fost situaţia asta, cu care ne confruntăm, aş fi zis „nu”. Nu-mi pot imagina că mi-aş dori aşa ceva.

— Ai trăi veşnic, i-am reamintit.

— Nu, aş exista veşnic. Nu-i acelaşi lucru.

— Totul ar putea fi, evident, simulat. Toate aspectele vieţii.

— Dacă nu-i real, nu-i acelaşi lucru.

— Nu ţi-ai putea da seama că nu este real.

— Poate că nu, însă aş şti că nu-i real şi asta ar face diferenţa.

Am strâns din umeri.

— Ricky pare la fel de încântat să joace baseball pe consola Nintendo ca şi pe teren, ba chiar joacă mai frecvent versiunea digitală. Nu cred că în această privinţă generaţia lui va avea problemele conceptuale pe care ni le punem noi.

Am făcut o pauză, după care am continuat:

— O existenţă virtuală are atracţiile ei. Nu trebuie să îmbătrâneşti. Nu trebuie să mori.

— Mie îmi place să cresc şi să mă schimb, îmi spuse încruntându-se. Sigur că uneori îmi doresc să mai am corpul pe care l-am avut la optsprezece ani, totuşi, per ansamblu, sunt mulţumită.

— Civilizaţii după civilizaţii au hotărât să procedeze astfel.

Susan îşi încreţi iarăşi fruntea.

— Zici că ori au trecut la stadiul digital, ori s-au autodistrus?

— Aşa se pare. Hollus a spus că poporul lui s-a confruntat cu acelaşi tip de criză a armelor nucleare pe care noi încă n-am depăşit-o.

— Atunci poate că civilizaţiile acelea au decis că n-au altă alternativă, decât să schimbe realitatea pe o simulare. Dacă, să zicem, SUA şi China ar începe un război între ele, probabil că am muri cu toţii, iar asta ar însemna sfârşitul rasei umane. Dar dacă totul n-ar fi decât o simulare şi situaţia s-ar agrava, ai putea să resetezi simularea şi să continui existenţa. Poate că existenţa fictivă este pe termen lung unica speranţă pentru rasele violente.

Ideea era, cu certitudine, interesantă. Poate că nu-ţi învingeai dorinţa de a-i arunca în aer pe alţii. Poate că era inevitabil ca o naţiune sau un grup de terorişti, ori pur şi simplu un lunatic s-o facă; aşa cum spusese Hollus, odată cu trecerea timpului, tehnologia pentru distrugerea vieţii la scară mare devine mai ieftină, mai portabilă şi mai uşor de găsit. Dacă nu exista nici o altă cale de a-l readuce pe geniul răului în clondirul din care ieşise — indiferent dacă ar fi fost vorba despre bombe nucleare, arme biologice sau alte instrumente de distrugere în masă —, atunci poate că rasele transcend de îndată ce o pot face, deoarece este unica acţiune certă ce poate fi întreprinsă.

— Mă întreb, când va veni acel moment, ce va alege umanitatea? am spus eu. Probabil că peste un secol vom deţine tehnologia respectivă.

Nu era nevoie s-o accentuez în mod dramatic; pe termene atât de lungi, Susan şi cu mine eram în aceeaşi situaţie.

— Noi doi nu vom apuca s-o vedem, însă poate că Ricky o va prinde. Mă întreb ce vor alege ei să facă?

Susan rămase tăcută câteva momente. După aceea începu să dea uşor din cap.

— Mi-ar plăcea ca fiul meu să trăiască veşnic, dar… dar sper ca el, şi toată lumea, să aleagă existenţa normală.

Am reflectat la afirmaţia ei — la durerea genunchilor zdreliţi, la inimile frânte şi oasele rupte; la riscurile la care era susceptibilă carnea trupurilor noastre; la lucrurile prin care trecusem eu.

Mă îndoiam că ar fi existat vreo modalitate de inversare a deciziei. În cazul în care îţi copiai memoria într-un calculator, probabil că nu mai puteai să dai înapoi. Dacă versiunea ta biologică se continua, ai fi avut o existenţă separată din clipa în care se termina scanarea. Nu ar fi existat nici o modalitate de reintegrare ulterioară a celor două versiuni; ar fi fost similar cu tentativa de a sili gemeni identici să locuiască în acelaşi trup.

Pe nici una dintre cele şase planete explorate de nava spaţială a lui Hollus nu rămăseseră forme de viaţă inteligentă. Poate că toate rasele au pus capăt versiunilor lor biologice, după ce le creaseră pe cele electronice. De fapt, poate că era unicul lucru raţional ce putea fi făcut, împiedicând orice ameninţare din partea teroriştilor asupra lumii virtuale. În mod sigur ar fi existat persoane, cel puţin pe Pământ, care n-ar fi acceptat niciodată să fie transpuse digital — secte ca Amish, ludiţii şi altele. Ei, însă, ar putea fi scanaţi pe ascuns, mutându-i într-o lume virtuală, imposibil de deosebit de cea pe care o părăsiseră, decât să se lase în urmă fiinţe în carne şi oase, ai căror descendenţi ar fi putut devasta calculatoarele.

Mă întrebam dacă vreuna dintre rasele care transcendaseră îşi regreta decizia?

Împreună cu Susan m-am pregătit de culcare. În cele din urmă adormi, dar eu am rămas treaz, privind tavanul întunecat şi invidiindu-i pe wreedi.

La scurt timp după ce mi se pusese diagnosticul, străbătusem cele câteva străzi de la MRO la magazinul Chapters de pe strada Bloor şi cumpărasem Despre moarte şi a muri de Elisabeth Kubler-Ross. Ea schiţase cele cinci etape ale împăcării cu moartea: negarea şi izolarea, furia, negocierea, deprimarea şi acceptarea; după socoteala mea, intrasem de mult în etapa a cincea, deşi, ocazional, existau zile în care simţeam că aş fi încă împotmolit în etapa patru. Aproape toţi oamenii parcurgeau etapele în aceeaşi ordine. Era, oare, atunci de mirare că existau etape prin care treceau specii întregi?

Vânător-culegător.

Agricultură sau creşterea vitelor.

Metalurgie.

Oraşe.

Monoteism.

O epocă a descoperirilor geografice.

O epocă a raţiunii.

Energie atomică.

Zbor cosmic.

O revoluţie a informaticii.

Un flirt cu călătoriile interstelare.

Şi apoi…

Şi apoi…

Şi apoi altceva.

Ca darwinian, petrecusem nenumărate ore explicându-le profanilor că evoluţia nu are un ţel, că viaţa este un arbore ce se ramifică întruna, o succesiune de adaptări schimbătoare.

Dar acum, poate, părea că ar exista un ţel, un rezultat final.

Sfârşitul biologiei.

Sfârşitul durerii.

Sfârşitul morţii.

La nivel visceral — o metaforă potrivită, implicând măruntaie, biologie şi omenire —, eu eram ostil ideii de a renunţa la existenţa materială. Realitatea virtuală era totuna cu a zdrăngăni cu mâinile prin aer, simulând cântatul la chitară. Viaţa mea avea înţeles tocmai fiindcă era reală. Oh, da, sunt sigur că puteam utiliza un dispozitiv pentru realitatea virtuală, care să mă ducă la situri simulate, unde puteam descoperi fosile simulate, inclusiv specimene care fuseseră revoluţionare (cum ar fi fost… nu ştiu, să zicem o secvenţă care prezintă într-o mie de etape schimbările dintr-o specie în alta). Dar ar fi fost lipsit de sens, inutil. Nu ar fi existat fiorul descoperirii — fosilele ar fi existat acolo doar pentru că eu doream ca ele să fie acolo. Şi ele nu aveau să contribuie cu nimic la cunoaşterea noastră reală a evoluţiei. N-am ştiut niciodată dinainte ce voi găsi la un sit şi nimeni nu ştie. Totuşi, indiferent ce voi fi găsit, în cele din urmă ar fi trebuit să se potrivească în acel vast mozaic de date descoperite de Buckland, Cuvier, Mantell, Dollo, von Huene, Cope, Marsh, Sternberg, Lambe, Park, Andrews, Colbert, bătrânul Russell şi mai tânărul Russell, care nu era rudă cu el, Ostrom, Jensen, Bakker, Horner, Weishampel, Dodson, Dong, Zheng, Sereno, Chatterjee, Currie, Brett-Surman şi toţi ceilalţi, pionieri şi contemporani cu mine. Era ceva real, făcea parte din universul împărtăşit.

Acum însă, îmi petreceam cea mai mare parte din timp cu un simulacru aparţinând realităţii virtuale. De acord, undeva exista un Hollus real, în carne şi oase, şi, de acord, eu chiar îl întâlnisem, dar majoritatea interacţiunilor mele erau cu ceva generat de calculator, cu un ciberspectru. Puteai fi absorbit cu uşurinţă într-o lume artificială. Da, cu siguranţă.

Mi-am strâns soţia în braţe, savurând realitatea.