Programatorul divin

31

În cele din urmă am ajuns acasă în seara aceea; vestea că, într-un fel, dezastrul fusese evitat a răzbătut şi până la cei care-şi căutaseră adăpost în metrouri. Pe la ora 20:00, am izbutit să urc într-un tren ticsit care mergea spre sud până la staţia Union; l-am luat, deşi a trebuit să stau în picioare tot drumul până acasă. Doream s-o văd pe Susan, să-l văd pe Ricky.

Susan mă strânse cu atâta putere în braţe, încât m-a durut, iar Ricky mă îmbrăţişa şi el; ne-am aşezat toţi pe canapea, Ricky se cocoţă în poala mea şi ne-am strâns din nou în braţe — o familie.

Într-un târziu, l-am dus împreună cu Susan pe Ricky la culcare, iar eu l-am sărutat de noapte bună pe băiatul meu, fiul meu, pe care-l iubeam din toată inima. Cu atâtea lucruri care-i afectau viaţa în ultima vreme, era prea mic ca să înţeleagă ce se întâmplase azi.

Alături de Susan am revenit pe canapea, iar la ora 22:00 am urmărit imaginile filmate de telescoapele lui Merelcas, difuzate ca ştire principală pe The National. Peter Mansbridge arăta mai dur ca de obicei când relată despre sfârşitul Pământului, care fusese atât de aproape azi. După prezentarea imaginilor filmate, Donald Chen de la MRO i se alătură în studio — CBC Broadcasting Centre nu era foarte departe de muzeu, spre sud —, pentru a explica în detaliu ce se întâmplase şi pentru a confirma că anomalia (acela fusese termenul utilizat de Don) neagră continua să fie interpusă între Pământ şi Betelgeuse, protejându-ne. Mansbridge încheie interviul, rostind:

— Uneori avem noroc.

Se întoarse apoi către obiectivul camerei:

— Alte ştiri…

N-au mai fost însă alte ştiri — nimic care să conteze câtuşi de puţin, nimic care să se poată compara cu ce se petrecuse azi după-amiază.

„Uneori avem noroc”, a zis Mansbridge. Mi-am trecut un braţ pe după umerii lui Susan şi am tras-o lângă mine; i-am simţit căldura trupului şi parfumul şamponului. M-am gândit la ea şi, pentru prima dată, m-am gândit nu la cât de puţine clipe mai aveam de petrecut împreună, ci la toate clipele minunate pe care le petrecusem în trecut.

Mansbridge avea dreptate. Uneori avem într-adevăr noroc.

S-a întâmplat în ziua următoare, pe când călătoream cu metroul spre muzeu: revelaţia m-a izbit din plin.

Avatarul lui Hollus apăru la mai bine de o oră după ce am ajuns în birou. În tot acel timp mă foisem agitat, aşteptând-o.

— Bună dimineaţa, Tom, zise ea. Vreau să îmi cer scuze pentru asprimea cuvintelor mele de ieri. Au fost…

— Nu-ţi mai face griji, am întrerupt-o. Toţi o luăm niţel razna când ne dăm prima dată seama că putem să murim.

Nu m-am oprit şi nu i-am îngăduit să reia controlul asupra conversaţiei.

— Am şi uitat de cele întâmplate ieri. Fii atentă: azi-dimineaţă, pe când călătoream cu metroul ticsit, alături de ceilalţi pasageri, mi-a venit o idee. Ce s-a întâmplat cu nava trimisă de la Groombridge 1618 către Betelgeuse?

— Cu siguranţă a fost arsă, răspunse Hollus cu glas trist. Primul spasm al stelei muribunde a transformat-o în scrum.

— Nu, am rostit. Nu, nu asta s-a-ntâmplat.

Am clătinat din cap, încă uimit de enormitatea evenimentului.

— Ce naiba, am urmat, ar fi trebuit să înţeleg asta mai devreme — şi el ar fi trebuit de asemenea.

— Cine?

Nu i-am răspuns — nu încă.

— Cei de pe Groombridge nu şi-au abandonat planeta, ci au transcens într-un tărâm virtual, la fel ca toţi ceilalţi.

— Pe suprafaţa planetei lor n-am găsit nici o zonă-avertisment, îmi reaminti Hollus. Atunci de ce să fi trimis o navă spre Betelgeuse? Vrei să spui că ar fi conţinut un grup de disidenţi care nu doreau transcendenţa?

— Nimeni nu s-ar fi dus pe Betelgeuse ca să trăiască acolo; după cum ai spus chiar tu, steaua nu este pur şi simplu adecvată vieţii. Iar patru sute de ani-lumină este o distanţă a naibii de mare de străbătut doar ca să obţii amplificarea gravitaţională a accelerării. Nu, sunt convins că nava pe care aţi detectat-o nu avea nici echipaj, nici pasageri; toţi cei de pe Groombridge au rămas pe planeta lor natală, încărcaţi digital într-o lume a realităţii virtuale. Ei au trimis o navă robot care conţinea un fel de catalizator — ceva care să declanşeze explozia supernovei.

Ochii pediculari ai lui Hollus îşi opriră mişcările.

— Să o declanşeze? De ce?

Îmi simţeam mintea paralizată; ideea mă copleşea. Am privit-o pe forhilnoră.

— Ca să sterilizeze toate planetele din partea asta a galaxiei, am rostit. Ca să distrugă de pe ele orice urmă de viaţă. Dacă tu ai îngropa în adâncul planetei nişte computere şi apoi ţi-ai transfera conştiinţa în ele, care ţi-ar fi temerea cea mai mare? Evident că ar putea să vină cineva care să le dezgroape, să le avarieze ori chiar să le distrugă. Pe multe dintre planetele vizitate de nava voastră au fost create zone-avertisment, care să sperie intruşii şi să-i oprească să dezgroape ce se afla dedesubt. Dar cei de pe Groombridge s-au decis să facă ceva şi mai bun. Ei au încercat să se asigure că nu va putea să vină şi să le facă rău nimeni, nici chiar de la alte stele. Ei ştiau că Betelgeuse — steaua cea mai mare din zonă — va deveni supernovă într-o bună zi. De aceea au grăbit lucrurile cu câteva milenii, expediind un catalizator, o bombă, un dispozitiv care a cauzat explozia supernovei imediat cum a ajuns acolo.

Am tăcut puţin, trăgându-mi răsuflarea.

— De fapt tocmai de aceea aţi mai putut vedea evacuarea produselor de fuziune ale navei, deşi ea aproape că ajunsese la Betelgeuse. Bineînţeles că nu s-a întors cu duzele spre Groombridge ca să frâneze — fiindcă nici nu avea intenţia să încetinească vreodată. În loc de aşa ceva, a pătruns drept în inima stelei, declanşând explozia supernovei.

— Este… este ceva monstruos, spuse Hollus. Este ceva unilateral şi egoist.

— Ai perfectă dreptate. Este, fireşte, posibil ca băştinaşii de pe Groombridge să nu fi ştiut cu certitudine că mai există alte forme de viaţă şi în altă parte. La urma urmei, ei au ajuns la stadiul inteligenţei în izolare — ai spus că nava aceea pornise de cinci mii de ani. S-ar putea ca lor să li se fi părut o simplă precauţie; nu ştiau că nimiceau alte civilizaţii… Sau poate că, într-adevăr, nu le păsa. Poate că se considerau aleşii Domnului şi credeau că Dumnezeu o plasase pe Betelgeuse acolo tocmai pentru ca ei să se folosească de ea, în felul în care au făcut-o.

— S-ar putea într-adevăr să fi crezut asta, zise Hollus, dar tu ştii că nu este adevărat.

Avea dreptate. Eu o ştiam. Eu văzusem pistolul fumegând. Văzusem o dovadă suficient de bună chiar şi pentru mine. Am inspirat adânc, încercând să mă calmez, să-mi stăpânesc gândurile ce-mi goneau prin minte. Desigur, putea să fi fost ceva creat de o rasă avansată; putea să fi fost un deflector artificial de nove; putea să fi fost…

La un moment dat însă, trebuie adoptată ipoteza cea mai simplă — aceea care propune cele mai puţine elemente. La un moment dat, trebuie să încetezi a mai solicita pentru această întrebare — doar pentru ea, dintre toate celelalte — un grad mai ridicat de dovezi, decât cel cerut pentru orice alte ipoteze. La un moment dat — poate foarte aproape de sfârşitul vieţii —, trebuie să te ocupi de asta. La un moment dat, zidurile trebuie să se năruie.

— Vrei s-o spun? am întrebat.

M-am pomenit ridicând uşor din umeri, de parcă ipoteza ar fi fost un pulover în care trebuia să te foieşti niţel, ca să te îmbrace confortabil.

— Da, acela a fost Dumnezeu; acela a fost Creatorul.

Am tăcut, lăsând cuvintele să plutească libere o vreme, întrebându-mă dacă doream să încerc să mă lepăd de ele. Dar n-am făcut-o.

— Hollus, cu ceva timp în urmă, ai spus că tu crezi că Dumnezeu ar fi o entitate, care a supravieţuit cumva ultimului Big Crunch şi care a reuşit într-un fel să continue să existe dintr-un ciclu de creaţie anterior. Dacă este adevărat, el ar fi chiar o parte din cosmos. Sau, dacă n-a fost până acum, poate că are capacitatea de a se — care-i termenul pe care-l folosesc teologii? — de a se întrupa. Dumnezeu a adoptat o formă materială şi s-a interpus între steaua care exploda şi cele trei planete ale noastre.

Brusc îmi veni altă idee.

— De fapt n-a fost prima dată când a făcut-o! Mai ţii minte supernova Vela din anul 1320 — una la fel de apropiată ca Betelgeuse, o supernovă ale cărei resturi sunt actualmente detectabile, însă pe care nimeni n-a văzut-o când a explodat, pe care nimeni n-a consemnat-o, nici chinezii de pe Terra, nimeni de aici, dar nici de pe planeta ta sau de pe planeta wreedilor? Această entitate a intervenit şi atunci, protejându-ne de radiaţiile supernovei. Ai spus-o chiar tu, când am discutat prima dată despre Dumnezeu: rata formării supernovelor trebuie să fie atent echilibrată. Ei bine, dacă nu poţi să previi supernovele, asta ar fi următoarea acţiune…

Ochii pediculari ai lui Hollus se apropiară. Ea păru să se înmoaie cumva din tot corpul, ca şi cum cele şase picioare aveau dificultăţi în a-i susţine greutatea. Fără doar şi poate că avusese înaintea mea ideea că entitatea era Dumnezeu, totuşi, în mod clar, până atunci nu se gândise la ce ar fi însemnat asta în relaţie cu supernova Vela.

— Dumnezeu nu se ocupă doar de producerea extincţiilor în masă, zise forhilnora. El le şi împiedică în mod curent, atunci când corespund scopurilor lui.

— Incredibil, nu-i aşa? am rostit, simţindu-mă la fel de nesigur pe picioare pe cât părea Hollus.

— Poate că ar trebui să mergem şi să vedem, spuse Hollus. Dacă acum ştim unde este Dumnezeu, poate că ar trebui să mergem să îl vedem.

Ideea era ameţitoare, colosală. Mi-am simţit, din nou, inima bătându-mi cu putere.

— Dar — dar imaginile pe care le-am văzut s-au petrecut în realitate lângă Betelgeuse, cu peste 400 de ani în urmă, i-am reamintit. Şi ar dura cel puţin alţi 400 de ani pentru ca nava voastră să ajungă acolo. De ce ar rămâne Dumnezeu în acelaşi loc pentru o mie de ani?

— Durata vieţii unui om sau a unui forhilnor obişnuit este de aproximativ un secol, ceea ce înseamnă cam cincizeci de milioane de minute, zise Hollus. Este posibil ca Dumnezeu să aibă minimum vârsta Universului, a cărui durată până în prezent măsoară 13,9 miliarde de ani; chiar dacă Dumnezeu ar fi aproape de sfârşitul existenţei lui, o mie de ani ar însemna pentru el cam patru minute pentru unul dintre noi.

— Nu cred totuşi că-şi va irosi timpul pentru a ne aştepta.

— Poate că nu. Sau poate că Dumnezeu ştia că acţiunile îi vor fi observate şi ne vor atrage atenţia. Poate că va face astfel încât să fie din nou prezent acolo — unicul loc pe care am putut vreodată să îl identificăm —, pentru o întâlnire la momentul cuvenit. Între timp, el poate pleca să vadă de alte probleme, pentru ca după aceea să revină. Pare destul de mobil; probabil că, dacă ar fi ştiut că nava Groombridge va detona Betelgeuse, ar fi distrus-o înainte să ajungă acolo. Dar, după ce a început explozia stelei, el a ajuns foarte rapid — şi s-ar putea întoarce la fel de rapid până ce noi am ajunge acolo.

— Dacă el doreşte să ne întâlnească. Este o posibilitate îndepărtată, Hollus.

— Fără doar şi poate. Echipajul meu a pornit însă în această călătorie pentru a-l găsi pe Dumnezeu; acum ne-am apropiat cel mai mult de el şi de aceea trebuie să urmăm această pistă. Ochii ei pediculari mă examinau. Eşti bine-venit să ni te alături în această călătorie.

Pulsul îmi crescuse din nou, chiar mai tare ca înainte. Era totuşi imposibil ca aşa ceva să fie pentru mine.

— Nu mi-a mai rămas atâta timp, am şoptit.

— Merelcas poate accelera până aproape de viteza luminii în mai puţin de un an, zise Hollus. Şi, odată atinsă viteza respectivă, aproape toată distanţa va fi parcursă într-un interval ce va părea foarte scurt; desigur, vom avea nevoie de un al doilea an pentru decelerare, dar în ceva mai mult de doi ani de timp subiectiv am putea fi la Betelgeuse.

— Eu nu mai am doi ani…

— Aşa este, spuse Hollus. Nu mai ai, dacă vei rămâne treaz pe durata călătoriei. Dar cred că ţi-am spus că wreedii călătoresc în stare de anabioză; am putea proceda la fel pentru tine şi să nu te scoatem din criogenerator până nu am ajunge la destinaţie.

Ochii mi se împăienjeniră. Oferta era incredibil de ispititoare, o propunere uluitoare, un cadou inimaginabil. De fapt…

De fapt, poate că Hollus m-ar fi putut criogena până ce…

— Nu m-aţi putea criogena pe o durată nedefinită? am întrebat. Până la urmă cu siguranţă se va descoperi un tratament pentru cancer şi…

— Îmi pare rău, însă nu se poate. Procesul induce şi o degradare a organismului; deşi tehnica este la fel de sigură ca un anestezic general pentru perioade de până la patru ani, nu am reînviat niciodată pe cineva după mai mult de zece ani petrecuţi în criogenerator. Este o înlesnire pentru călătoriile prin spaţiul cosmic, nu prin timp, spre viitor.

Asta era — oricum nu mă văzusem niciodată călcând pe urmele congelate ale lui Walt Disney. Totuşi, posibilitatea de a face călătoria aceea cu Hollus, de a zbura la bordul lui Merelcas, de a vedea ce putea să fie, cu adevărat, Dumnezeu — era o idee incredibilă, un gând ameţitor.

Şi brusc am înţeles că putea fi chiar lucrul cel mai bun pentru Susan şi Ricky, scutindu-i de agonia ultimelor mele luni de viaţă.

I-am spus lui Hollus că trebuia să mă gândesc în privinţa asta, că trebuia să discut cu familia mea. O posibilitate atât de ademenitoare, o ofertă atât de seducătoare — erau totuşi mulţi factori ce trebuiau analizaţi.

Spusesem despre Cooter că a mers să-şi întâlnească Creatorul — dar în realitate nu crezusem asta. El pur şi simplu murise.

Dar poate că eu aveam să-mi întâlnesc Creatorul — şi încă în timpul vieţii.