Programatorul divin

1

Ştiu, ştiu, părea o nebunie ca extraterestrul să vină în Toronto. De acord, oraşul este plin de turişti, dar ai putea crede că o fiinţă de pe altă planetă s-ar îndrepta spre ONU — sau poate spre Washington. Klaatu nu s-a dus la Washington în filmul lui Robert Wise, Ziua în care s-a oprit Pământul!

Desigur, am putea crede de asemenea că e o nebunie faptul că acelaşi regizor care a turnat Poveste din Cartierul de Vest să fi realizat şi un science-fiction de calitate. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, Wise a regizat trei filme SF, unul mai slab ca altul.

Mă abat însă de la subiect. O fac adeseori în ultima vreme — va trebui să mă iertaţi. Şi nu, nu devin senil; am doar cincizeci şi patru de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Totuşi, durerile mă împiedică uneori să mă concentrez.

Vorbeam despre extraterestru.

Şi de ce a venit el în Toronto.

Lucrurile s-au întâmplat cam aşa…

Nava extraterestrului a aterizat în faţa fostului Planetariu McLaughlin, care se află chiar lângă Muzeul Regal Ontario, unde lucrez eu. Am spus „fostul” planetariu, deoarece Mike Harris, prim-ministrul strâns la pungă al provinciei Ontario, tăiase finanţarea planetariului. După părerea lui, puştii canadieni nu trebuiau să deţină cunoştinţe despre spaţiul cosmic — un adevărat om al viitorului Harris ăsta! După ce a închis planetariul, clădirea a fost închiriată pentru o expoziţie Star Trek cu vânzare, cu macheta celebrei punţi de comandă a navei în fosta sală circulară pentru proiecţii stelare. Oricât de mult mi-ar plăcea Star Trek, nu-mi vine în minte un comentariu mai trist asupra priorităţilor educaţionale canadiene. Ulterior, alte firme din sectorul privat închiriaseră spaţiul respectiv, însă în acea zi era gol.

Deşi poate că ar fi fost raţional pentru un extraterestru să viziteze un planetariu, s-a dovedit că, de fapt, el dorea să intre în muzeu. Un lucru bun de altfel: închipuiţi-vă ce imagine neplăcută ar fi căpătat Canada dacă primul contact cu altă civilizaţie ar fi avut loc pe solul nostru, dar, când ambasadorul extraterestru ar fi bătut la uşă, n-ar fi avut cine să-i deschidă. Cu domul lui alb asemănător unui iglu gigantic, planetariul este mult retras faţă de stradă, aşa că în faţa lui există o zonă asfaltată întinsă, ce părea perfectă pentru aterizarea unei nave mici.

Eu, unul, n-am văzut aterizarea în direct, deşi eram în clădirea vecină, dar patru persoane — trei turişti şi un localnic — au filmat-o şi, zile întregi după aceea, înregistrarea video a putut fi vizionată la nesfârşit pe posturile televiziunilor din întreaga lume. Nava era un triunghi ascuţit, semănând cu o feliuţă subţire de tort pe care o tai atunci când eşti la regim. Era complet neagră, nu avea duze vizibile şi coborâse silenţios din cer.

Era lungă de vreo treizeci de picioare. Da, ştiu, ştiu — Canada a trecut la sistemul metric, dar eu m-am născut în 1946. Nu cred că cineva din generaţia mea — nici chiar vreun savant, ca mine — s-a simţit vreodată în largul lui cu sistemul metric, totuşi eu o să-mi dau toată silinţa. În loc să fie acoperită cu tot soiul de prostii roboteşti, aşa cum sunt majoritatea navelor spaţiale în toate filmele de la Războiul Stelelor încoace, corpul navei era complet neted. Imediat ce nava a aterizat, o uşă s-a deschis într-o parte. Uşa era dreptunghiulară, mai mult lată decât înaltă, şi s-a deschis glisând în sus — un prim indiciu că ocupantul nu era probabil om; oamenii construiesc rareori uşi de acest fel, din cauza capetelor noastre vulnerabile.

După câteva secunde a ieşit extraterestrul. Semăna cu un gigantic păianjen cafeniu-auriu, cu trup sferic, de mărimea unei mingi mari pentru plajă, şi picioare răsfirate în toate direcţiile.

Un Ford Taurus albastru a intrat în spatele unui Mercedes-Benz maro chiar în faţa planetariului, când şoferii lor au rămas cu gurile căscate în faţa spectacolului. În zonă se aflau destui pietoni, care au părut însă mai degrabă consternaţi, decât îngroziţi — deşi câţiva au luat-o la goană şi au coborât în staţia de metrou Museum, care are două ieşiri în faţa planetariului.

Păianjenul gigantic a străbătut distanţa scurtă până la muzeu; planetariul făcuse parte din MRO şi cele două clădiri sunt unite printr-o pasarelă aflată la nivelul etajului întâi, dar o alee le desparte la nivelul străzii. Muzeul a fost clădit în anul 1914, cu mult înainte ca cineva să se gândească la toate problemele de acces. Spre cele şase uşi principale din sticlă urcau nouă trepte late; abia mult mai târziu a fost adăugată o rampă pentru cărucioarele cu rotile. Extraterestrul s-a oprit o clipă, aparent încercând să decidă ce metodă să folosească. S-a decis pentru trepte; balustradele rampei erau prea apropiate, ţinând seama de felul în care i se răsfirau picioarele.

Ajuns la capătul scării, extraterestrul a fost din nou derutat pentru scurt timp. Probabil că locuia într-o lume tipică SF, plină de uşi care se deschideau glisând automat. Se afla în faţa şirului de uşi exterioare din sticlă, care se deschideau prin tragerea mânerelor tubulare, dar el părea să nu priceapă asta. La câteva secunde însă după sosirea lui, un puşti a ieşit din muzeu, neştiind ce se întâmpla. A scos un ţipăt de uimire la vederea extraterestrului, care a prins calm uşa deschisă cu unul dintre membrele lui — se folosea de şase pentru mers, iar pe două adiacente le utiliza pe post de braţe — şi a izbutit să se strecoare în vestibul. Un al doilea perete din uşi de sticlă îl aştepta la mică distanţă în faţă; zona aceea ajuta la controlarea temperaturii interioare a muzeului. Cunoscător acum al uşilor terestre, extraterestrul a deschis-o pe una dintre cele interioare şi a pătruns în Rotondă, recepţia largă şi octogonală a muzeului; era în asemenea măsură un simbol al MRO, încât, în cinstea ei, revista noastră trimestrială se numea Rotonda.

În stânga Rotondei se găsea sala Garfield Weston, folosită pentru evenimente speciale; în prezent găzduia expoziţia Burgess Shale, la organizarea căreia ajutasem şi eu. Cele mai bune două colecţii mondiale de fosile din situl Burgess Shale aparţineau MRO şi Muzeului Smithsonian; totuşi, în mod normal, nici una dintre instituţii nu le-ar fi expus pentru public. Eu aranjasem ca o selecţie temporară din cele două colecţii să fie prezentată mai întâi aici, apoi în Washington.

Aripa muzeului din dreapta Rotondei adăpostise răposata şi regretata noastră Galerie geologică, dar în prezent găzduia magazine de cadouri şi un local de delicatese din lanţul Druxy’s — unul dintre numeroasele sacrificii pe care MRO le făcuse sub administrarea Christinei Dorati pentru a deveni o „atracţie”.

În orice caz, creatura a avansat rapid către partea îndepărtată a Rotondei, printre casa de intrare şi ghişeul pentru servicii destinate membrilor muzeului. Eu n-am văzut nici această primă etapă, însă totul a fost înregistrat de o cameră video de securitate, ceea ce a fost bine, pentru că altfel nimeni n-ar fi crezut. Extraterestrul s-a apropiat de paznicul în sacou albastru — Raghubir, un sikh încărunţit, dar jovial, care era de-o veşnicie în MRO — şi a rostit într-o engleză perfectă:

— Scuzaţi-mă, aş dori să stau de vorbă cu un paleontolog.

Ochii căprui ai lui Raghubir s-au mărit, dar şi-a revenit repede. Ulterior, a declarat că îşi imaginase că e o farsă. În Toronto se toarnă multe filme şi, dintr-un motiv necunoscut, un număr enorm de seriale TV de SF, printre care, de-a lungul anilor, Pământ: Conflict final, Ray Bradbury vă prezintă şi reînviata Zonă crepusculară. El bănuise că acela era un actor deghizat sau un personaj animatronic.

— Ce fel de paleontolog doriţi? a întrebat inexpresiv, intrând în spiritul glumei.

Torsul sferic al extraterestrului s-a înclinat o dată.

— Unul plăcut, presupun.

Pe înregistrarea video se poate vedea cum bătrânul Raghubir a încercat, fără succes, să-şi ascundă un zâmbet.

— Vreau să spun — doriţi nevertebrate sau vertebrate?

— Paleontologii dumneavoastră nu sunt toţi oameni? a întrebat extraterestrul. Avea un mod straniu de a vorbi, însă o să ajung şi la asta. Prin urmare, nu ar trebui toţi să fie vertebrate?

Mă jur în faţa lui Dumnezeu, toate astea sunt înregistrate pe bandă.

— Bineînţeles că toţi sunt oameni, a zis Raghubir.

Un grup de vizitatori se strânsese de acum şi, cu toate că videocamera n-o arăta, se pare că mai mulţi se uitau spre parterul cu pardoseala de marmură lustruită a Rotondei, din balcoanele interioare de la nivelul superior.

— Dar unii dintre ei, a continuat Raghubir, sunt specializaţi în fosile de vertebrate, iar alţii sunt specializaţi în fosile de nevertebrate.

— Ah, da? spuse extraterestrul. O diferenţiere artificială, după părerea mea. Oricare dintre ei este la fel de bun.

Raghubir a ridicat receptorul unui telefon şi a format interiorul meu. Am răspuns din Centrul custozilor, ascuns îndărătul noii şi îngrozitoarei Galerii a ştiinţelor terestre „Inco Limited” — chintesenţa viziunii Christinei pentru MRO.

— Jericho, am zis.

— Domnule Jericho, s-a auzit vocea lui Raghubir cu accentul ei inconfundabil, vă caută cineva.

Să nu credeţi că accesul la un paleontolog este la fel de dificil precum cel la directorul executiv al uneia dintre companiile enumerate în Fortune 500; sigur că da, preferăm să stabilim dinainte o întâlnire, totuşi suntem funcţionari publici, aşadar lucrăm pentru contribuabili. Cu toate acestea…

— Cine anume?

Raghubir a tăcut o clipă.

— Cred c-ar fi mai bine să veniţi şi să vedeţi cu ochii dumneavoastră, domnule Jericho.

Craniul de Troodon, pe care Phil Currie mi-l trimisese de la Muzeul Tyrell, aşteptase răbdător vreme de 70 de milioane de ani, aşa că putea să mai aştepte niţel.

— Vin imediat.

Mi-am părăsit biroul şi am coborât cu ascensorul, am trecut pe lângă Galeria Inco — Dumnezeule, cât puteam să detest grozăvenia aceea, cu insultătoarele ei fresce de benzi desenate, uriaşul vulcan fals şi podelele tremurătoare —, apoi am străbătut Galeria Currelly, am ieşit în Rotondă şi…

Şi…

Iisuse!

Iisuse Hristoase!

Am încremenit locului.

Poate că Raghubir nu-şi dădea seama de diferenţa dintre un costum de cauciuc şi un trup adevărat din carne şi oase, dar eu o ştiam. Creatura care stătea răbdătoare lângă casa de intrare era, fără urmă de îndoială, o entitate biologică autentică. În mintea mea nu putea să existe nici un dubiu în această privinţă. Era o formă de viaţă…

Şi…

Şi eu studiasem viaţa de pe Pământ de la originile sale, de la începutul precambrianului. Văzusem adesea fosile care reprezentau specii noi sau genuri noi, dar nu văzusem niciodată vreun animal de talie mare care să fi reprezentat o încrengătură complet nouă.

Până acum.

Creatura era în mod cert o formă de viaţă şi, în mod la fel de cert, nu evoluase pe Pământ.

Am spus mai devreme că semăna cu un păianjen mare; aşa o descriseseră iniţial pietonii de pe trotuar. Era însă mult mai complexă. În ciuda asemănării superficiale cu o arahnidă, extraterestrul părea că are schelet intern. Membrele îi erau acoperite cu o piele buboasă, întinsă peste muşchii umflaţi; acestea nu erau picioarele scheletice, fusiforme ale unei artropode.

În acelaşi timp, toate vertebratele terestre moderne au patru membre (sau, ca în cazul şerpilor şi al balenelor, au evoluat dintr-o creatură care a avut) şi fiecare membru se termină prin maximum cinci degete. Strămoşii acestei fiinţe evoluaseră în mod limpede în alt ocean, pe altă planetă: aceasta avea opt membre, dispuse radial în jurul unui corp central, iar două dintre cele opt se specializaseră pentru a sluji ca mâini, sfârşindu-se cu şase degete triplu articulate.

Inima îmi bubuia şi aveam probleme cu respiraţia.

Un extraterestru.

Şi, fără îndoială, un extraterestru inteligent. Corpul sferic al creaturii era ascuns de haine — ceva ce părea a fi o fâşie lungă de ţesătură albastră, strălucitoare, înfăşurată de mai multe ori în jurul torsului, astfel că fiecare spirală a ei trecea printre două membre şi îngăduia extremităţilor să iasă în afară. Ţesătura era fixată între braţe printr-un disc ornamentat. Nu-mi plăcuse niciodată să port cravate, dar mă obişnuisem să le înnod şi acum o puteam face fără să mă uit în oglindă (ceea ce nu prea conta în ultima vreme); probabil că nici extraterestrul nu considera mai dificilă înfăşurarea ţesăturii aceleia în fiecare dimineaţă.

Din deschizăturile lăsate în ţesătură se proiectau în afară două tentacule înguste, terminate prin ceea ce ar fi putut să fie ochii — globuri irizate şi acoperite de un fel de înveliş cristalin, dur. Pediculele acestea se mişcau lent, înainte şi înapoi, apropiindu-se şi depărtându-se unul de celălalt. M-am întrebat ce percepţie a profunzimii putea să aibă creatura, în absenţa unei distanţe fixe între cei doi globi oculari.

Extraterestrul nu părea absolut deloc alarmat de prezenţa mea sau a celorlalţi oameni din Rotondă, deşi torsul i se legăna uşor în sus şi în jos, în ceea ce speram să nu fie o manifestare de marcare a teritoriului. Era chiar de-a dreptul hipnotic: torsul se ridica şi cobora lent, cele şase picioare se flexionau şi se destindeau, iar pediculele oculare se îndepărtau, apoi se apropiau. Nu văzusem încă înregistrarea video a discuţiei dintre creatură şi Raghubir; am crezut că poate dansul acela era o tentativă de comunicare — un limbaj compus din mişcări ale corpului. M-am gândit să-mi flexionez şi eu genunchii şi chiar, o şmecherie pe care o învăţasem cu vreo patruzeci de ani în urmă într-o tabără de vară, să-mi încrucişez ochii. Totuşi, camerele de securitate ne filmau pe amândoi; dacă ipoteza mea era incorectă, aş fi arătat ca un idiot în programele de ştiri din toată lumea. Cu toate acestea, trebuia să fac ceva. Am ridicat braţul drept, cu palma în exterior, într-un salut de bun venit.

Creatura îmi repetă imediat gestul, îndoind un braţ dintr-una din cele două încheieturi ale sale şi răsfirându-şi cele şase degete din capăt. După aceea se petrecu ceva incredibil. O fantă verticală se deschise pe segmentul superior al celor două picioare mai din faţă, iar din fanta din stânga se auzi silaba „sa”, iar din cea din dreapta, cu un glas ceva mai gros, răsună silaba „lut”.

Am simţit cum îmi cade bărbia şi peste o clipă mi-a căzut şi braţul.

Extraterestrul continua să-şi legene torsul şi ochii, încercă apoi din nou: din piciorul frontal stâng se auzi silaba bon, iar din cel frontal drept jour.

Fusese o ipoteză logică. Cele mai multe exponate din muzeu au etichete bilingve, în engleză şi în franceză. Am clătinat uşor din cap, neîncrezător, după care am dat să deschid gura — nu pentru că aş fi ştiut ce să spun —, dar am închis-o, întrucât creatura vorbi din nou. Silabele alternară din nou între gura stângă şi cea dreaptă, ca o minge într-o partidă de ping-pong: auf Wie der sehen.

Şi, brusc, cuvintele s-au revărsat din mine.

— De fapt, auf Wiedersehen înseamnă „la revedere”, nu „salut”.

— Ah, făcu extraterestrul.

Ridică alte două picioare într-un gest care ar fi putut să fie o strângere din umeri şi continuă în silabe ce se auzeau succesiv din stânga şi din dreapta:

— De fapt, germana nu este limba mea de căpătâi.

Am fost prea surprins ca să râd, însă am simţit că mă destind, măcar puţin, deşi continuam să am senzaţia că inima e gata să-mi sară din piept.

— Eşti un extraterestru, am spus.

Zece ani de studii superioare pentru a deveni Domnul De-Parcă-Nu-E-Evident…

— Corect, spuseră gurile-picioare.

Vocile fiinţei păreau masculine, deşi doar cea din dreapta era cu adevărat groasă.

— De ce să fim însă generici? Rasa mea se numeşte Forhilnor, iar numele meu este Hollus.

— Ăăă, încântat de cunoştinţă, am spus.

Ochii se balansară înainte şi înapoi, aşteptând.

— Ah, scuze. Eu sunt om.

— Da, ştiu. Homo sapiens, aşa cum aţi spune voi, savanţii. Dar numele dumitale personal este…?

— Jericho. Thomas Jericho.

— Este admisibil să abreviez Thomas la Tom?

Am fost uluit.

— Cum de ştii despre numele omeneşti? Şi — la dracu’! — cum de ştii engleza?

— Am studiat planeta voastră. De aceea sunt aici.

— Eşti un explorator?

Ochii pediculari se apropiară unul de celălalt, după care rămaseră în poziţia aceea.

— Nu tocmai, răspunse Hollus.

— Atunci ce eşti? Nu eşti… nu eşti un invadator, nu-i aşa?

Pediculele unduiră într-o mişcare sinusoidală. Râs?

— Nu. Cele două braţe se deschiseră larg. Iartă-mă, dar voi deţineţi puţine lucruri pe care le-am putea dori eu sau asociaţii mei.

Hollus tăcu, gândindu-se parcă, apoi făcu un gest de rotire cu una dintre mâini, îndemnându-mă cumva să mă întorc.

— Desigur, dacă doreşti, ţi-aş putea oferi o analiză rectală…

Dinspre mulţimea mică adunată în holul recepţiei se auziră murmure. Am încercat să ridic din sprâncenele mele inexistente.

Ochii pediculari ai lui Hollus se unduiră iarăşi sinusoidal.

— Scuze — a fost o glumă. Voi, oamenii, aveţi într-adevăr o mitologie trăsnită despre vizitele extraterestre. Vorbesc sincer, nu vă voi face nici un rău vouă… sau vitelor voastre, că tot veni vorba.

— Mulţumesc, am spus. Ăăă… ai zis că nu eşti tocmai un explorator.

— Nu.

— Şi nu eşti un invadator.

— Nici.

— Atunci ce eşti? Un turist?

— Nu prea. Sunt savant.

— Şi ai dorit să vorbeşti cu mine? am întrebat.

— Eşti paleontolog?

Am încuviinţat din cap, după care, dându-mi seama că era posibil ca fiinţa să nu înţeleagă gestul meu, am rostit:

— Da. Mai exact, sunt un paleontolog specializat în dinozauri. Specialitatea mea sunt teropodele.

— Atunci, da, doresc să vorbesc cu dumneata.

— De ce?

— Există vreun loc unde să putem discuta? întrebă Hollus şi-şi roti ochii pentru a-i privi pe toţi cei care se strânseseră în jurul nostru.

— Ăăă, da, am spus. Sigur că da.

Eram uluit de toată situaţia, în timp ce-l conduceam în muzeu. Un extraterestru — un extraterestru autentic, real. Era incredibil, cu totul şi cu totul incredibil.

Am trecut de scările gemene care urcau în jurul unor gigantici stâlpi totemici, Nisga’a în dreapta, ridicându-se optzeci de picioare — pardon, douăzeci şi cinci de metri — din subsol şi până la luminatorul din vârful etajului doi, şi mai scurtul Haida, în stânga, care pornea de la parter. Am străbătut după aceea Galeria Currelly, cu orientarea ei simplistă, fără substanţă. Era o zi din timpul săptămânii, în luna aprilie; muzeul nu era aglomerat şi, din fericire, pe traseul spre Centrul custozilor nu ne-am întâlnit cu nici un grup de studenţi. Totuşi, vizitatorii şi paznicii se întorceau să se holbeze, iar unii scoteau diverse sunete la trecerea lui Hollus şi a mea.

Muzeul Regal Ontario a fost inaugurat cu aproape nouăzeci de ani în urmă. Este cel mai mare muzeu din Canada şi unul dintre doar cele câteva muzee interdisciplinare majore din lume. Aşa cum proclamă plăcile de calcar ce flanchează intrarea prin care pătrunsese Hollus, misiunea sa este de a păstra „arhivele Naturii de-a lungul a nenumărate ere” şi „artele Omului de-a lungul anilor”. MRO are galerii dedicate paleontologiei, ornitologiei, mamalogiei, herpetologiei, textilelor, egiptologiei, arheologiei greco-romane, artefactelor chinezeşti, artei bizantine şi multor altora. Clădirea avusese multă vreme forma literei „H”, dar în cele două curţi se ridicaseră în anul 1982 şase etaje de galerii noi în partea nordică şi Centrul custozilor, care avea nouă etaje, în sud. Părţi ale zidurilor exterioare sunt acum pereţi interiori, iar îmbinarea dintre piatra ornată în stil victorian a construcţiei originare cu piatra galbenă şi simplă a adăugirilor recente ar fi putut fi un dezastru, dar e chiar inspirată.

Mâinile îmi tremurau de emoţie când am ajuns la ascensoare şi ne-am îndreptat către Departamentul de paleobiologie; iniţial, MRO avusese departamente separate pentru paleontologia vertebratelor şi a nevertebratelor, dar reducerile lui Mike Harris ne siliseră să le unim. Dinozaurii aduceau în MRO mai mulţi vizitatori decât trilobiţii, aşa că Jonesy, custodele senior pentru nevertebrate, era acum subordonatul meu.

Din fericire, când am ieşit din ascensor, pe coridor nu era nimeni. L-am zorit pe Hollus în biroul meu, am închis uşa şi m-am aşezat la birou; deşi nu-mi mai era frică, continuam să nu fiu foarte sigur pe picioare.

Hollus observă craniul de Troodon pe masă, se apropie şi-l luă cu grijă într-una dintre mâini, apropiindu-l de ochi. Pediculele încetară să se mai agite înainte şi înapoi şi se fixară asupra obiectului. În vreme ce el examina craniul, l-am cercetat din nou, pe îndelete.

Torsul lui nu era mai mare în circumferinţă decât cercul pe care-l puteam realiza cu braţele mele. Aşa cum sesizasem mai devreme, era acoperit cu o bandă lungă de ţesătură albastră, totuşi pielea îi era vizibilă pe cele şase picioare şi două braţe. Aducea cumva cu foliile cu bule de aer, deşi proeminenţele erau de mai multe mărimi. Păreau însă umplute realmente cu aer, ceea ce ar fi însemnat că jucau rol de material izolator. Asta însemna că Hollus era endoterm; mamiferele şi păsările terestre folosesc blana sau penele pentru a ţine aerul lângă pielea lor, ca izolaţie, dar ele pot de asemenea să elibereze aerul respectiv, prin zbârlirea blănii, respectiv a penelor.

M-am întrebat în ce fel pielea cu bule de aer putea fi utilizată pentru răcorire; poate că bulele se dezumflau.

— Un… craniu… fascinant, rosti Hollus alternând acum cuvinte întregi între gurile sale. Cât… de… vechi… este?

— În jur de 70 de milioane de ani, am răspuns.

— Exact… ceea… ce… venisem… să… văd.

— Ai spus că eşti savant. Eşti paleontolog, ca mine?

— Parţial, răspunse extraterestrul. Iniţial, domeniul meu a fost cosmologia, dar în ultimii ani studiile mele s-au îndreptat către probleme mai vaste. După cum probabil ai dedus deja, colegii mei şi cu mine am studiat Pământul vostru de ceva timp — îndeajuns pentru a vă învăţa principalele limbi şi pentru a vă studia diversele culturi pe baza emisiunilor de radio şi televiziune. A fost un proces plin de frustrări. Ştiu despre muzica voastră la modă şi tehnologia de preparare a hranei mai multe decât m-ar fi interesat — deşi mă fascinează automatele pentru fabricat paste. Am vizionat, de asemenea, destule evenimente sportive ca să-mi ajungă pentru toată viaţa. Dar informaţii legate de chestiuni ştiinţifice au fost foarte greu de găsit — voi dedicaţi puţine emisiuni unor discuţii detaliate referitoare la aceste domenii. Am senzaţia că ştiu o uriaşă cantitate de informaţii despre unele subiecte specifice şi absolut nimic despre altele. Se opri puţin. Unele informaţii pur şi simplu nu le-am putut obţine prin urmărirea mass-mediei voastre, nici prin descinderile noastre secrete pe suprafaţa planetei voastre. Asta e adevărat mai ales în privinţa unor subiecte rare, cum ar fi fosilele.

Începuse să mă doară capul din cauza felului în care glasul îi trecea de la o gură la cealaltă.

— Aşadar, doreşti să examinezi specimenele noastre de aici, din MRO?

— Exact, spuse extraterestrul. Ne-a fost uşor să vă studiem flora şi fauna fără a ne deconspira omenirii, dar, după cum ştii, fosilele bine păstrate sunt destul de rare. Cea mai bună cale de a ne satisface curiozitatea cu privire la evoluţia vieţii pe această planetă pare a fi solicitarea de a vedea o colecţie existentă de fosile. Nu-i nevoie să reinventăm roata, ca să zic aşa.

Continuam să fiu uluit de tot ceea ce se întâmpla, dar nu părea să existe nici un motiv pentru a fi necooperant.

— Poţi bineînţeles să ne examinezi specimenele — primim mereu savanţi de la alte centre. Există un domeniu anume care te interesează?

— Da, zise extraterestrul. Mă fascinează extincţiile în masă ca puncte de răscruce în evoluţia vieţii. Ce îmi poţi spune despre aşa ceva?

Am ridicat uşor din umeri; subiectul era de dimensiuni mari.

— În istoria Pământului, cunoaştem cinci extincţii în masă. Prima s-a petrecut la sfârşitul ordovicianului, poate cu 440 de milioane de ani în urmă. A doua a fost la sfârşitul devonianului, acum vreo 365 de milioane de ani. A treia, şi de departe cea mai mare, a fost la sfârşitul permianului, acum 225 de milioane de ani.

Hollus îşi mişcă pediculele, astfel încât cei doi ochi se atinseră pentru o fracţiune de secundă, iar învelişurile lor cristaline scoaseră un cling slab.

— Spune… mai… multe… despre… aceasta.

— În decursul ei, am zis, au dispărut probabil nouăzeci şi şase la sută dintre toate speciile marine şi au murit trei sferturi din toate familiile de vertebrate terestre. La sfârşitul perioadei triasice, cu 210 milioane de ani în urmă, a urmat o altă extincţie în masă, când am pierdut aproape un sfert din toate familiile, incluzând toţi labirintodonţii. A fost probabil crucială pentru ascensiunea dinozaurilor — creaturi ca acela pe care-l ţii în mână.

— Da, spuse Hollus. Continuă.

— În sfârşit, cea mai faimoasă dintre toate extincţiile în masă a avut loc acum 65 de milioane de ani, la sfârşitul cretacicului.

Am arătat iarăşi craniul de Troodon.

— Atunci au murit toţi dinozaurii, pterozaurii, mosazaurii, amoniţii şi alţii.

— Creatura aceasta trebuie să fi fost destul de mică, zise Hollus cântărind craniul.

— Aşa este. De la bot la vârful cozii nu măsura mai mult de cinci picioare. Adică un metru şi jumătate.

— A avut şi rude mai mari?

— Oh, da, mai exact pe cele mai mari animale terestre care au trăit vreodată. Însă toate au murit în extincţia aceea, uşurând supremaţia pentru clasa mea — pe care o numim mamifere.

— In… cre… di… bil, spuseră gurile lui Hollus.

Uneori alterna cuvinte întregi între cele două fante pentru vorbire, iar alteori doar silabe.

— Cum aşa?

— În ce fel aţi datat extincţiile? continuă el, ignorându-mi întrebarea.

— Am presupus că tot uraniul de pe Pământ s-a format în acelaşi timp cu planeta, apoi am determinat ratele de înjumătăţire ale izotopului uraniu-238 până la produsul său final, plumb-206, şi al uraniului-235 până la produsul său final, plumb-207. Asta ne-a indicat că planeta noastră are vârsta de 4,5 miliarde de ani. După aceea…

— Bine, rosti o gură, bine, confirmă şi cealaltă. Datele voastre trebuie să fie precise.

Făcu o pauză, după care spuse:

— Încă nu m-ai întrebat de unde vin eu.

M-am simţit ca un idiot. Bineînţeles, avea dreptate; probabil că asta ar fi trebuit să fie prima mea întrebare.

— Scuză-mă. De unde vii?

— De pe a treia planetă a stelei pe care o numiţi Beta Hydri.

În timpul facultăţii de geologie, urmasem şi două cursuri de astronomie şi, în plus, studiasem latina şi greaca — unelte utile pentru un paleontolog. Hydri era genitivul de la Hydrus sau Hidra Australă, căreia unii îi mai spuneau şi Şarpele de Apă, o constelaţie slab vizibilă din apropierea polului sud celest. Iar Beta, desigur, era a doua literă a alfabetului grec, ceea ce însemna că Beta Hydri era a doua stea ca strălucire din constelaţia Hidra Australă, aşa cum se vedea de pe Pământ.

— Cât de departe este? am întrebat.

— Douăzeci şi patru de ani-lumină de-ai voştri, răspunse Hollus, dar nu am venit aici direct. Călătorim de multă vreme şi înainte de a ajunge aici am vizitat alte şapte sisteme stelare. Până acum, călătoria noastră totală a fost de 103 ani-lumină.

Am încuviinţat din cap, încă mut de uimire, apoi, dându-mi seama că repetam gestul pe care-l făcusem mai devreme, am rostit:

— Când mişc capul în sus şi în jos, în felul acesta, înseamnă că sunt de acord, sau „zi mai departe”, sau „în regulă”.

— Ştiu asta, spuse Hollus şi-şi lovi din nou ochii, cu un cling uşor. Gestul acesta are aceeaşi semnificaţie.

Urmă o scurtă pauză.

— Deşi am vizitat deocamdată nouă sisteme stelare, incluzându-le pe acesta şi pe al meu, planeta voastră este abia a treia pe care am găsit forme de viaţă inteligentă. Prima a fost, bineînţeles, planeta mea, iar următoarea a fost a doua planetă a lui Delta Pavonis, o stea aflată la aproape 20 de ani-lumină de aici, dar la numai 9,3 de planeta mea.

Delta Pavonis ar fi a patra stea ca strălucire din constelaţia Pavo, Păunul. Îmi reaminteam că, la fel ca Hydrus, era vizibilă numai din emisfera sudică.

— Aha, am spus.

— În istoria planetei mele, reluă Hollus, au existat tot cinci extincţii majore în masă. Anul nostru este mai lung decât al vostru, însă dacă exprimi datele în ani tereştri, ele au avut loc aproximativ acum 440 de milioane de ani, 365 de milioane de ani, 225 de milioane de ani, 210 de milioane de ani şi 65 de milioane de ani.

Am rămas cu gura căscată.

— Delta Pavonis II, continuă Hollus, a cunoscut, de asemenea, cinci extincţii în masă. Anul lor solar este mai scurt ca al vostru, însă, dacă exprimi datele extincţiilor în ani tereştri, ele au avut loc cu 440, 365, 225, 210 şi 65 de milioane de ani în urmă.

Îmi vuia capul. Şi aşa îmi venea greu să discut cu un extraterestru, dar un extraterestru care debita aiureli era deja prea mult.

— Nu se poate, am rostit. Noi ştim că extincţiile de pe Pământ au fost asociate unor fenomene locale. De exemplu, cea de la sfârşitul permianului a fost cauzată probabil de o glaciaţiune completă, de la un pol la celălalt, iar cea de la sfârşitul cretacicului pare să fi fost legată de impactul unui asteroid din centura de asteroizi a sistemului nostru solar.

— Şi noi consideram că există explicaţii locale pentru extincţiile de pe planeta noastră, iar wreedii — numele dat de noi pentru rasa inteligentă de pe Delta Pavonis II — au explicaţii ce păreau unice pentru circumstanţele lor locale. A fost un şoc să descoperim că datele extincţiilor în masă de pe planetele noastre erau aceleaşi. Se putea vorbi despre o coincidenţă dacă una sau două dintre cele cinci erau similare, dar ca toate să se întâmple simultan părea imposibil, dacă nu cumva, desigur, explicaţiile noastre anterioare pentru cauzele lor au fost incorecte sau incomplete.

— Şi de aceea aţi venit aici, ca să determinaţi dacă istoria Pământului coincide cu a voastră?

— Parţial, zise Hollus. Şi se pare că ar coincide.

— Pur şi simplu nu văd cum s-ar putea aşa ceva, am negat eu.

Extraterestrul puse cu grijă craniul de Troodon pe masă; în mod clar, era obişnuit să manipuleze fosile cu atenţie.

— Iniţial, scepticismul nostru a fost la fel ca al dumitale. Totuşi, cel puţin pe planeta mea şi pe a wreedilor, nu este vorba doar despre o potrivire de date, ci şi de natura efectelor asupra biosferei. Pe cele trei planete, cea mai mare extincţie în masă a fost a treia — cea care pe Pământ marchează sfârşitul permianului. Ţinând seama de ceea ce mi-ai spus, se pare că biodiversitatea a fost eliminată aproape integral pe cele trei planete la data respectivă. O altă similitudine este faptul că evenimentul pe care-l datezi la sfârşitul triasicului de la voi a dus aparent la dominarea principalelor nişe ecologice de o singură clasă de animale. Pe atunci au vieţuit creaturile pe care le numeşti dinozauri, în vreme ce pe planeta mea au fost pentapozii uriaşi poichilotermi, cu sânge rece. Iar ultima extincţie în masă, cea despre care ai spus că s-a petrecut la sfârşitul cretacicului vostru, pare să fi dus la îndepărtarea clasei respective şi aducerea în prim-plan a clasei care domină în prezent. Pe Terra, mamifere ca tine au înlocuit dinozaurii. Pe Beta Hydri III, octopozii homeotermi, cu sânge cald, ca mine, au preluat poziţia centrală de la pentapozi. Pe Delta Pavonis II, formele vivipare au preluat conducerea nişelor ecologice dominate anterior de ovipare.

Tăcu pentru o clipă, după care zise:

— Cel puţin aşa par că stau lucrurile, bazându-mă pe ceea ce tocmai mi-ai spus. Pentru a determina însă cât de exactă este această sinteză, aş dori să examinez fosilele de aici.

Am scuturat din cap, uluit.

— Nu-mi pot imagina nici cel mai mic motiv pentru care istoria evoluţionistă ar trebui să fie similară pe mai multe planete.

— Un motiv este evident, spuse Hollus şi se dădu câţiva paşi într-o parte; poate că obosise să-şi susţină greutatea corpului, deşi nu-mi puteam imagina ce fel de scaun ar fi putut utiliza. S-ar putea ca această derulare a evenimentelor să fi fost dorită de Dumnezeu.

Am fost realmente bulversat să-l aud vorbind astfel. Majoritatea savanţilor pe care-i cunosc sunt atei sau nu-şi afirmă apartenenţa la vreo religie — iar Hollus afirmase că el însuşi era savant.

— Asta ar fi o explicaţie, am rostit încetişor.

— Şi cea mai logică. Oamenii nu subscriu la un principiu care afirmă că explicaţia cea mai simplă este de preferat?

— Noi îi spunem briciul lui Occam.

— Explicaţia că a fost voinţa Domnului postulează o singură cauză pentru toate extincţiile în masă, ceea ce o face preferabilă.

— Da, cred că da, dacă… — fir-ar al naibii, ştiu că ar fi trebuit să fiu pur şi simplu politicos, să fi dat din cap şi să fi zâmbit, aşa cum fac când ocazionalii zănatici religioşi mă acostează în Galeria dinozaurilor şi vor să ştie cum este cu Potopul lui Noe, dar simţisem că trebuia să vorbesc — dacă crezi în Dumnezeu.

Ochii pediculari ai lui Hollus se deplasară spre deschiderea lor maximă, de parcă m-ar fi privit simultan din ambele părţi.

— Eşti paleontologul cu funcţia cea mai importantă din această instituţie? întrebă el.

— Da, sunt şeful departamentului.

— Nu există alt paleontolog mai experimentat?

M-am încruntat.

— Mai este Jonesy, custodele senior pentru nevertebrate, care este aproape la fel de bătrân ca unele dintre specimenele lui.

— Poate că ar trebui să vorbesc cu el.

— Desigur, dacă doreşti. Dar ce s-a întâmplat?

— Din emisiunile voastre televizate ştiu că în această parte a planetei există multă ambivalenţă în privinţa lui Dumnezeu, cel puţin în rândurile marelui public, totuşi mă surprinde să aud că cineva cu poziţia dumitale nu este personal convins de existenţa Creatorului.

— În cazul ăsta, Jonesy nu-i cel mai potrivit; el face parte din conducerea CISAP.

— Ce sapă?

— Comisia pentru Investigarea Ştiinţifică a Afirmaţiilor Paranormale. În nici un caz nu crede în Dumnezeu.

— Sunt stupefiat, rosti Hollus şi ochii i se întoarseră de la mine, examinând posterele de pe perete — un Gurche, un Czerkas şi două Kishe.

— Noi tindem să considerăm religia o chestiune personală, am explicat cu blândeţe. Natura credinţei în sine este că omul nu poate fi, de fapt, sigur în privinţa ei.

— Nu mă refer la problemele de credinţă, zise Hollus revenind cu ochii la mine, ci la datele ştiinţifice verificabile. Faptul că trăim într-un univers creat este evident oricui deţine suficientă inteligenţă şi informaţii.

Nu m-am simţit chiar ofensat, dar am fost surprins; comentarii similare auzisem până atunci doar din partea aşa-zişilor savanţi creaţionişti.

— În MRO, am spus, vei găsi mulţi oameni religioşi. De exemplu, Raghubir, pe care l-ai întâlnit la recepţie. Totuşi, nici chiar el n-ar spune că existenţa lui Dumnezeu este un fapt ştiinţific.

— Atunci misiunea mea va fi să te educ în această privinţă, spuse Hollus.

Ce fericire!

— Dacă tu crezi că-i necesar.

— Este, dacă trebuie să mă ajuţi în munca mea. Opinia mea nu este una a minorităţii, deoarece existenţa lui Dumnezeu este o parte fundamentală a ştiinţei atât pe Beta Hydri, cât şi pe Delta Pavonis.

— Mulţi oameni cred că asemenea probleme sunt în afara ştiinţei.

Hollus mă privi din nou ca şi cum aş fi picat la un examen.

— Nimic nu este în afara domeniului ştiinţei, rosti el ferm — o părere cu care, de fapt, eram de acord; totuşi, opiniile noastre au devenit contradictorii la următoarele lui cuvinte. Ţelul primordial al ştiinţei moderne este de a descoperi de ce Dumnezeu a procedat aşa cum a făcut-o şi de a-i determina metodele. Noi nu credem — care este termenul pe care-l folosiţi? — noi nu credem că el flutură pur şi simplu din mâini şi doreşte să apară nişte lucruri. Trăim într-un univers fizic şi El trebuie să fi folosit procese fizice cuantificabile pentru a-şi atinge scopurile. Dacă într-adevăr El a trasat liniile generale ale evoluţiei pe minimum trei planete, atunci trebuie să ne întrebăm cum a făcut asta. Şi de ce? Ce încearcă el să realizeze? Trebuie să…

În clipa aceea uşa biroului meu se deschise, dezvăluind părul argintiu şi chipul prelung al Christinei Dorati, directorul şi preşedintele muzeului.

— Ce dracu-i asta? rosti ea, întinzând un deget osos spre Hollus.