Programatorul divin

6

— Salut, Thomas, începuse doctorul Noguchi în ziua aceea fatidică din luna octombrie a anului trecut, când venisem pentru a discuta rezultatele analizelor pe care mi le ceruse.

Dintotdeauna îmi spusese Thomas, nu Tom. Ne cunoşteam de suficient timp pentru ca folosirea prenumelor să fie absolut firească, totuşi îi plăcea să păstreze un nivel de formalism, o distanţă de tipul „eu sunt medicul, iar tu eşti pacientul”.

— Ia loc, te rog.

Mă conformasem. Nu a pierdut timpul cu preambuluri.

— Ai cancer la plămâni, Thomas.

Pulsul îmi crescu. Am rămas cu gura deschisă.

— Îmi pare rău, urmase el.

Un milion de gânduri îmi treceau prin minte. Probabil că se înşela; probabil că era fişa altcuiva; ce-i voi spune lui Susan? Mi se uscase gura.

— Eşti sigur?

— Culturile din sputa ta au oferit un diagnostic clar, zisese el. Nu-i nici o îndoială că este cancer.

— Poate fi operat? întrebasem în cele din urmă.

— Va trebui să aflăm. În caz contrar, vom încerca să-l tratăm cu radiaţii sau chimioterapie.

Mâna mi se ridicase instantaneu spre cap, atingându-mi părul.

— O să… o să aibă succes?

Noguchi zâmbise liniştitor.

— Tratamentul poate fi foarte eficient.

Ceea ce se rezuma la un „poate” — iar eu nu doream să aud „poate”. Doream certitudini.

— Dar… dar un transplant?

Vocea lui Noguchi era blândă.

— Ca ambii plămâni să fie disponibili se întâmplă destul de rar. Există prea puţini donatori.

— M-aş putea duce în State, rostisem pe un ton şovăielnic.

Citeai tot timpul despre astfel de lucruri în Toronto Star, mai ales de când Harris impusese reduceri de cheltuieli în sistemul medical: canadienii plecau în Statele Unite pentru diverse tratamente medicale.

— Nu-i nici o diferenţă. Este o criză de plămâni pe plan mondial. Şi, oricum, s-ar putea să nu te ajute; trebuie să vedem dacă nu cumva cancerul s-a extins.

Dorisem să-l întreb: „O să mor?” Totuşi întrebarea aceea mi se păruse exagerată, prea directă.

— Păstrează o atitudine pozitivă, continuase Noguchi. Lucrezi la muzeu, nu?

— Ăăă, da.

— În cazul acesta beneficiezi probabil de o asigurare medicală excelentă. Include reţetele compensate?

Am dat din cap că da.

— E bine. Există medicamente utile, dar nu sunt ieftine, însă dacă eşti asigurat n-o să ai probleme. Dar, aşa cum ţi-am spus, trebuie să vedem dacă nu cumva cancerul s-a extins. O să-ţi dau trimitere la un oncolog de la St. Mike’s. Va avea grijă de tine.

Încuviinţasem, simţind cum lumea mi se năruia în jur.

Împreună cu Hollus am revenit în biroul meu.

— Tu susţii, am rostit, că omenirea, dar şi alte forme de viaţă, ocupă o poziţie specială în cosmos.

Extraterestrul cu aspect de păianjen îşi deplasă corpul masiv lângă unul dintre pereţi.

— Noi ocupăm cu adevărat o poziţie specială, zise el.

— Hollus, nu ştiu cum s-a dezvoltat ştiinţa pe Beta Hydri III, dar aici, pe Pământ, ea a urmat un şablon prin care ne-a detronat în mod repetat din orice poziţie specială. Propria-mi civilizaţie considera că planeta noastră se afla în centrul Universului, dar s-a dovedit a fi o ipoteză falsă. Am crezut, de asemenea, că fuseserăm creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, dar şi asta s-a dovedit o eroare. De fiecare dată când am crezut că ceva aparte ne evidenţia pe noi — sau planeta, ori Soarele nostru —, ştiinţa ne-a demonstrat că ne înşelasem.

— Însă formele de viaţă ca noi sunt într-adevăr aparte, zise forhilnorul. De exemplu, avem acelaşi ordin de mărime al masei. Nici una dintre speciile inteligente, incluzându-le şi pe cele care şi-au părăsit planetele, nu avea masa medie a corpului adult sub 50 sau peste 500 de kilograme. Toţi avem, mai mult sau mai puţin, doi metri pe înălţimea noastră cea mai mare — ba chiar, viaţa civilizată nu a putut exista la dimensiuni cu mult sub 1,5 metri.

Am încercat din nou să-mi ridic sprâncenele.

— De ce ar fi valabil aşa ceva şi pe Pământ? am zis.

— Este valabil peste tot, nu doar pe Pământ, întrucât cel mai mic foc care poate fi întreţinut are diametrul de aproximativ 50 de centimetri, iar pentru a controla un foc trebuie să fii mai mare de dimensiunea respectivă. Desigur, fără foc nu poate exista metalurgie şi astfel nici un fel de tehnologie avansată. Pauză, legănare pe verticală. Nu înţelegi? Cu toţii am evoluat astfel încât să avem mărimea potrivită pentru a folosi focul — iar mărimea aceea se află în echilibru exact în centrul logaritmic al Universului. În punctul lui de expansiune maximă, Universul ar fi cu vreo patruzeci de ordine mai mare decât suntem noi, iar componenta sa cea mai mică este cu patruzeci de ordine mai mică decât noi.

Hollus mă privi şi se legănă în sus şi în jos.

— Noi ne aflăm într-adevăr în centrul creaţiei, dacă ştii cum să priveşti.

Când începusem să lucrez în MRO, partea din faţă a primului etaj era rezervată în totalitate paleontologiei. Aripa nordică, aflată direct deasupra magazinului de cadouri şi a restaurantului, adăpostise dintotdeauna exponatele paleontologice vertebrate — „Galeria dinozaurilor” —, iar aripa sudică găzduise iniţial Galeria de paleontologie a nevertebratelor; cuvintele „Muzeu de Paleontologie” sunt încă săpate în piatră, în partea de sus a peretelui de acolo.

Dar Galeria nevertebratelor fusese închisă cu foarte mult timp în urmă, iar în anul 1999 spaţiul respectiv fusese redeschis publicului sub numele „Galeria descoperirilor”, exact genul de divertisment educaţional de inteligenţă redusă care-i place Christinei Dorati: expoziţii interactive pentru copii, din care nu se poate învăţa aproape nimic. Pe posterele din metrou, reclamele pentru noua galerie purtau sloganul: „Imaginează-ţi că muzeul ar fi condus de un puşti de opt ani.” Aşa cum a spus cândva John Lennon, este uşor dacă încerci.

Mândria şi încântarea noastră, a celor din Departamentul de paleontologie vertebrate, este scheletul de hadrozaur Parasaurolophus, cu superba lui creastă lungă de un metru. Orice specimen pe care l-aţi văzut, indiferent unde în lume, este un mulaj după exemplarul nostru. Până şi Galeria descoperirilor avea un mulaj de Parasaurolophus încastrat în piatra falsă a podelei. Puştii îl ciocănesc cât e ziua de lungă cu ciocane de lemn şi dălţi, majoritatea stând cu funduleţele pe craniul magnific.

Chiar în faţa Galeriei de paleontologie vertebrate se află un balcon interior, deasupra Rotondei, pe a cărui pardoseală de marmură sunt incrustate în mod subtil nişte steluţe mici. Alt balcon se află în partea opusă, vizavi de Galeria descoperirilor, între cele două, deasupra uşilor de sticlă ale intrării principale, sunt trei ferestre verticale cu vitralii.

În orele când muzeul era închis pentru public, l-am plimbat pe Hollus prin Galeria de paleontologie vertebrate. Avem cea mai bună colecţie de hadrozauri din lume. Mai avem un Albertosaurus spectaculos, un Chasmosaurus formidabil, două montări mobile de Allosaurus, un Stegosaurus excelent, plus o expoziţie de mamifere din pleistocen, un perete acoperit cu mulaje de primate şi humanoizi, un exponat cu mlaştina de gudron de la La Brea, o secvenţă standard cu evoluţia calului şi o minunată dioramă subacvatică de la sfârşitul cretacicului, cu plesiozauri, mezozauri şi amoniţi.

L-am dus, de asemenea, pe Hollus în detestata Galerie a descoperirilor, unde un mulaj de T. rex se ridică deasupra nefericitului Parasaurolophus montat pe podea. Hollus păru încântat de toate fosilele.

În plus, i-am arătat o mulţime de desene cu dinozauri, aşa cum ar fi putut arăta în timpul vieţii, şi l-am trimis pe Abdus după o casetă video cu Jurassic Park, ca s-o poată viziona.

Am petrecut mult timp cu morocănosul moş Jonesy, examinând colecţiile paleontologice de nevertebrate; Jonesy are trilobiţii la degetul mic.

După aceea însă, am decis că sosise timpul pentru reciprocitate. De la început, Hollus afirmase că va împărtăşi informaţiile colectate de tovarăşii săi. Era momentul să se ţină de cuvânt. I-am cerut să-mi vorbească despre istoria evoluţionistă a formelor de viaţă pe planeta lui.

Bănuiam că-mi va expedia o carte de pe orbită, dar făcu mai mult decât atât.

Mult mai mult.

Hollus mă anunţă că avea nevoie de spaţiu pentru o prezentare adecvată, aşa că am aşteptat până la sfârşitul programului de lucru al muzeului. Simulacrul vibră scurt în biroul meu, apoi dispăru. Ajunsesem la concluzia că-mi era mai uşor să transport pur şi simplu proiectorul de holoforme dintr-un loc în altul, decât să fiu însoţit de simulacru pe coridoarele muzeului, deoarece cam toţi cei pe care-i întâlneam — custozi, studenţi, paznici şi vizitatori — găseau un pretext să ne oprească pentru a vorbi cu extraterestrul.

Am coborât cu ascensorul pentru personal până la parter, lângă scara largă de piatră care se răsucea în jurul stâlpului totemic Nisga’a spre subsol. Sub Rotonda principală se afla ceea ce noi numeam, plini de imaginaţie, Rotonda Inferioară. Spaţiul acela larg şi deschis, zugrăvit în culoarea unei supe de roşii, slujea ca recepţie pentru Cinematograful MRO, situat sub magazinele de cadouri de la parter.

Cerusem personalului să monteze cinci camere video pe trepiede, pentru a înregistra ce voia Hollus să-mi arate; ştiam că el nu dorea ca oamenii să privească peste cei opt umeri ai săi când lucra, însă, în acelaşi timp, înţelesese că atunci când ne oferea informaţii ca plată, trebuia să le înregistrăm. Am aşezat proiectorul de holoforme în centrul podelei mari şi am ciocănit în el pentru a chema duhul forhilnor. Hollus reapăru şi i-am auzit pentru prima dată limbajul, pe când transmitea instrucţiuni proiectorului. Semăna cu un cântecel, la care Hollus făcea şi armonia.

Pe neaşteptate, spaţiul recepţiei fu înlocuit cu un incredibil peisaj extraterestru. Ca şi în cazul simulacrului lui Hollus, îmi era imposibil să-l deosebesc de realitate; era ca şi cum fusesem teleportat vreo douăzeci şi patru de ani-lumină, pe Beta Hydri III.

— Evident, rosti Hollus, aceasta este o simulare, dar noi o considerăm corectă, deşi coloritul animalelor este ipotetic. Aşa arăta planeta mea acum 70 de milioane de ani de-ai voştri, chiar înaintea celei mai recente extincţii în masă.

Pulsul îmi bubuia în urechi. Am izbit cu călcâiul în pardoseală şi am simţit soliditatea liniştitoare a Rotondei Inferioare, unica dovadă pe care o aveam că eram tot în Toronto.

Cerul era la fel de azuriu ca al Pământului, iar norii erau cumulonimbus; după câte se părea, într-o atmosferă de tip azot-oxigen încărcată cu vapori de apă, fenomenele fizice erau universale. Peisajul era format din dealuri ce se unduiau lin, iar un eleşteu mare, înconjurat de nisip, se afla aproximativ pe locul bazei stâlpului totemic Nisga’a. Soarele era tot galben spălăcit ca şi Soarele nostru, şi părea de aceeaşi mărime. Căutasem Beta Hydri într-un manual de referinţă: era de 1,6 ori mai mare ca Soarele şi de 2,7 ori mai strălucitoare, aşa că planeta natală a forhilnorilor trebuia să orbiteze în jurul lui la o distanţă mai mare decât o făcea Terra în jurul Soarelui.

Plantele erau toate verzi; indiferent pe ce planetă te-ai fi găsit, clorofila, altă componentă care, susţinea Hollus, semnala un proiect premeditat, era cea mai bună soluţie chimică pentru rolul pe care-l avea. Elementele ce jucau rolul frunzelor terestre erau perfect rotunde şi susţinute de la bază de o tulpină centrală. În loc să aibă scoarţă peste ceea ce trebuia să fie echivalentul lemnului, trunchiurile erau încapsulate într-un material translucid, asemănător cu cristalul ce acoperea ochii lui Hollus.

Hollus continua să fie vizibil, lângă mine. Unele dintre animalele pe care le-am văzut păreau să aibă cam aceleaşi trăsături ale corpului ca şi el; la creaturile asemănătoare, cele opt membre nu erau diferenţiate — toate erau folosite pentru locomoţie şi nici unul pentru manevrare. Majoritatea formelor de viaţă păreau să aibă cinci membre, nu opt; probabil că erau pentapozii poichilotermi despre care Hollus amintise anterior. Unele aveau picioare enorm de lungi, care le ridicau trunchiurile la înălţimi mari. Altele aveau membre atât de butucănoase, încât trunchiurile se târau pe sol. Am privit uluit cum un pentapod îşi folosi cele cinci picioare pentru a lovi un octopod până îl ameţi, apoi îşi coborî torsul, care părea să aibă o gură ventrală, peste corpul celuilalt.

Nimic nu zbura pe cerul albastru, deşi am zărit pentapozi pe care i-am botezat „umbrele”, cu membrane întinse între toate cele cinci membre. Se paraşutau din copaci, capabili să-şi controleze coborârea prin apropierea sau îndepărtarea unor membre specifice; doreau să ajungă pe spinările altor pentapozi sau ale octopozilor, pe care-i ucideau cu excrescenţe ventrale veninoase.

Nici unul dintre animalele pe care le vedeam nu avea ochi pediculari ca Hollus; m-am întrebat dacă ochii aceia apăruseră ulterior, în mod specific pentru a le permite fiinţelor să vadă dacă o umbrelă se pregătea să coboare pe ele. La urma urmelor, evoluţia era o cursă a înarmărilor.

— Incredibil, am rostit. Un ecosistem extraterestru complet.

Mi-am imaginat că Hollus era amuzat.

— Cam aşa am simţit şi eu când am sosit aici prima dată, zise el. Deşi văzusem alte ecosisteme, nimic nu-i mai uluitor decât să întâlneşti forme de viaţă diferite şi să vezi cum interacţionează ele. După cum am spus, aşa trebuie să fi arătat planeta mea acum 70 de milioane de ani de-ai voştri. La următoarea extincţie, pentapozii au fost complet eliminaţi.

Am privit un pentapod de mărime mijlocie atacând un octopod doar puţin mai mic. Sângele era la fel de roşu ca sângele terestru şi ţipetele creaturii muribunde, deşi pe două tonuri, răsunând în suferinţă alternativă din guri separate, sunau la fel de înspăimântător.

Părea că dorinţa de a nu muri era altă constantă universală.