Programatorul divin

24

Casa noastră de pe Ellerslie era veche de vreo cincizeci de ani. O modernizasem cu instalaţie centrală de aer condiţionat, o a doua baie şi terasa pe care Tad şi cu mine o construisem cu câteva veri în urmă. Era o casă bună, plină de amintiri.

În clipa aceasta însă, eram singur în ea — şi asta era straniu.

Mi se părea că rareori mai rămăsesem singur în ultima vreme. La muzeu, Hollus petrecea mult timp cu mine şi când nu era el, atunci apăreau ceilalţi paleontologi sau studenţii. Iar acasă, Susan aproape că nu mă lăsa singur, cu excepţia plecărilor la biserică. Nu ştiu dacă încerca să profite cât mai mult de timpul care ne mai rămăsese ori se temea pur şi simplu că mă deteriorasem în asemenea măsură, încât nu m-aş fi putut descurca fără ea nici pentru câteva ore.

Rareori totuşi eram singur în casă, fără ea sau Ricky în preajmă.

Nu prea ştiam ce doream să fac.

M-aş fi putut uita la televizor, dar…

Dumnezeule, oare cât timp din viaţă îmi irosisem uitându-mă la televizor? Câte două ore în fiecare seară — asta ar fi însemnat vreo 700 de ore pe an. Dacă înmulţeam orele acelea cu patruzeci de ani, fiindcă ai mei îşi cumpăraseră primul televizor alb-negru în 1960, ar fi însemnat 28000 de ore, adică…

Dumnezeule!

Adică trei ani.

Peste trei ani, Ricky avea să aibă nouă ani. Aş fi dat orice ca să-l văd atunci. Aş fi dat orice ca să iau înapoi acei trei ani.

Nu, nu, n-aveam să mă uit la televizor.

Aş fi putut citi o carte. Dintotdeauna regretasem că nu petrecusem mai mult timp citind de plăcere. A, da, zilnic petreceam câte o oră şi jumătate în timp ce călătoream cu metroul, studiind monografii ştiinţifice şi printuri de la grupuri de informare ce aveau activităţi înrudite, străduindu-mă să mă ţin la curent, dar trecuse mult de când nu mai deschisesem un roman bun. De Crăciun căpătasem A Widow for One Year de John Irving şi A Witness to Life de Terence M. Green. Aşa că, da, aş fi putut începe una dintre cărţi chiar în seara asta. Dar cine ştia când aş fi izbutit s-o termin? Şi aşa aveam să las destule treburi neterminate.

Pe timpuri, când Susan lipsea de acasă, obişnuiam să comand o pizza, una imensă şi fierbinte de la Dante’s, căreia un ziar local îi acordase un premiu pentru „Cea mai grea pizza” — o pizza Dante’s cu ardei iuţi Schneider’s, atât de condimentată, că te ustura limba două zile după aceea. Lui Susan nu-i plăcea pizza de la Dante’s, fiindcă avea prea multă umplutură şi era prea iute, şi de aceea când ea era acasă comandam de la Pizza Pizza, care devenise o adevărată tradiţie în Toronto.

Însă chimioterapia mă lipsise de mai toată pofta de mâncare; în seara asta n-aş fi făcut faţă nici unui fel de pizza, indiferent unde ar fi fost făcută.

M-aş fi putut uita la un film porno; aveam câteva casete, cumpărate în glumă, cu ani în urmă şi rareori vizionate. Dar nu. Era trist s-o spun, însă chimioterapia distrusese şi dorinţa aceea, aproape de tot.

M-am aşezat pe canapea şi m-am uitat la poliţa de deasupra şemineului, pe care se înşiruiau fotografii înrămate: Susan cu mine, în ziua nunţii; Susan ţinându-l pe Ricky în braţe, la puţin timp după ce-l înfiasem; eu pe terenurile sterile din Alberta, ţinând un târnăcop; fotografia alb-negru de autor de pe singura mea carte publicată, Dinozaurii canadieni; părinţii mei, acum vreo patruzeci de ani; tatăl lui Susan, strâmbându-se ca de obicei; noi trei — eu, Susan şi Ricky — aşa cum apăream, într-un an, pe o felicitare de Crăciun.

Familia mea.

Viaţa mea.

M-am lăsat pe spate. Tapiţeria canapelei era uzată; o cumpărasem imediat după ce ne căsătorisem. Totuşi ar fi trebuit să reziste ceva mai mult…

Eram complet singur.

S-ar putea ca şansa asta să nu se mai ivească niciodată. Dar nu puteam. Nu puteam.

Îmi petrecusem toată viaţa fiind un raţionalist, un umanist secular, un om de ştiinţă.

Se spune despre Carl Sagan că şi-ar fi păstrat ateismul până în ultima clipă. Nici chiar pe patul de moarte el n-a retractat, n-a admis posibilitatea să fi existat vreodată un Dumnezeu, căruia să-i fi păsat într-un fel sau altul dacă el trăia ori murea.

Totuşi…

Totuşi recitisem romanul lui, Contact. Văzusem şi filmul, care diluase mesajul cărţii. Cartea era lipsită de ambiguitate: ea afirma că Universul fusese proiectat şi creat de o conştiinţă vastă. Romanul se încheia prin cuvintele: „Există o inteligenţă care precede Universul.” Poate că Sagan n-a crezut în Dumnezeul din Biblie, dar cel puţin a îngăduit posibilitatea unui Creator.

Sau nu era adevărat? Carl nu era obligat să creadă ce scrisese în unica lui operă de ficţiune, mai mult decât credea George Lucas în Forţă.

Stephen Jay Gould luptase, de asemenea, împotriva cancerului; în iulie 1982 a fost diagnosticat cu mezoteliom abdominal. Fusese norocos; învinsese. Ca şi Richard Dawkins, Gould susţinuse o teorie pur darwinistă a naturii, deşi ei doi nu au putut să cadă de acord asupra detaliilor exacte ale respectivei teorii. Însă Gould nu spusese niciodată dacă religia îl ajutase să-şi depăşească boala. Cu toate acestea, după însănătoşire, el a scris încă o carte, Stânci străvechi, ştiinţa şi religia în deplinătatea vieţii, care afirmase că ştiinţa şi spiritualitatea erau două tărâmuri separate, „două magisterii în non-superpoziţie” — un exemplu tipic al limbajului său pretenţios şi obscur. În mod clar, întrebări mai vaste îl preocupaseră în timpul luptei cu cancerul.

Iar acum îmi sosise mie rândul.

Se pare că Sagan a rămas ferm până la sfârşit. Gould a părut că ar fi oscilat, dar în cele din urmă a revenit la vechiul lui caracter: raţionalistul perfect.

Dar eu?

Sagan nu trebuise să aibă de-a face cu vizitele unui extraterestru a cărui mare teorie unificată indica existenţa unui Creator.

Gould nu ştiuse despre formele de viaţă avansate de pe Beta Hydri şi Delta Pavonis care credeau în Dumnezeu.

Lucrurile stăteau altfel în cazul meu.

Cu mulţi ani în urmă, citisem o carte intitulată Căutarea lui Dumnezeu la Harvard. Mă intrigase mai degrabă titlul decât conţinutul ei, care relata anul pe care-l petrecuse Ari Goldman, un ziarist de la New York Times, în Harvard Divinity School. Dacă eu aş dori să caut fosile din explozia cambriană, m-aş duce în Parcul Naţional Yoho; dacă aş dori să caut fragmente de ouă de dinozauri, m-aş duce în Montana sau în Mongolia. Majoritatea lucrurilor cer să te deplasezi la ele, dar pe Dumnezeu — dacă este ubicuu — ar trebui să-l poţi căuta oriunde: la Harvard, în Muzeul Regal Ontario, într-un local Pizza Hut din Kenya.

Mie mi se părea că, dacă Hollus avea dreptate, ar trebui să poţi întinde mâna, oriunde şi oricând, şi să înşfaci ca lumea un pumn de spaţiu, pe care apoi să-l tragi în jos ca pe o bucată de tapet jupuit, dezvăluind maşinăria lui Dumnezeu dinapoia sa.

Nu-l băgaţi în seamă pe omul acela din spatele cortinei…

Şi eu n-o făcusem. Îl ignorasem complet.

Dar în clipa aceasta, eram singur.

Sau…

Iisuse, nu am avut niciodată asemenea gânduri! Sunt oare mai slab decât Sagan? Mai slab decât Gould?

Îi cunoscusem pe amândoi de-a lungul anilor; Carl ţinuse conferinţe la Universitatea Toronto, iar pe Stephen îl invitasem la MRO de câte ori îşi lansa o carte nouă; avea să vină chiar peste vreo două săptămâni, pentru a vorbi despre Expoziţia Burgess Shale. Mă uimise cât de înalt era Carl, dar Stephen era micuţ şi rotofei, exact aşa cum îl desenaseră în desenul animat Familia Simpson.

Din punct de vedere fizic, nici unul nu părea mai puternic decât mine — decât fusesem eu.

Acum însă… acum poate că eram mai slab decât oricare dintre ei.

La naiba, nu voiam să mor!

Paleontologii bătrâni nu mor niciodată, spunea bancul acela. Dar, cu siguranţă, moartea îi împietreşte.

M-am ridicat de pe canapea. Pe covorul din sufragerie nu prea mai întâlneai obstacole; Ricky se cam învăţase să-şi pună jucăriile la loc după ce termina cu ele.

N-ar trebui să conteze unde o faci.

Am privit afară, pe fereastra sufrageriei. Ellerslie era o stradă veche şi superbă din cartierul căruia, în copilăria mea, i se spunea Willowdale, „vâlceaua sălciilor”; în prezent, de-a lungul ei se înşiruiau arbori bătrâni. Un trecător ar fi trebuit să se străduiască serios ca să poată vedea ceva în casă.

Totuşi…

M-am dus la fereastră şi am tras draperiile cafenii. Încăperea se întunecă. Am răsucit întrerupătorul din perete, cu care aprindeam una dintre aplice şi am privit repede ceasul albastru al videorecorderului; aveam încă destul până când Susan şi Ricky ajungeau acasă.

Doream s-o fac?

În programa pe care o predasem la Universitatea Toronto, nu era loc pentru Creator. MRO era unul dintre cele mai eclectice muzee din lume, dar, în ciuda faptului că mozaicul de pe plafon proclama că misiunea muzeului era „Pentru ca toţi oamenii să cunoască puterea Lui”, nu exista nici o galerie specifică dedicată lui Dumnezeu.

Bineînţeles că nu, ar fi spus fondatorii lui MRO. Creatorul este peste tot.

Peste tot.

Chiar şi aici.

Am expirat, eliminându-mi ultimul crâmpei de rezistenţă faţă de această idee.

Şi am îngenuncheat, pe covor, lângă şemineu, cu fotografiile familiei mele, care mă privea fără să vadă ce făceam.

Am îngenuncheat.

— Dumnezeule, am rostit.

Cuvântul a avut un ecou slab în şemineul din cărămidă. L-am repetat.

— Dumnezeule?

De data aceasta o întrebare, o invitaţie pentru un răspuns.

N-a sosit nici unul, desigur. De ce i-ar fi păsat lui Dumnezeu că eu muream de cancer? Milioane de oameni din toată lumea se luptau chiar în momentul acesta cu o formă sau alta a acelui duşman străvechi, iar unii dintre ei erau mult mai tineri ca mine. Cu certitudine, mai ales copiii din saloanele bolnavilor de leucemie ar fi trebuit să-i atragă atenţia.

Am încercat totuşi din nou, o a treia pronunţare a cuvântului pe care nu-l folosisem până atunci decât în imprecaţii.

— Dumnezeule?

N-am căpătat nici un semn şi, de altfel, nici n-aveam să capăt vreunul. La urma urmei, nu aceasta este definiţia credinţei?

— Dumnezeule, dacă Hollus are dreptate — dacă wreedii şi forhilnorii au dreptate şi tu ai proiectat Universul bucată cu bucată, constantă fundamentală cu constantă fundamentală —, atunci n-ai fi putut să eviţi asta? Ce bine poate aduce cuiva cancerul?

Necunoscute sunt căile Domnului. Doamna Lansbury folosea întotdeauna expresia aceasta. Tot ce se întâmplă are un scop.

Ce tâmpenie! Ce minciună ordinară! Am simţit un nod în stomac. Cancerul nu are absolut nici un scop. El sfâşie oamenii; dacă o divinitate a creat viaţa, atunci este un cârpaci care produce pe bandă rulantă produse imperfecte, care se autodistrug.

— Dumnezeule, îmi doresc… îmi doresc ca tu să fi decis să faci altfel unele lucruri.

Doar până acolo am izbutit să ajung. Susan afirmase că scopul rugăciunilor nu era de a cere diverse lucruri — iar eu nu mă puteam decide să cer îndurare, să cer să nu mor, să cer să ajung să-mi văd fiul absolvind o facultate, să cer să îmbătrânesc alături de soţia mea.

În clipa aceea, uşa din faţă se deschise. Eram dus pe gânduri, pentru că altfel aş fi auzit-o pe Susan zornăind cheia în broască.

Am simţit că mă fac roşu ca focul.

— L-am găsit! am exclamat, parcă pentru mine, făcând o întreagă demonstraţie din ridicarea unui obiect invizibil.

M-am ridicat în picioare şi am surâs stingherit spre frumoasa mea soţie şi chipeşul meu fiu. Dar nu găsisem absolut nimic.