Programatorul divin

8

În copilărie am făcut parte timp de trei ani din Clubul de sâmbătă dimineaţa al Muzeului Regal Ontario. A fost o experienţă incredibilă pentru un puşti ca mine, fascinat de dinozauri, şerpi, lilieci, gladiatori şi mumii. În fiecare sâmbătă din timpul anului şcolar, mergeam la muzeu şi intram mai devreme decât deschiderea oficială pentru public şi ne adunam în Sala de proiecţii MRO — aşa se numea înainte ca un consultant cu onorariu exagerat de mare să decidă că trebuia s-o redenumim Cinematograful MRO. Pe atunci nu era foarte atrăgătoare şi era tapiţată complet în negru; între timp a cunoscut o operaţie estetică.

Dimineţile începeau cu doamna Berlin, conducătoarea clubului, care ne proiecta un film pe 16 mm, de obicei un documentar de la National Film Board of Canada. După aceea, o jumătate de zi, aveam activităţi în muzeu, nu doar în galerii, ci şi în culise. Iubeam fiecare minut petrecut acolo şi am decis că într-o bună zi voi lucra la MRO.

Ţin minte că într-o zi am asistat la o demonstraţie a artistului care se ocupase de multe dintre reconstrucţiile de dinozauri din muzeu. El ne arătase un dinte ascuţit şi zimţat şi întrebase de la ce dinozaur provenea.

— De la un carnozaur, am răspuns eu imediat.

Artistul fusese impresionat.

— Aşa este, încuviinţase el.

Dar, mai târziu, un alt copil mă corectă.

— Se spune carnivor, zisese el, nu carnozaur.

Bineînţeles, carnozaur era cuvântul corect, denumirea ştiinţifică pentru grupul de dinozauri din care făceau parte tiranozaurii şi rudele lor. Majoritatea copiilor nu ştiau asta şi, ce naiba! nici majoritatea adulţilor n-aveau habar.

Eu ştiam însă. Citisem asta pe un afiş din Galeria dinozaurilor din MRO.

Mă refer la Galeria dinozaurilor cea originală.

În locul actualelor noastre diorame, galeria aceea avusese specimenele astfel etalate încât vizitatorii se puteau plimba printre ele; nişte şnururi groase de mătase îi împiedicau să se apropie prea mult. Şi fiecare specimen era însoţit de o notă explicativă tipărită şi montată într-o ramă de lemn, atât de lungă, încât erau necesare patru-cinci minute pentru a o citi.

Piesa centrală a vechii galerii era un Corythosaurus, un uriaş hadrozaur stând în poziţie verticală. Faptul că principalul dinozaur din MRO era un erbivor blând, nu rapacii T. rex sau teribil de împlătoşaţii triceratopşi, care erau exponatele majore în majoritatea muzeelor americane, era ceva specific canadian, deşi eu nu am înţeles-o în felul acela pe atunci; abia în anul 1999, MRO a expus o machetă de T. rex în Galeria descoperirilor pentru copii. Vechiul montaj de Corythosaurus era totuşi greşit. În prezent ştim aproape cu certitudine că hadrozaurii nu puteau să stea în poziţia aceea; probabil că petreceau mare parte a timpului ca patrupede.

De fiecare dată când veneam la muzeu, copil fiind, mă uitam cu atenţie la scheletul acela, dar şi la altele, citeam notele explicative, luptându-mă cu termenii, şi învăţam cât puteam de multe.

Încă mai păstrăm scheletul acela în MRO, băgat în diorama Albertei cretacice, dar nu mai are asociat nici un text explicativ. Doar un indicator micuţ din plexiglas, care nu ţine cont de poziţia lui incorectă şi spune foarte puţine lucruri:

Desigur, „noua” Galerie a dinozaurilor este deja veche de un sfert de secol. A fost inaugurată înainte de ajungerea la putere a Christinei Dorati, dar ea a considerat-o un model al felului în care trebuie să fie exponatele noastre: nu plictisiţi vizitatorii, nu-i împovăraţi cu date. Lăsaţi-i să se holbeze.

Christine are două fiice; acum sunt mari. M-am întrebat însă adesea dacă, pe când erau copii, ea nu se simţise stânjenită în muzeu. Poate că spusese: „Uite, Mary, acesta este un Tyrannosaurus rex. A trăit cu zece milioane de ani în urmă.” Iar fiica ei — sau, mai rău, vreun puşti isteţ şi obraznic, aşa cum fusesem eu — o corectase, citind informaţiile de pe placarda înaltă: „Ăsta nu-i un tiranozaur şi n-a trăit cu zece milioane de ani în urmă. Este un Allosaurus şi a trăit acum 150 de milioane de ani.” Dar, indiferent care ar fi fost motivul, Christine Dorati detesta transmiterea de informaţii.

Regretam că nu dispuneam de fonduri pentru a reface Galeria dinozaurilor; eu o moştenisem în starea actuală. Fondurile erau însă puţine în prezent; închiderea planetariului nu era nici pe departe singura acţiune de reducere a cheltuielilor.

Totuşi, mă întreb pe câţi puşti îi mai inspiram noi în prezent.

Mă întreb…

În nici un caz pe Ricky al meu: asta ar fi însemnat să cer prea mult. În plus, el continua să fie în etapa în care dorea să se facă pompier sau poliţist şi nu arătase nici un fel de interes faţă de ştiinţă.

Dar când mă uitam la zecile de mii de elevi care veneau anual la muzeu în vizite „cu şcoala”, nu puteam totuşi să nu mă întreb dacă vreunul dintre ei avea să-mi calce pe urme.

Mă aflam cu Hollus într-un impas cauzat de interpretarea jocului Life, aşa că mi-am cerut scuze şi m-am dus la toaletă. Aşa cum făceam de fiecare dată, am deschis robinetele la toate trei chiuvetele, ca să creez un zgomot de fundal; toaletele publice din MRO au robinete comandate de senzori, dar în cele pentru personal nu trebuia să suportăm asemenea jignire. Jeturile de apă au acoperit zgomotul pe care l-am produs când m-am ghemuit în faţa uneia dintre toalete şi am vomitat; o făceam cam o dată pe săptămână, mulţumită chimioterapiei. Nu-mi era uşor, deoarece pieptul şi plămânii îmi erau deja obosiţi. Am rămas câteva clipe îngenuncheat, doar pentru a-mi recăpăta puterea, apoi m-am ridicat, am tras apa şi am pornit spre chiuvete, spălându-mi mâna şi închizând toate robinetele. Ţineam la muzeu o sticlă cu apă de gură şi o adusesem cu mine; am făcut gargară, încercând să alung gustul oribil. După care am revenit în Departamentul de paleobiologie, zâmbindu-i lui Vânătaie de parcă nu se întâmplase nimic neobişnuit. Am deschis uşa biroului meu şi am intrat.

Spre mirarea mea, Hollus citea ziarul. Luase de pe masa mea exemplarul tabloidului Toronto Sun şi-l ţinea cu mâinile lui cu şase degete. Ochii pediculari i se mişcau la unison de la stânga la dreapta, în vreme ce citea. Mă aşteptasem să-mi remarce imediat prezenţa, însă poate că simulacrul nu era chiar aşa sensibil. Mi-am dres vocea şi am simţit iarăşi gustul neplăcut.

— Bine-ai revenit, spuse Hollus şi ochii lui mă priviră, închise ziarul şi întoarse către mine pagina întâi.

Unicul titlu, care ocupa aproape în totalitate pagina, anunţa: „Medic de avorturi ucis.”

— În mass-media voastră, rosti Hollus, am văzut multe referiri la avort, totuşi mărturisesc că nu înţeleg precis ce este; termenul este utilizat frecvent, dar niciodată definit — nici chiar în articolul care aparent este asociat acestui titlu.

M-am aşezat pe scaunul meu şi am inspirat adânc, adunându-mi gândurile şi întrebându-mă de unde să încep. Azi-dimineaţă, în drum spre muzeu, citisem eu însumi articolul.

— Bun, păi, să vezi… uneori femeile noastre rămân gravide fără să-şi dorească. Există o procedură medicală care poate elimina fetusul, punând astfel capăt sarcinii; ea se numeşte avort. Este… ăăă, oarecum controversată şi din acest motiv se efectuează frecvent în clinici speciale, nu în spitalele obişnuite. Fundamentaliştii religioşi dezaprobă vehement avortul — îl consideră o formă de crimă —, iar unii extremişti au folosit bombe ca să arunce în aer clinici de avorturi. Săptămâna trecută, o asemenea clinică a explodat în Buffalo, un oraş situat imediat dincolo de graniţă, în statul New York. Ieri s-a întâmplat acelaşi lucru în Etobicoke, care face parte din Toronto. Medicul, care era şi proprietarul clinicii, se afla înăuntru şi a fost ucis.

Hollus mă privi mult timp, apoi rosti:

— Aceşti… cum le-ai spus? Extremişti fundamentalişti? Aceşti extremişti fundamentalişti consideră că este greşit să ucizi, chiar un prunc nenăscut?

— Da.

În vorbirea lui Hollus era greu să discerni tonurile, mai ales din cauză că glasul lui alterna între cele două guri, dar părea uimit, cel puţin pentru urechile mele.

— Iar ei îşi demonstrează dezaprobarea în această privinţă ucigând adulţi?

Am dat uşor din cap.

— După cum se vede.

Hollus tăcu alte câteva clipe, iar torsul sferic i se legănă lent în sus şi în jos.

— Rasa mea, rosti în cele din urmă, are un concept numit…, şi gurile lui gemene cântară două note discordante. Acesta se referă la incongruenţe, la evenimente sau cuvinte care transmit exact opusul sensului intenţionat.

— Şi noi avem un concept similar. Îi spunem ironie.

Ochii lui reveniră la ziar.

— Se pare că nu toţi oamenii îl înţeleg.