Programatorul divin

30

Ce faci în ultimele clipe ale vieţii? Spre deosebire de majoritatea celor şase miliarde de oameni care tocmai primiseră sentinţa condamnării la moarte, eu chiar mă pregătisem pentru propriul deces. Dar mă aşteptasem ca acesta să sosească într-un ritm mai lent, cu mine pe un pat de spital avându-i alături pe Susan, poate pe fratele meu Bill, câţiva prieteni şi poate chiar şi pe micul şi curajosul Ricky.

Dar explozia lui Betelgeuse era complet neanunţată; noi nu-i întrezărisem venirea. Sigur că da, aşa cum spusese Hollus mai devreme, ştiusem că Betelgeuse se va transforma în cele din urmă într-o supernovă, însă nu exista nici un motiv pentru a ne aştepta că se va întâmpla chiar acum.

Potrivit reportajelor mass-media, metroul din Toronto era deja ticsit. Oamenii coborau în staţii, în trenurile subterane, sperând că vor fi protejaţi în adâncul pământului. Refuzau să se dea jos din trenuri, chiar la capătul liniilor.

Iar străzile din jurul lui MRO se preschimbaseră deja în parcări, creând un ambuteiaj total. Doream să fiu alături de familia mea la fel de mult pe cât o doreau toţi ceilalţi, dar se părea că nu exista nici o cale prin care să izbutesc. Am încercat în mod repetat să-i telefonez lui Susan la birou, însă linia era mereu ocupată.

Bineînţeles, moartea nu avea să fie instantanee. Aveau să treacă săptămâni, sau chiar luni, înainte ca ecosistemul să se prăbuşească. În clipa de faţă, stratul de ozon al Pământului ne proteja de fotonii cu energie înaltă şi încă nu sosise grindina de macroparticule încărcate, ce venea cu o viteză mai mică decât cea a luminii. Dar în scurtă vreme, atacul violent dinspre Betelgeuse avea să îndepărteze stratul de ozon, iar radiaţiile dure, atât ale stelei care explodase, cât şi ale propriului nostru soare, aveau să ajungă la sol, distrugând ţesuturile vii. Cu certitudine voi putea ajunge alături de soţia şi fiul meu, înainte de sfârşitul propriu-zis. Deocamdată însă, părea că singurul meu tovarăş avea să fie simulacrul unei fiinţe extraterestre.

Prima rafală dinspre Betelgeuse afectase deja reţeaua de telefonie interurbană susţinută de sateliţi, aşa că nu ar fi trebuit să mă surprindă că văd avatarul apărând şi dispărând periodic, după cum discordanţa electromagnetică dinspre Orion interfera cu comunicaţiile dintre autentica Hollus, aflată deasupra Ecuadorului, şi reprezentarea ei holografică de aici, din Toronto.

— Îmi pare rău că nu sunt alături de Susan, am spus privind-o pe forhilnoră peste biroul meu ticsit de problemele nerezolvate.

Spre uimirea mea, Hollus ridică glasurile — ceva ce n-o mai auzisem făcând până atunci.

— Cel puţin tu îţi vei vedea probabil familia înainte de sfârşit. Zici că tu eşti departe de casă? Eu nu pot nici măcar să iau legătura cu copiii mei. Dacă Betelgeuse izbeşte Pământul cu forţa aceasta, la fel de puternic va lovi şi Beta Hydri III. Nu pot nici măcar să transmit un rămas-bun prin radio spre Kassold şi Pealdon; nu numai că interferenţele sunt prea mari, dar semnalul radio nu va ajunge la ei decât peste douăzeci şi patru de ani.

— Îmi pare rău, am spus, nu mă gândisem la asta.

— Nu, nu te-ai gândit, se răsti ea din nou şi stropi de salivă holografici îi zburară realmente din gura stângă; după o clipă însă se mai domoli. Iartă-mă, îmi spuse, dar îmi iubesc copiii extrem de mult. Şi să ştiu acum că ei — că întreaga mea rasă — va muri…

Mi-am privit prietena. Lipsea deja de multă vreme de pe planeta ei natală; de ani buni nu mai ştia ce se întâmpla acasă. Fiul şi fiica ei erau adulţi când plecase în uriaşa explorare a opt sisteme stelare, dar acum — acum probabil că ei erau de vârstă mijlocie, poate chiar mai bătrâni din punct de vedere biologic decât Hollus însăşi, fiindcă ea călătorise mare parte a drumului la viteze relativiste.

Dacă mă gândeam bine, lucrurile stăteau chiar mai rău decât atât. Betelgeuse se găsea pe cerul nordic al Pământului, iar Beta Hydri pe cel sudic, ceea ce însemna că Pământul era între cele două stele. Aveau să treacă nişte ani înainte ca sporirea luminozităţii lui Betelgeuse să fie vizibilă de pe Beta Hydri III — totuşi, era imposibil să transmitem un avertisment către planeta aceea; nimic nu putea să ajungă la ea mai rapid decât fotonii furioşi de la Betelgeuse, care porniseră deja la drum.

Hollus se străduia în mod vizibil să-şi recapete sângele-rece.

— Haide, spuse ea în cele din urmă, cu torsul legănându-i-se lent, în mod deliberat. Am putea să ieşim şi să privim spectacolul.

Aşa am şi făcut, coborând cu liftul şi ieşind prin uşa personalului. Am rămas afară, pe acelaşi petic de asfalt pe care coborâse prima dată naveta lui Hollus.

Din câte ştiam, forhilnora şi colegii ei îşi puneau nava spaţială într-o poziţie de maximă securitate, însă simulacrul stătea lângă mine, în faţă la MRO, în umbra domului planetariului abandonat, şi privea în sus. Cei mai mulţi trecători examinau, de asemenea, bolta azurie şi nu extraterestra stranie, cu aspect de păianjen.

Când ne-am uitat peste stradă, către Queen’s Park, Betelgeuse era clar vizibilă pe cerul sud-estic, deasupra orizontului cam la o treime din zenit. Era neliniştitor să vezi o stea strălucind în timpul zilei. Am încercat să-mi închipui restul formei constelaţiei Orion pe fundalul albastru, dar nu ştiam cum ar fi fost poziţionată la ora aceasta din zi.

Alţi angajaţi ai muzeului şi vizitatori ieşiră din MRO, alăturându-se mulţimii care se strânsese pe trotuar. Iar după câteva minute, astronomul Donald Chen, mortul umblător, ieşi pe uşa personalului şi veni să ni se alăture nouă, altor morţi umblători.

Evident, telescopul spaţial Hubble fusese imediat orientat spre Betelgeuse. Imagini mult mai bune erau obţinute de Merelcas, nava lui Hollus, iar ele fuseseră retransmise pe Terra, pentru a fi difuzate pământenilor. Chiar înainte ca steaua să fi început să se dilate, telescoapele navei-mamă reuşiseră s-o fotografieze pe Betelgeuse: un disc roşu pătat de pete solare mai reci şi împestriţat cu puncte convective mai fierbinţi, totul înconjurat de o magnifică coroană arămie.

Acum însă atmosfera aceea exterioară diafană fusese distrusă într-o explozie de proporţii fenomenale, iar steaua în sine se dilata rapid, ajungând la un diametru de mai multe ori mai mare decât cel iniţial — deşi era greu de precizat care era diametrul normal al lui Betelgeuse, care era o stea variabilă. În nici un caz nu ajunsese vreodată la aceste proporţii. Un înveliş alb-gălbui de gaze supraîncălzite, o plasmă letală, se dilata dinspre discul lăţit, năvălind în toate direcţiile.

De pe sol, în lumina zilei, nu puteam vedea decât un punct strălucitor de lumină, pâlpâind şi tremurând, însă telescoapele navei spaţiale arătau mai mult. Mult mai mult. Incredibil de mult.

Prin ele am putut vedea altă explozie care zgudui steaua — ea se mişcase foarte puţin, în câmpurile de observaţie ale telescoapelor — şi alt val de plasmă care irupse în spaţiu.

Iar după aceea, ceva ce părea o micuţă fisură verticală — cu margini neregulate, cu laturile marcate de energie alb-albastră sfredelitoare — se deschise la distanţă mică în dreapta stelei. Fisura deveni mai lungă, mai neregulată, şi apoi…

… Apoi o substanţă mai întunecată decât spaţiul însuşi porni să se reverse prin crăpătură, curgând dinăuntru. Era vâscoasă şi părea că din cealaltă parte s-ar fi prelins smoală, dar…

Dar, desigur, nu exista nici o „cealaltă parte” — în nici un caz nu se putea ca o spărtură să poată apărea în peretele Universului, neţinând seama de închipuirea mea în care prindeam un pumn de spaţiu pe care-l trăgeam în jos, ca pe o bucată de tapet dezlipit. Prin definiţie, Universul era autonom. Dacă negura nu venea din exterior, atunci fisura trebuia să fie un tunel, o gaură de vierme, o conexiune, o distorsionare, o poartă stelară, o scurtătură — ceva care conecta două puncte din cosmos.

Masa neagră continua să se reverse. Avea margini clar definite: stelele dispăreau, invizibile, când perimetrul ei trecea peste ele. Presupunând că era cu adevărat în apropierea lui Betelgeuse, trebuia să fi fost uriaşă; fisura avea lungimea de peste o sută de milioane de kilometri, iar obiectul care se revărsa din ea avea un diametru de câteva ori mai mare.

Deoarece obiectul respectiv era complet, copleşitor de negru, nici radiind şi nici reflectând lumină, el nu avea un spectru care să poată fi analizat pe baza efectului Doppler şi n-ar fi fost simplu de întreprins un studiu paralactic, pentru a-i determina mărimea.

În scurt timp, întreaga masă ieşise prin fantă. Avea o structură în formă de palmă: o pată centrală cu şase apendice distincte. Aproape imediat ce ieşi, fanta din spaţiu se închise şi dispăru.

Muribunda Betelgeuse se contractă din nou, prăbuşindu-se în propriul ei interior. Ce se întâmplase deocamdată, explica Donald Chen, nu fusese decât preambulul. Când gazele ce se năpusteau spre interior aveau să lovească pentru a doua oară nucleul de fier, steaua avea să explodeze cu adevărat, strălucind atât de puternic, încât nici chiar noi — aflaţi la patru sute de ani-lumină depărtare — n-am fi putut s-o privim direct.

Obiectul negru se mişca pe firmament, rostogolindu-se ca o roată cu spiţe, de parcă — totuşi nu se putea; nu, aşa ceva era imposibil! — de parcă cele şase extensii ale sale se propulsau cumva, sprijinindu-se chiar pe textura spaţiului. Obiectul se deplasa către discul lui Betelgeuse aflat în contracţie. Perspectiva era mai greu de sesizat — abia când unul dintre apendicele negre atinse, apoi acoperi marginea discului stelar, deveni limpede că obiectul era între Pământ şi Betelgeuse.

În timp ce steaua colapsa în spatele ei, negura se interpuse şi mai mult între „aici” şi „acolo”, până ce, în scurtă vreme, o eclipsă complet pe Betelgeuse. De pe sol, noi n-am putut vedea decât că steaua incredibil de strălucitoare dispăruse; Soarele rămăsese iarăşi fără rival pe cerul zilei. Dar, prin telescoapele lui Merelcas, forma neagră era clar vizibilă, ca o pată de tuş cu multe excrescenţe pe fundalul presărat de pulberea de stele. Iar apoi…

Iar apoi, probabil că Betelgeuse făcuse aşa cum spusese Chen, explodând îndărătul întunecimii, degajând mai multă energie decât o sută de milioane de sori. De pe planetele aflate de cealaltă parte a ei, steaua cea mare trebuie să se fi văzut ca o explozie gigantică, o erupţie de lumină orbitoare şi căldură pârjolitoare, însoţită de zgomotele ascuţite ale undelor radio. Dar de pe Pământ…

De pe Pământ, toate acestea nu s-au putut vedea. Pata de tuş păru însă că zvâcneşte spre ochii telescoapelor, ca şi cum ar fi fost lovită din spate, cu centrul dilatându-i-se şi acoperind tot mai mult din câmpul vizual, odată cu apropierea de noi. Cele şase braţe fură propulsate însă îndărăt, ca tentaculele unei caracatiţe care se deplasează prin eliminarea jetului de apă — o caracatiţă care era îndreptată cu capul spre noi.

Indiferent ce ar fi fost obiectul acela, el rezistă la şocul exploziei, protejând Pământul — probabil şi planetele forhilnorilor şi wreedilor — de asaltul care altfel ar fi distrus straturile de ozon ale tuturor lumilor.

Stând în faţă la MRO, noi n-am ştiut ce se întâmplase; n-am ştiut încă, n-am ştiut imediat. Dar, treptat, înţelegerea a ajuns până la noi, chiar dacă supernova n-a mai făcut-o. Cele trei planete aveau să fie cruţate — cumva.

Viaţa urma să-şi continue cursul. Incredibil, miraculos, cu gratitudine, viaţa urma să-şi continue cursul.

Cel puţin pentru unii.