Programatorul divin

15

— Există două motive pentru care un pacient şi-ar putea dori chimioterapia, ne spusese Katarina Kohl mie şi lui Susan la scurt timp după ce-mi pusese diagnosticul. Primul este speranţa eliminării cancerului.

Se uită la mine, apoi la Susan şi iarăşi la mine.

— Vă voi spune însă adevărul: probabilitatea de a elimina cancerul tău este redusă, Tom. Cancerul pulmonar se vindecă rareori.

— Atunci nu vreau chimioterapie, am răspuns imediat. Nu vreau să-mi petrec în suferinţă restul vieţii.

Doctorul Kohl îşi ţuguiase buzele.

— Evident, tu vei lua decizia asta, rostise ea şi după aceea înclinase din cap către Susan. Amândoi o veţi lua. Există totuşi multe păreri greşite despre chimioterapie. Tratamentul poate să fie de asemenea un paliativ, iar acesta este al doilea motiv pentru care ţi l-ai putea dori.

Buzele mele formaseră cuvântul paliativ. Doctorul Kohl aprobase din cap.

— Este foarte posibil ca în lunile următoare să ai dureri mari, Tom. Chimioterapia poate reduce severitatea lor prin micşorarea dimensiunii tumorilor.

— Tu ce ai face în locul meu? întrebasem.

Kohl ridică uşor din umeri.

— Dacă am fi în Statele Unite, dacă n-ai avea asigurare şi ar trebui să plăteşti pentru tratamentul cu chimioterapie, poate că ai dori să renunţi la el şi să suporţi durerile — deşi, fireşte, indiferent cum ar sta lucrurile, ţi-aş prescrie analgezice pentru a te ajuta în privinţa asta. Când mă ocup de celule canceroase pulmonare mari, prefer să folosesc derivaţi de platină şi aceştia sunt destul de scumpi. Dar fiindcă Asigurările de Sănătate Ontario vor plăti costul integral al tratamentului, te-aş sfătui să-l urmezi. Vom folosi un derivat de platină în combinaţie cu vinblastină, etoposid sau mitomicin C. Medicamentele pe bază de platină vor trebui administrate în spital, însă ele merg cel mai bine la cancerul pulmonar.

— Şi efectele secundare? o întrebasem.

— Pot să apară greţuri. Este posibil să pierzi o parte din păr sau chiar tot.

— Vreau să continui să lucrez atâta timp cât voi putea, îi spusesem.

— Chimioterapia te poate ajuta. Nu-ţi va prelungi viaţa în mod considerabil, dar o poate face mai productivă.

Acum Ricky era toată ziua la şcoală şi Susan avea slujba ei. Dacă aş fi continuat să lucrez, chiar şi numai alte câteva luni, ar fi fost mult mai bine decât să fiu nevoit să stau în casă, necesitând asistenţă permanentă.

— Nu luaţi decizia pe loc, ne spusese doctorul Kohl. Gândiţi-vă bine.

Ne dădu nişte pliante ca să le citim.

Hollus credea în Dumnezeu. T’kna credea în Dumnezeu. Iar eu?

— Poate că sunt eu obsedat de cuvântul Dumnezeu, i-am spus lui Hollus după ce am revenit în biroul meu. În tot cazul, dacă vrei să susţii că o forţă exterioară a intervenit în evoluţia de pe Terra, nu pot afirma că greşeşti. La urma urmei, tu însuţi mi-ai spus că în această parte din galaxie au existat extratereştri inteligenţi acum trei miliarde de ani.

— Rasa de pe Eta Cassiopeia A III, aşa este.

— Cei care şi-au detonat satelitul natural?

— Nu, aceea era rasa de pe Mu Cassiopeia A Prime, la 5,5 ani-lumină de Eta Cassiopeia.

— Perfect. Fiinţele de pe Eta Cassiopeia — să le spunem etani — aveau o civilizaţie tehnologică cu trei miliarde de ani în urmă, pe vremea când viaţa abia începea pe planeta mea. Cu certitudine, etanii ar fi putut veni aici pe atunci.

— Omiţi o perioadă foarte îndelungată de timp, rosti Hollus, fiindcă ai spus că viaţa a existat aici de minimum opt sute de milioane de ani, dacă nu chiar de un miliard de ani, anterior celor trei miliarde de ani amintiţi.

— Da, de acord, totuşi…

— Şi, desigur, propriul meu soare, Beta Hydri, nici măcar nu se formase pe atunci. Aşa cum ţi-am spus mai de mult, el are vârsta de numai 2,6 miliarde de ani, aşa că nimeni din Eta Cassiopeia nu l-ar fi putut vizita vreodată.

— Bine, atunci poate că n-au fost etanii — însă fiinţe de pe o altă stea ar fi putut să vină aici sau să meargă la planeta ta, ori la cea a wreedilor. Toate acţiunile pe care le atribui lui Dumnezeu puteau să fie opera unor extratereştri avansaţi.

— Argumentaţia ta prezintă două puncte slabe, spuse Hollus politicos. Mai întâi, chiar dacă te dispensezi de nevoia unei divinităţi în evenimentele recente — evenimentele din ultimele câteva miliarde de ani şi cele de după apariţia altor observatori conştienţi în acest Univers —, nu ai făcut nimic ca să te lipseşti de nevoia unui proiectant, care a stabilit puterea relativă a celor cinci forţe fundamentale, care a proiectat proprietatea termică, şi nu numai, a apei şi aşa mai departe. Modul acesta de a proceda este contrar briciului lui Occam despre care vorbeai: tu creşti, nu reduci, numărul de entităţi care v-au influenţat existenţa — o divinitate inevitabilă care să creeze universul, apoi diverse fiinţe inferioare care au devenit ulterior interesate de controlul dezvoltării vieţii. În al doilea rând, nu trebuie să uiţi de sincronizarea extincţiilor în masă care au fost aparent orchestrate pentru a se petrece simultan pe cele trei planete ale noastre: cea mai veche a fost cu 440 de milioane de ani în urmă, iar cea mai recentă acum 65 de milioane de ani. Asta înseamnă un interval de 375 de milioane de ani — şi totuşi, aşa cum am descoperit, durata de viaţă a unei rase inteligente măsurată din momentul dezvoltării comunicării pe calea undelor electromagnetice pare a nu fi mai lungă de două sute de ani până când fie că se autodistruge, fie că dispare.

Gândurile-mi alergau, erau în derivă.

— Bine, am rostit într-un târziu. Poate că parametrii fundamentali au fost ajustaţi, pentru a crea un univers care să poată da naştere vieţii.

— Aici nu încape nici o îndoială, spuse Hollus. Universul a fost clar creat pentru a fi biogenerator.

— Perfect. Dar dacă acceptăm asta, cu siguranţă că simpla creare a vieţii nu poate fi unicul scop. Trebuie să crezi că prezumtivul tău designer a dorit nu numai viaţă, ci viaţă inteligentă. Viaţa lipsită de inteligenţă nu este de fapt nimic altceva decât chimie complexă. Viaţa ajunge să fie cu adevărat interesantă abia când devine inteligentă.

— Ciudată afirmaţie din partea cuiva care studiază dinozaurii, observă Hollus.

— Nu tocmai. La urma urmei, dinozaurii au dispărut acum şaizeci şi cinci de milioane de ani. Numai graţie apariţiei inteligenţei noi ştim că au existat vreodată.

Am tăcut câteva clipe.

— Te apropii însă de ceea ce vreau să subliniez.

M-am oprit iarăşi, căutând expresia potrivită.

— Tu găteşti?

— Dacă gătesc? Te referi la pregătirea hranei din materii prime?

— Da.

— Nu.

— Ei bine, eu gătesc sau, cel puţin, obişnuiam s-o fac. Şi există mâncăruri pe care pur şi simplu nu le poţi prepara dacă arunci în oală toate ingredientele de la început. Dacă vrei să obţii ceva, trebuie să le adaugi pe parcurs.

Hollus se gândi puţin la spusele mele.

— Sugerezi aşadar că nu există nici o modalitate prin care Creatorul să fi putut obţine viaţă inteligentă fără intervenţie directă? Multe persoane religioase ar obiecta faţă de această idee, deoarece intervenţiile ocazionale implică un Dumnezeu care de obicei absentează din Univers.

— Nu sugerez nimic, am zis. Mă mulţumesc să analizez premisele inerente ale credinţelor tale. Fii atent: dinozaurii au dominat Pământul pentru mai multă vreme decât au făcut-o mamiferele, totuşi nu s-au apropiat vreodată, nici pe departe, de inteligenţa reală. Deşi creierele lor au devenit treptat tot mai mari, până şi cel mai inteligent dinozaur care a trăit vreodată — am ridicat craniul de Troodon de la Phil Currie, aflat acum pe un raft în spatele biroului meu — n-a fost mai inteligent decât cel mai stupid mamifer. De fapt, n-a existat nici o modalitate prin care ei ar fi putut deveni vreodată considerabil mai inteligenţi. Partea din creierul mamiferului unde se află inteligenţa nu există la reptile. Creaturile dominante de pe planeta ta până acum şaizeci şi cinci de milioane de ani — pentapozii aceia — au fost de asemenea nişte brute tâmpe şi ai mai spus că o situaţie similară a existat pe Delta Pavonis.

— Da.

— Şi că strămoşii tăi de pe atunci erau, ca şi strămoşii mei şi ai wreedilor, creaturi mici care trăiau la marginea ecosistemului.

— Aşa este, încuviinţă Hollus.

— Dar strămoşii aceia aveau creiere capabile să dezvolte inteligenţă. Strămoşii mei erau crepusculari, erau activi în amurg. De aceea şi-au dezvoltat ochi mari şi cortex vizual sofisticat. Şi, evident, capacitatea creierului de a procesa imaginile rezultante.

— Sugerezi că baza pentru inteligenţă poate să apară doar la animalele aflate la — care a fost expresia ta? — la marginea unui ecosistem? Animale silite să se hrănească noaptea?

— Poate. Iar dacă este aşa, atunci inteligenţa se poate dezvolta doar dacă sunt eliminate animalele dominante şi tâmpe.

— Bănuiesc că da, zise Hollus. Însă — aha, înţeleg. Vrei să spui că circumstanţele ce ar fi putut da naştere vieţii, ba până şi începuturile inteligenţei, ar fi putut să fie codificate chiar în designul Universului, dar că nu există nici un mod de a aduce inteligenţa în prim-plan, de a o lăsa să înflorească şi să se dezvolte, fără intervenţie directă.

Spre propria mea surpriză, am rostit:

— Da, asta-i ipoteza mea.

— În felul acesta s-ar explica extincţiile de acum şaizeci şi cinci de milioane de ani. Totuşi cum le explici pe cele anterioare?

— Cine ştie? Poate că au fost, de asemenea, necesare pentru a deplasa ecosistemul în direcţia dezvoltării inteligenţei. Extincţiile de la sfârşitul permianului au ajutat pe Terra la eliberarea drumului pentru reptilele de tip mamifere — strămoşii mamiferelor. Capacitatea lor de a-şi regla temperatura corpului era poate irelevantă în climatul blând care a existat până la glaciaţiunea planetară care a determinat extincţiile acelea. Dar în timpul unei glaciaţiuni până şi capacitatea primitivă de reglare a temperaturii e o însuşire valoroasă — iar eu bănuiesc că adevărata homeotermie, care a evoluat din capacitatea respectivă, este altă cerinţă a inteligenţei. Prin urmare, extincţia din permian a fost un mod de a spori substanţial procentajul de homeoterme în formare, asigurând şansa ca proprietatea aceasta — homeotermia — să nu fie depăşită şi eliminată din genele speciilor.

— Însă cum ar fi putut Creatorul declanşa o eră glaciară? întrebă Hollus.

— Păi, dacă presupunem că a catapultat câte un asteroid spre fiecare dintre planetele noastre pentru a sfârşi cretacicul, ar fi putut, de asemenea, să sfărâme unul sau doi asteroizi pe orbită, iar din sfărâmăturile respective să fi construit inele în jurul planetelor, la sfârşitul permianului. Dacă are înclinaţia corespunzătoare, un asemenea inel poate umbri considerabil planeta, coborându-i temperatura într-atât încât să determine glaciaţiuni masive. Sau ar fi putut genera un nor de praf care să învăluie complet partea aceasta din galaxie, umbrind simultan toate planetele — a ta, a mea şi a wreedilor.

— Şi celelalte extincţii în masă?

— Alte reglaje fine de acelaşi fel. De exemplu, cea din triasic a îngăduit dinozaurilor, sau echivalenţilor lor, să ajungă dominanţi pe cele trei planete. Fără dominaţia ecosistemelor de către dinozauri, mamiferele — sau octopozii homeotermi de pe Beta Hydri IE şi viviparele ca T’kna de pe Delta Pavonis — n-ar fi fost niciodată împinse spre o existenţă crepusculară care a determinat dezvoltarea unor creiere mai mari. Dacă nu eşti forma dominantă, trebuie să fii inteligent ca să supravieţuieşti.

Era ciudat să-l văd pe păianjenul gigantic jucând rolul de avocat al diavolului.

— Totuşi unica dovadă directă, spuse el, a manipulării evoluţiei vieţii de către Creator după începerea ei este coincidenţa privind datele la care au avut loc extincţiile în masă pe Beta Hydri III, Delta Pavonis II şi Sol III. Da, este posibil ca tot Creatorul să fi manipulat în mod similar dezvoltarea vieţii pe cele şase planete abandonate pe care le-am vizitat, dar în privinţa asta noi nu am putut găsi nici o dovadă lipsită de echivoc.

— Poate că inteligenţa se poate dezvolta în acest univers prin pură întâmplare, am spus eu. Chiar şi printr-o şansă aleatorie, asteroizii se ciocnesc de planete la aproximativ fiecare zece milioane de ani. Pe de altă parte, nu vei avea niciodată mai multe specii inteligente care să coexiste simultan, dacă nu umbli niţel asupra datelor temporale — şi nu numai o dată, ci de câteva ori. Ca să revin la metafora gătitului, sigur că da, o salată ar putea să apară de la sine, printr-o şansă aleatorie — să zicem, graţie vântului care aduce laolaltă suficiente materii vegetale. Şi chiar o friptură poate apărea de la sine: un trăsnet loveşte exact aşa cum trebuie o vacă. Ai putea obţine până şi vin: struguri care s-au adunat la un loc şi au fermentat. Este însă imposibil ca toate acestea să coexiste simultan — un pahar de vin, o salată şi o friptură — fără o mulţime de intervenţii din afară. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi în privinţa apariţiei simultane a mai multor forme de viaţă inteligentă.

— Asta ridică însă o întrebare: de ce şi-ar dori Dumnezeu să existe simultan mai multe forme de viaţă inteligentă? observă extraterestrul.

Mi-am mângâiat bărbia.

— Este o întrebare bună, am fost de acord.

— Într-adevăr.

Am reflectat o vreme, dar nici unul dintre noi nu găsea un răspuns pe măsură. Era aproape ora 17:00.

— Hollus! am rostit.

— Da?

— Aş vrea să-ţi cer o favoare.

Ochii lui pediculari se opriră din mişcare.

— Da?

— Aş dori să vii acasă cu mine. Vreau să spun, îngăduie-mi să iau proiectorul de holoforme la mine acasă, pentru ca tu să apari acolo.

— În ce scop?

— Aşa… aşa fac oamenii. Noi ne invităm prietenii la cină. Ai putea să-mi cunoşti familia.

— Prietenii…, repetă Hollus.

Brusc m-am simţit ca un idiot. Pe lângă Hollus, eu eram o fiinţă primitivă; chiar dacă psihologia lui i-ar fi permis să simtă afecţiune faţă de alţii, cu siguranţă nu avea vreun sentiment faţă de mine. Eu nu eram decât un mijloc spre un scop.

— Scuză-mă, am spus. N-am intenţionat să te constrâng.

— Nu mă constrângi, zise Hollus. Sunt încântat că tu simţi pentru mine ceea ce simt eu pentru tine.

Ochii lui pediculari dansau.

— Aş dori foarte mult să îţi cunosc familia şi să îţi vizitez casa.

Am fost surprins să constat că ochii mi se umeziseră.

— Mulţumesc, am spus. Mulţumesc foarte mult. Am tăcut puţin, apoi am adăugat: Desigur, dacă preferi pot să-i aduc pe ei aici. Nu trebuie să mergem la mine acasă.

— Nu, rosti Hollus. Doresc să procedăm în acest fel. Familia ta constă din perechea ta, Susan, corect?

Mă auzise vorbind de mai multe ori cu ea la telefon.

— Da. Şi fiul meu, Ricky.

Am răsucit fotografia înrămată de pe birou, astfel ca s-o poată vedea.

Ochii pediculari s-au orientat către poză.

— Aspectul lui nu este similar cu al tău.

— Este înfiat, am răspuns ridicând uşor din umeri. Nu este copilul meu biologic.

— Aha, spuse Hollus. Mi-ar face plăcere să îi întâlnesc pe amândoi. Diseară ar fi prea devreme?

Am surâs. Ricky avea să fie încântat.

— Diseară este perfect, am aprobat.