Programatorul divin

11

Coboram cu Hollus în Rotonda Inferioară în fiecare seară, după ce muzeul se închidea pentru public. Drept recompensă pentru ceea ce-l lăsam eu să vadă, el continua să-mi prezinte recreări din diverse perioade din trecutul geologic de pe Beta Hydri III, iar eu am înregistrat totul pe video.

Poate că motivul era faptul că propria mea viaţă se apropia de sfârşit, dar după o vreme am început să-mi doresc să văd altceva. Hollus amintise de cele şase planete aparent abandonate de locuitorii lor. Voiam să le văd, să zăresc artefactele cele mai recente de pe acele planete extraterestre, ultimele lucruri construite de băştinaşi înainte de a dispărea.

Ceea ce mi-a arătat el a fost uluitor.

Mai întâi, Epsilon Indi Prime. Pe continentul ei sudic se afla o piaţă uriaşă, închisă de ziduri. Zidurile erau clădite din blocuri gigantice de granit, tăiate grosolan, fiecare cu latura de peste 8 metri. Zona pe care o închideau, cu latura de aproape 500 de metri, era umplută cu sfărâmături: bucăţi imense, ascuţite şi neregulate de beton spart. Chiar dacă ai fi putut escalada zidurile, câmpul vast de dărâmături ar fi fost impresionant de sterp. Nici un animal sau vehicul nu l-ar fi putut traversa fără mari dificultăţi şi nimic n-ar fi putut creşte vreodată acolo.

Apoi Tau Ceti II. În mijlocul unui peisaj sterp, locuitorii de multă vreme dispăruţi construiseră un disc de piatră neagră compactă, cu diametrul de peste 2000 de metri şi, judecând după muchia lui, gros de peste 5 metri. Suprafaţa neagră absorbea căldura soarelui, făcând-o incredibil de fierbinte; pielea s-ar fi acoperit de băşici dacă ai fi încercat să calci pe ea, iar tălpile încălţărilor s-ar fi topit.

Suprafaţa lui Mu Cassiopeia A Prime nu dezvăluia nici o urmă a foştilor ei locuitori; după 2,4 milioane de ani de eroziuni, totul fusese îngropat. Hollus mi-a arătat însă un model generat pe calculator a ceea ce senzorii navei Merelcas descoperiseră sub straturile de sedimente: o câmpie vastă, acoperită de turle înalte, răsucite, de vârfuri ascuţite şi alte forme zimţate, iar sub ele, o criptă sau sală, ascunsă de-a pururi ochilor. Planeta aceea avusese cândva un satelit natural foarte mare — proporţional vorbind, mult mai mare decât este Luna faţă de Pământ —, dar în locul lui exista acum un sistem spectaculos de inele. Hollus spunea că determinaseră că sistemul de inele avea vârsta tot de 2,4 milioane de ani — cu alte cuvinte, apăruse simultan cu dispariţia cassiopeianilor.

I-am cerut să-mi arate şi restul planetei. În mări existau arhipelaguri — insule înşirate ca perlele pe o aţă —, iar conturul ţărmului estic al celui mai mare continent se potrivea ca formă şi mărime cu conturul ţărmului vestic al următorului continent: semne sigure ale unei planete pe care acţionase tectonica plăcilor.

— Şi-au detonat propriul satelit, am rostit, surprins eu însumi de intuiţia mea. Doreau să pună capăt forţelor de maree care agitau nucleul planetei; doreau să oprească tectonica plăcilor.

— De ce? întrebă Hollus, intrigat de ideea mea.

— Ca să împiedice subducţia criptei pe care o construiseră, am răspuns.

Deriva continentală duce la reciclarea rocilor scoarţei: cele vechi sunt împinse în jos, în manta, iar altele noi se formează din magma care erupe din fosele de pe fundul oceanelor.

— Noi am presupus că scopul criptei fusese de a stoca reziduurile nucleare, spuse Hollus. Subducţia ar fi de fapt modul cel mai bun de a scăpa de ele.

Am încuviinţat din cap. Monumentele pe care mi le arătase, de aici, de pe Tau Ceti II şi de pe Epsilon Indi Prime, aminteau într-adevăr de proiecte pe care le văzusem sugerate pe Terra pentru stocarea reziduurilor nucleare: peisaje artificiale atât de sinistre, încât nimeni nu avea să sape vreodată acolo.

— Aţi găsit vreo inscripţie sau mesaj asociate reziduurilor nucleare? am întrebat.

Toate planurile pentru siturile pământene de reziduuri implicau folosirea de simboluri care să indice genul de materiale periculoase care fuseseră stocate, astfel încât viitorii locuitori ai zonei să înţeleagă ce fusese îngropat. Pictogramele propuse variau de la chipuri omeneşti cu expresii de dezgust pe chip sau bolnavi, indicând că zona era toxică, până la diagrame ce întrebuinţau numere atomice, precizând astfel elementele ce fuseseră îngropate.

— Nu, zise Hollus. Nimic de felul acesta. Cel puţin nu în siturile cele mai recente, care datau chiar de dinaintea dispariţiei raselor.

— Presupun că rasele acelea ar fi dorit ca siturile să rămână neatinse milioane de ani, atât de mult încât era posibil ca inteligenţele care le-ar fi putut descoperi ulterior să nu fie nici măcar din aceeaşi specie cu cele care îngropaseră reziduurile sub aceste zone de avertisment. Una este să încerci să comunici membrilor propriei tale specii ideea de boală sau de otravă — oamenii asociază închiderea ochilor, salivarea abundentă şi inflamarea limbii cu otrăvirea —, dar s-ar putea să fie mult mai dificil să încerci să transcenzi frontierele dintre specii, mai ales dacă nu ştii nimic despre specia care te va succeda.

— Nu priveşti imaginea de ansamblu, spuse Hollus. Majoritatea reziduurilor nucleare au o durată de înjumătăţire sub o sută de mii de ani. Până la apariţia unei noi specii inteligente, nu ar mai rămâne practic nimic periculos.

— Totuşi, m-am încruntat eu, seamănă foarte bine cu nişte depozite de reziduuri nucleare. Şi, poate, dacă locuitorii planetelor au plecat în altă parte, ei au considerat că se cuvenea să-şi îngroape gunoaiele înainte de plecare.

Hollus nu părea convins.

— De ce ar fi dorit atunci cassiopeianii să oprească subducţia? După cum am spus, acesta este modul cel mai bun de a scăpa de reziduurile nucleare — chiar mai bun decât propulsarea în spaţiul cosmic. Dacă nava cosmică pe care o foloseşti explodează, poţi contamina mai bine de jumătate din propria ta planetă, în vreme ce dacă reziduurile nucleare sunt afundate în manta, ele dispar pentru totdeauna. De fapt, propria mea rasă aşa a procedat cu reziduurile nucleare.

— Bun atunci, poate că ei au îngropat altceva sub peisajele-avertisment, am insistat. Ceva atât de periculos, încât au dorit să se asigure că nu va fi dezgropat niciodată, pentru a nu-i putea urmări vreodată. Poate că, de pildă, cassiopeianii s-au temut că prin ducerea criptei în subducţie, zidurile ei s-ar fi topit şi ar fi putut evada ceea ce întemniţaseră ei acolo — poate un monstru. După care, toate rasele astea, deşi îngropaseră lucrul de care se temeau, şi-au părăsit planetele, îndepărtându-se pe cât puteau de ceea ce lăsau în urmă.

— Mă gândeam să nu mă duc duminică la biserică, îmi spuse Susan prin octombrie, anul trecut, la scurt timp după prima noastră vizită la doctorul Kohl.

Stăteam în sufragerie, eu pe canapea şi ea pe fotoliu, încuviinţasem din cap.

— De obicei te duci.

— Ştiu, dar… mă rog, după tot ce s-a întâmplat. Cu…

— Voi fi bine, spusesem.

— Eşti sigur?

Am încuviinţat din nou.

— Te duci în fiecare duminică la biserică. Asta n-ar trebui să se schimbe. Doctorul Kohl a zis că trebuie să încercăm să ne continuăm vieţile cât mai normal cu putinţă.

Nu eram sigur ce voi face cu timpul meu liber, dar aveam să găsesc destule de făcut. La un moment dat trebuia să-l sun şi pe fratele meu, Bill, care locuia în Vancouver, să-l anunţ ce se întâmpla. Vancouver era însă cu trei ore în urmă faţă de Toronto şi Bill se întorcea târziu de la muncă. Dacă telefonam seara mai devreme, potrivit fusului lor orar, aveam să vorbesc cu noua lui soţie, Marilyn — iar ea îmi împuia capul cu cât vorbea. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Totuşi, Bill şi copiii lui din căsătoria anterioară erau singurele mele rude; părinţii noştri muriseră cu doi ani în urmă.

Susan se gândea; îşi ţuguiase buzele. Ochii ei căprui se întâlniseră pentru o clipă cu ai mei, după care se uită la podea.

— Dacă vrei, poţi… poţi să vii cu mine.

Am expirat cu putere. Problema religiei fusese dintotdeauna un punct sensibil între noi. Susan mersese toată viaţa, cu regularitate, la biserică. Când s-a măritat cu mine, a ştiut că nu aveam acelaşi obicei. Îmi petreceam dimineţile de duminică navigând pe Internet şi uitându-mă la televizor la emisiunea de interviuri This Week with Sam Donaldson and Cokie Roberts. Încă de când începuserăm să ieşim împreună, o anunţasem clar că nu m-aş fi simţit în largul meu să merg la biserică. Îi explicasem că ar fi fost un gest prea ipocrit, o insultă la adresa celor care credeau cu adevărat.

Acum însă, simţea în mod clar că lucrurile se schimbaseră. Poate că se aştepta ca eu să doresc să mă rog, să doresc să mă împac cu Creatorul meu.

— Poate, am răspuns, dar sunt sigur că amândoi ştiam că n-avea să se întâmple.

O nenorocire nu vine niciodată singură.

Tratamentul cancerului îmi răpea, desigur, o groază de timp, iar acum vizitele lui Hollus îmi ocupau aproape tot timpul rămas. Eu aveam însă şi alte responsabilităţi. Pusesem la punct expoziţia extraordinară a fosilelor din situl Burgess Shale şi, deşi inaugurarea ei avusese loc cu câteva luni în urmă, aveam în continuare o sumedenie de activităţi administrative legate de ea.

Charles Walcott de la Muzeul Smithsonian descoperise fosilele din situl Burgess Shale în anul 1909, în trecătoarea Burgess din Munţii Stâncoşi, provincia Columbia Britanică; el săpase acolo până în 1917. Începând cu anul 1975, vreme de două decenii, Desmond Collins de la MRO începuse o serie nouă şi foarte fructuoasă de săpături la Burgess Shale, descoperind alte câmpuri şi recoltând mii de specimene noi. În anul 1981, UNESCO declarase trecătoarea Burgess cel de-al optzeci şi şaselea sit din patrimoniul mondial, în aceeaşi clasă cu piramidele Egiptului şi Marele Canion.

Fosilele datează de la mijlocul perioadei cambriene, acum 520 de milioane de ani. Argila, care reprezintă o alunecare de mâl din şelful laurentian, care a îngropat rapid toate formele de viaţă de pe platforma mării, este atât de fină, încât a conservat până şi amprentele unor părţi moi ale corpurilor. Aici există o diversitate uriaşă de urme de forme de viaţă, inclusiv multe tipuri complexe despre care unii paleontologi, chiar Jonesy al nostru, susţin că nu se încadrează în nici un grup modern. Ele au apărut, au trăit pentru o perioadă scurtă de timp, apoi au dispărut, ca şi cum Natura ar fi încercat tot felul de schiţe diferite de corpuri, pentru a vedea care dintre ele este cel mai bun.

De ce a apărut această „explozie cambriană” a diversităţii? Viaţa exista deja pe Pământ de 3,5 miliarde de ani dar, în tot acel timp, cunoscuse forme foarte simple. Ce anume cauzase apariţia bruscă a unui grad atât de ridicat de complexitate şi varietate?

Davidson şi Cameron de la CalTech, ca şi Peterson de la UCLA, susţinuseră că motivul simplităţii dinaintea exploziei cambriene era cât se poate de simplu: până atunci, celulele fertilizate fuseseră drastic limitate în privinţa numărului posibil de divizări; cam zece divizări părea să fie maximumul posibil. Iar zece divizări duc la numai 1024 de celule, producând creaturi destul de mici şi destul de nesofisticate.

Bariera aceea de zece divizări fusese distrusă însă la începutul cambrianului de dezvoltarea unui tip nou de celulă, care poate fi încă văzută în unele organisme vii; celulele acelea se puteau diviza de mult mai multe ori şi au fost folosite la definirea structurii morfologice — forma fundamentală a corpului — pentru o mulţime de organisme noi. (Deşi Pământul avea vârsta de patru miliarde de ani când se întâmplase asta, acelaşi salt evolutiv — distrugerea limitei de zece divizări — se petrecuse şi pe planeta natală a lui Hollus, pe când aceasta avea vârsta de numai două miliarde de ani; în momentul acela, viaţa de acolo a încetat, de asemenea, să-şi mai irosească inutil eforturile, începând să evolueze în adevăratul sens al cuvântului.)

Situl Burgess Shale de pe Pământ conţine strămoşul nostru direct, Pikaia, primul animal cu notocordă, din care s-a dezvoltat ulterior coloana vertebrală. Cu toate acestea, cam toate fosilele de animale de acolo sunt în mod clar nevertebrate, astfel că expoziţia unor asemenea fosile ar fi trebuit probabil să fie organizată de custodele pentru nevertebrate din MRO, Caleb Jones.

Însă Jonesy urma să iasă la pensie peste câteva luni — nimeni nu remarcase deocamdată, cel puţin faţă de mine, faptul că MRO avea să-şi piardă aproape simultan cei mai vechi doi paleontologi —, iar eu eram persoana care avea relaţia directă cu cei din Smithsonian, unde ajunseseră fosilele lui Walcott din Burgess, înainte ca ţara mea să aplice legi prin care să-şi protejeze vestigiile. Ajutasem, de asemenea, la organizarea unei serii de conferinţe publice menite să completeze expoziţia; cele mai multe aveau să fie susţinute de personalul nostru (inclusiv de Jonesy), dar în acelaşi timp aranjasem ca Stephen Jay Gould, a cărui carte Wonderful Life vorbeşte despre fosilele din Burgess Shale, să vină de la Harvard pentru o prelegere. Expoziţia se dovedise o afacere extrem de bănoasă pentru MRO; spectacole de felul acesta ne aduceau întotdeauna multă publicitate gratuită şi astfel atrăgeam vizitatori.

Fusesem incitat în privinţa expoziţiei din clipa în care o propusesem şi devenisem şi mai nerăbdător după ce fusese aprobată, iar Muzeul Smithsonian acceptase invitaţia unei prezentări comune a fosilelor noastre.

Dar acum…

Acum, cu cancerul…

Acum era doar un factor iritant, un inconvenient.

Încă o problemă de rezolvat.

Încă o solicitare pentru timpul meu prea scurt.

Cel mai greu a fost să-i spunem lui Ricky.

Dacă aş fi fost ca tatăl meu — dacă m-aş fi mulţumit cu o diplomă de facultate şi un program de muncă regulat de opt ore —, lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Probabil că aş fi avut primul copil la scurt timp după ce aş fi împlinit douăzeci de ani — şi astfel, până aş fi ajuns la vârsta mea actuală, copilul acela ar fi avut vreo treizeci de ani şi poate că ar fi avut copii la rândul lui.

Dar eu nu eram tata.

Îmi luasem diploma în 1968, când aveam douăzeci şi doi de ani.

Şi masteratul în 1970, când aveam douăzeci şi patru de ani.

Şi doctoratul la douăzeci şi opt de ani.

Şi apoi o bursă post-doctorat la Berkeley.

Şi alta la Universitatea Calgary.

Şi deja împlinisem treizeci şi patru de ani.

Şi câştigam firimituri.

Şi, într-un fel, nu cunoscusem pe nimeni.

Şi lucram până târziu în muzeu, seară după seară.

Şi după aceea, înainte de a-mi da seama, împlinisem patruzeci de ani, eram neînsurat şi fără copii.

Pe Susan Kowalski am cunoscut-o la centrul pentru studenţi al Universităţii Toronto; amândoi fusesem în clubul de teatru. Nu prea eram eu actor, însă mă fascinau proiectoarele şi spoturile din sălile de spectacole; bănuiesc că acesta este unul dintre motivele pentru care îmi place muzeologia. Susan juca în piese, deşi, privind retrospectiv, cred că nu era prea talentată. Mie însă mi se păruse întotdeauna fabuloasă, dar menţionările cele mai bune pe care le primise vreodată în ziarul studenţesc Varsity se referiseră la „competenţa” ei în rolul doicii din Romeo şi Julieta şi la „interpretarea adecvată” a Iocastei în Oedip. Oricum, ieşiserăm o vreme împreună, dar eu plecasem în SUA pentru post-doctorat; Susan înţelesese că trebuia să plec ca să-mi continui studiile, fiindcă visul meu depindea de ele.

De-a lungul anilor mă gândisem cu drag la ea, totuşi nu-mi închipuisem niciodată că o voi revedea. Mă întorsesem în Toronto şi, având mintea mereu întoarsă către trecut şi niciodată îndeajuns spre viitor, am decis în cele din urmă, după ce am trecut de patruzeci de ani, că aveam nevoie de unele sfaturi financiare pentru a putea cândva să ies la pensie, iar consilierul financiar căruia am ajuns să mă adresez s-a nimerit să fie tocmai Susan. Numele ei devenise DeSantis, ca urmare a unei căsnicii scurte şi eşuate, în urmă cu cincisprezece ani. Am reaprins vechea relaţie şi peste un an ne-am căsătorit.

În ciuda faptului că ea avea pe atunci patruzeci şi unu de ani şi existau riscuri, am decis să avem un copil. Am încercat timp de cinci ani. În acest interval, Susan a rămas o dată însărcinată, dar a pierdut sarcina.

În cele din urmă, am decis să înfiem un copil. Procedura a durat la rândul ei doi ani, însă am avut în sfârşit un fiu. Richard Blaine Jericho avea acum şase ani.

El nu se va muta la casa lui înaintea morţii tatălui său. Nu avea să-şi termine nici măcar şcoala primară. Susan l-a aşezat pe sofa şi eu am îngenuncheat lângă el.

— Ce faci, voinice? am spus şi i-am prins mânuţa.

— Bine, tati.

S-a foit niţel şi nu m-a privit în ochi. Poate că bănuia că urma o muştruluială.

Am tăcut câteva clipe. Mă gândisem mult la ce să spun, dar cuvintele pe care le pregătisem păreau deodată complet inadecvate.

— Tu cum te simţi, bine? l-am întrebat.

— Bine.

M-am uitat la Susan.

— Ei bine, am continuat, tati nu se simte prea grozav.

Ricky m-a privit.

— De fapt, am rostit fără grabă, tati este destul de bolnav.

Am tăcut, lăsându-l să priceapă vorbele acelea.

Noi nu-i ascunsesem adevărul lui Ricky niciodată, în nici o privinţă. El ştia că era înfiat. Îi spusesem dintotdeauna că Moş Crăciun nu era decât un mit. Iar când întrebase de unde vin copiii, îi explicasem şi asta. Acum însă regretam că nu abordasem altă cale — să nu-i fi spus mereu adevărul crud.

Desigur, ar fi înţeles în scurt timp. Ar fi văzut transformările: m-ar fi văzut pierzându-mi părul, slăbind sau, poate, sculându-mă în toiul nopţii şi vomitând…

Putea chiar să mă audă plângând, atunci când credeam că sunt singur.

— Cât de bolnav? a întrebat Ricky.

— Foarte bolnav, am răspuns.

M-a privit din nou. Am încuviinţat în tăcere; nu era o glumă.

— De ce? a întrebat Ricky.

Eu şi Susan am schimbat câte o privire. Era aceeaşi întrebare pe care o pusesem şi eu.

— Nu ştiu, am răspuns.

— De la ceva ce ai mâncat?

Am dat din cap că nu.

— Ai fost rău?

Era o întrebare neaşteptată. M-am gândit la ea câteva momente.

— Nu, am spus. Nu cred.

Am rămas toţi tăcuţi o vreme. În cele din urmă, Ricky a întrebat încetişor:

— Doar n-o să mori, nu-i aşa, tati?

Intenţionasem să-i spun adevărul nefardat. Intenţionasem să fiu cinstit cu el. Dar când a sosit momentul respectiv, am fost silit să-i dau mai multe speranţe decât îmi dăduse mie doctorul Kohl.

— Poate, am spus. Doar „poate”.

— Dar…, vocea lui Ricky abia se auzi. Dar eu nu vreau să mori.

I-am strâns mâna.

— Nici eu nu vreau să mor, însă… însă este ca atunci când mami şi cu mine îţi cerem să faci curat în camera ta. Uneori trebuie să facem lucruri pe care nu dorim să le facem.

— O să fiu cuminte, a spus el. O să fiu întotdeauna cuminte, dacă tu nu mori.

Mi se rupea inima. Negocierea. Una dintre etape.

— Eu nu am nici o putere în privinţa asta, am spus. Aş dori să am, totuşi nu am.

Clipea des; în curând aveau să urmeze lacrimile.

— Te iubesc, tati.

— Şi eu te iubesc.

— Ce… ce-o facem eu şi mami?

— Nu-ţi face griji, voinice. Tot aici o să locuiţi. N-o să aveţi grija banilor. Există o asigurare serioasă.

Ricky m-a privit, evident neînţelegând.

— Să nu mori, tati, a rostit el. Te rog, să nu mori.

L-am tras mai aproape şi Susan ne-a îmbrăţişat pe amândoi.