Programatorul divin

23

Nu dormisem bine noaptea trecută şi nici cea dinainte şi bănuiesc că oboseala începea să se facă simţită. Încercasem — încercasem efectiv — să fiu stoic în cele prin care urma să trec, să fiu dârz. Dar azi… Azi…

Era ora de aur, ora dintre începutul programului, la 9:00, şi deschiderea muzeului pentru public, la 10:00. Împreună cu Hollus examinam expoziţia specială a fosilelor Burgess Shale: Opabinia, Sanctacaris, Wiwaxia, Anomalocaris şi Hallucigenia, forme de viaţă atât de bizare, încât sfidau orice clasificare simplă.

Iar fosilele mă duceau cu gândul la cartea lui Stephen Jay Gould despre fauna Burgess: Wonderful Life.

Iar asta mă duse cu gândul la filmul la care făcea aluzie Gould, favoritul Crăciunului, pelicula clasică în care juca Jimmy Stewart.

Iar asta mă făcu să mă gândesc la cât de mult îmi preţuiam viaţa mea — existenţa mea reală, actuală, în carne şi oase.

— Hollus, am spus încet.

Ochii lui pediculari fixau ciorchinele de cinci ochi al lui Opabinia, cu totul deosebit de orice altceva ce existase în trecutul Pământului. Îşi roti pediculele ca să mă privească.

— Hollus, am repetat, ştiu că rasa ta este mai avansată decât a mea.

Stătea nemişcat.

— Şi… ei bine, tu trebuie să ştii lucruri pe care noi nu le ştim.

— Este adevărat.

— Eu… ai cunoscut-o pe soţia mea, Susan. L-ai cunoscut pe Ricky.

Hollus îşi atinse ochii între ei.

— Ai o familie plăcută, spuse el.

— Eu… eu nu vreau să-i părăsesc, Hollus. Nu vreau ca Ricky să crească fără un tată. Nu vreau ca Susan să fie singură.

— E păcat, aprobă forhilnorul.

— Trebuie să existe ceva ce poţi face — ceva ce poţi face ca să mă salvezi.

— Îmi pare rău, Tom. Chiar îmi pare rău. Dar, aşa cum i-am spus fiului tău, nu există nimic.

— Bine, am rostit. Bine, uite, ştiu cum sunt lucrurile astea. Ai primit un fel de directivă de neintervenţie, aşa-i? Nu ai voie să modifici nimic de aici. Înţeleg asta, totuşi…

— Nu, nu există o asemenea directivă, zise Hollus. Dacă aş fi putut, te-aş fi ajutat.

— Totuşi, trebuie să ştiţi cum să vindecaţi cancerul. Cu tot ceea ce cunoaşteţi despre ADN şi mecanismul vieţii — trebuie să ştiţi cum să vindecaţi ceva atât de simplu cum este cancerul.

— Cancerul chinuie şi poporul meu. Ţi-am spus asta.

— Şi wreedii? Cu ei cum este?

— La fel. Cancerul este — ei bine, este o realitate a vieţii.

— Te rog, am rostit. Te rog!

— Nu pot face nimic.

— Trebuie, am spus.

Glasul îmi devenea mai strident; detestam felul în care suna, însă nu mă puteam opri.

— Trebuie!

— Îmi pare cu adevărat rău, spuse extraterestrul.

Dintr-odată urlam şi cuvintele mele reverberau din vitrinele de sticlă.

— La dracu’, Hollus! La dracu’! Eu te-aş ajuta dacă aş putea. Tu de ce nu vrei să m-ajuţi?

Hollus tăcea.

— Am o soţie. Şi un fiu.

Vocile gemene ale forhilnorului încuviinţară.

— Ştiu… asta.

— Atunci, ajută-mă, fir-ai al naibii. Ajută-mă! Nu vreau să mor.

— Nici eu nu vreau să mori, zise Hollus. Eşti prietenul meu.

— Tu nu eşti prietenul meu! am urlat. Dac-ai fi fost prietenul meu, m-ai fi ajutat!

Mă aşteptam ca el să dispară, mă aşteptam ca proiecţia holografică să se închidă, lăsându-mă singur cu rămăşiţele vechi şi moarte ale exploziei cambriene. Dar Hollus rămase alături de mine, aşteptând calm, în timp ce eu m-am prăbuşit şi am început să plâng.

Pe la ora 16:20 Hollus plecă, însă eu am mai rămas lucrând în birou. Îmi era ruşine de mine însumi, eram dezgustat de spectacolul pe care-l oferisem.

Se apropia sfârşitul; o ştiusem de luni de zile.

De ce nu puteam să fiu mai curajos? De ce nu-l puteam înfrunta cu mai multă demnitate?

Era timpul să îndrept unele lucruri. O ştiam.

Nu mai vorbisem cu Gordon Small de treizeci de ani. În copilărie fusesem prieteni buni, locuisem pe aceeaşi stradă în Scarborough, dar ne despărţisem la universitate. El avea impresia că eu greşisem îngrozitor, iar eu aveam impresia că el greşise. În primii zece ani sau cam aşa, după marea noastră ceartă, mă gândisem la el probabil cel puţin o dată pe lună. Continuam să fiu furios pentru ceea ce-mi făcuse şi, când stăteam seara întins în pat, cu mintea analizând toate lucrurile care mă puteau tulbura, Gordon apărea de îndată.

Desigur, în viaţa mea existau multe alte treburi neterminate — relaţii de tot felul care ar fi trebuit să fie încheiate sau îndreptate. Ştiam că pe unele dintre ele nu le voi putea aborda niciodată.

De exemplu, pe Nicole, fata pe care o lăsasem baltă în seara balului de absolvire a liceului. Nu fusesem niciodată în stare să-i spun motivul — că tata se îmbătase şi o îmbrâncise pe mama pe scară, iar eu îmi petrecusem noaptea aceea cu ea la urgenţă, la spitalul Scarborough General. Cum i-aş fi putut spune asta lui Nicole? Bineînţeles, privind retrospectiv, poate că ar fi trebuit pur şi simplu să-i spun că mama avusese un accident şi că trebuise s-o duc la spital. Dar Nicole era prietena mea şi poate ar fi vrut să vină s-o vadă pe mama, aşa că preferasem să mint şi să-i spun că avusesem o problemă cu maşina. Fusesem prins cu minciuna şi nu izbutisem niciodată să-i explic ce se petrecuse de fapt.

Apoi Bjorn Amundsen, care împrumutase o sută de dolari de la mine în facultate, dar pe care nu mi-i înapoiase niciodată. Ştiam că era sărac; ştiam că nu primea nici un ajutor din partea părinţilor lui, la fel ca mine; ştiam că-i fusese respinsă cererea de acordare a unei burse. Avea nevoie de banii aceia mai mult decât mine; ba chiar avusese nevoie de ei tot timpul mai mult decât mine şi nu reuşise niciodată să mi-i restituie. În mod stupid, odată comentasem despre el că reprezenta o proastă investiţie şi el începuse să mă evite, în loc să recunoască faptul că nu-şi putea achita datoria. Dintotdeauna fusesem de părere că prieteniei nu i se putea atribui un preţ, însă în cazul acela se dovedise că eu putusem să i-l atribui — şi fusese o jalnică sută de dolari. Mi-ar fi plăcut să-mi cer scuze faţă de Bjorn, dar habar n-aveam ce se mai întâmplase cu el.

Urma apoi Paul Kurusu, un coleg japonez din liceu, căruia, odată, într-o criză de furie, îi adresasem un apelativ rasist — singura dată în viaţa mea când am făcut aşa ceva. El mă privise extrem de îndurerat; auzise desigur porecle similare din partea altora, dar pe mine mă considerase prietenul lui. Habar n-am ce mă apucase şi dorisem mereu să-i spun că-mi părea rău de ceea ce făcusem. Cum să mai deschizi însă o asemenea discuţie după trei decenii?

Totuşi Gordon Small era o persoană cu care trebuia să mă împac. Nu puteam… nu puteam să merg la groapă fără să fi rezolvat problema aceea. La începutul anilor 1980, Gordon se mutase în Boston. Am sunat la informaţii. În cartea de telefoane a Bostonului figurau trei Gordon Small, dar numai unul avea iniţiala tatălui P — iar Philip, mi-am amintit brusc, fusese numele tatălui lui Gordon.

Am notat numărul, am cerut o legătură internaţională, mi-am introdus codul de facturare, apoi am tastat numărul lui Gordon.

— Alo? răspunse un glas de fată.

— Bună ziua, am rostit. Se poate, vă rog, să vorbesc cu Gordon Small?

— O clipă, zise fata după care strigă: Bunicu’!

Bunicul. Era bunic deja — la cincizeci şi patru de ani.

Apelul meu părea ridicol; cât de mult timp trecuse! Eram pe punctul de a închide, când din receptor s-a auzit:

— Alo?

O silabă, doar atât — totuşi l-am recunoscut imediat. Glasul lui dădu drumul unui potop de amintiri.

— Gord, am spus, sunt Tom Jericho.

Urmă o tăcere surprinsă, apoi o replică glacială:

— Aha.

Măcar nu trântise telefonul. Poate că se gândea că murise cineva — vreun prieten comun, o persoană despre care ar fi dorit să afle, cineva care însemna destul de mult pentru amândoi, astfel încât eu să trec peste neînţelegerile noastre şi să-l anunţ de înmormântare, cineva din vechea gaşcă, din cartierul adolescenţei.

Dar nu mai zise nimic altceva. Doar „aha”. După care aşteptă ca eu să continui.

Gordon locuia în prezent în Statele Unite, iar eu cunoşteam prea bine mass-media americană. După ce un extraterestru călcase pe solul SUA — forhilnorul care cutreierase prin tribunalele din San Francisco şi un altul care vizitase spitalul de psihiatrie din Charleston —, nu avea să mai menţioneze nimic din cele petrecute în afara Statelor Unite; dacă ştia despre mine şi Hollus, Gordon nu dădu nici un semn.

Eu îmi repetasem, fireşte, ceea ce doream să-i spun, însă tonul lui — răceala, ostilitatea — mă amuţise. În cele din urmă, am bolborosit:

— Îmi pare rău.

Putea să interpreteze afirmaţia aceea într-o mulţime de moduri: îmi pare rău că te deranjez, îmi pare rău că te-am întrerupt de la ceea ce făceai, îmi pare rău pentru problemele pe care am auzit că le ai, îmi pare rău că un prieten vechi a murit — sau, bineînţeles, aşa cum intenţionasem eu: îmi pare rău pentru cele ce s-au întâmplat, pentru distanţa care s-a creat între noi în ultimele decenii. El însă nu intenţiona să-mi uşureze situaţia.

— Pentru ce? mă întrebă.

Am expirat, probabil destul de zgomotos.

— Gord, cândva am fost prieteni.

— Până când m-ai trădat, da.

Aşadar, astfel avea să se desfăşoare discuţia. Nu exista reciprocitate, sentimentul că fiecare dintre noi greşise faţă de celălalt. Era numai vina mea, totul se petrecuse din cauza mea.

Am simţit furia clocotind în mine şi pentru o clipă am dorit să-i răspund tăios, să-i spun ce simţisem din cauza faptelor lui, să-i spun cum plânsesem — plânsesem literalmente — de mânie, de frustrare şi de agonie după ce prietenia noastră s-a distrus.

Am închis ochii o clipă, calmându-mă. Îi telefonasem pentru a încerca o apropiere, nu pentru a reîncepe o dispută veche. Am simţit o durere în piept; stresul mi-o amplifica întotdeauna.

— Îmi pare rău, am repetat. M-a obsedat, Gord, an după an. N-ar fi trebuit niciodată să fac ce am făcut.

— Asta-i a dracu’ de sigur, zise el.

Nu puteam totuşi să-mi asum toată vina; mai aveam încă mândrie, sau ceva similar ei.

— Speram, am spus, că ne-am putea cere scuze reciproc.

Gordon evită să se pronunţe în privinţa asta.

— De ce ai telefonat? După atâţia ani?

Nu voiam să-i spun adevărul: „Gord, amice, uite cum stau lucrurile: eu o să mor în scurt timp şi…” Nu. Nu puteam spune aşa ceva.

— Doream să pun la punct nişte lucruri vechi.

— E cam târziu pentru aşa ceva, rosti el.

Nu-i aşa, am gândit. La anul va fi prea târziu. Dar cât timp suntem în viaţă, nu-i prea târziu.

— Nepoata ta mi-a răspuns la telefon? am întrebat.

— Da.

— Eu am un băiat de şase ani. Îl cheamă Ricky… Richard Blaine Jericho.

Am tăcut, lăsând numele să plutească în aer. Gordon fusese de asemenea un mare iubitor al filmului Casablanca şi mă gândisem că auzul numelui l-ar putea sensibiliza. Prin telefon nu-mi puteam da seama însă dacă zâmbea.

Nu spuse nimic, aşa că am continuat:

— Tu ce mai faci, Gord?

— Bine, îmi răspunse. Sunt însurat de treizeci şi doi de ani, am doi fii şi trei nepoţi.

Am aşteptat reciprocitatea; un simplu „Dar tu?” ar fi fost îndeajuns. Nu o făcu.

— Bine, am rostit, asta-i tot ce voiam să spun. Doar că-mi pare rău şi că regret că lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat.

Era prea mult să zic că „regret că nu mai suntem prieteni”, aşa că n-am zis-o, ci am adăugat:

— Sper… sper că restul vieţii tale va fi minunat, Gord.

— Mulţumesc, spuse el.

Şi apoi, după o pauză care părea interminabilă:

— Îţi doresc la fel.

Vocea avea să mi se frângă dacă mai rămâneam mult pe fir.

— Mulţumesc, i-am zis. La revedere.

— La revedere, Tom. După care se auzi tonul.