Programatorul divin

32

— Hollus mi-a oferit şansa de a o însoţi către următoarea ei destinaţie, i-am spus lui Susan când am ajuns acasă în seara aceea.

Stăteam pe scanapeua din living.

— La Alpha Centauri? întrebă ea.

Într-adevăr aceea era următoarea, şi ultima, escală planificată din marele voiaj al lui Merelcas înainte de a reveni acasă, la Delta Pavonis şi apoi Beta Hydri.

— Nu, s-au răzgândit şi vor pleca spre Betelgeuse. Vor să vadă ce se află acolo.

Susan rămase tăcută o vreme.

— N-am citit în Globe că Betelgeuse este la 400 de ani-lumină depărtare?

Am aprobat din cap.

— Deci nu v-aţi putea întoarce decât peste vreo mie de ani?

— Din punctul de vedere al Pământului, da.

Susan tăcu din nou. După o vreme, am decis să umplu tăcerea aceea.

— Vezi tu, nava lor se va întoarce cu o sută optzeci de grade la jumătatea drumului şi-şi va îndrepta evacuarea produselor de fuziune către Betelgeuse. Aşa că după nici 250 de ani… entitatea va vedea lumina strălucitoare şi va şti că vine cineva. Hollus speră că el… ea… ne va aştepta să ajungem sau se va întoarce acolo pentru a se întâlni cu noi.

— Entitatea?

Cu ea îmi era imposibil să folosesc celălalt cuvânt.

— Fiinţa care s-a interpus între noi şi Betelgeuse.

— Crezi că este Dumnezeu, rosti Susan simplu.

Ea era cea care mergea la biserică. Ea era cea care cunoştea Biblia. Şi ea mă ascultase, de acum trecuseră săptămâni, vorbind la cină despre origini esenţiale, cauze iniţiale, constante fundamentale, proiecte inteligente. Nu rostisem des numele Dumnezeu — oricum, nu în preajma ei. Pentru ea însemnase întotdeauna mult mai mult decât pentru mine şi de aceea păstrasem o anume distanţă, o detaşare ştiinţifică. Dar ea ştiuse. Ştiuse.

Am strâns uşor din umeri.

— Poate, am spus.

— Dumnezeu, repetă Susan aşezând ferm conceptul pe masă. Iar tu vei avea şansa de a-l vedea.

Lăsă capul pe un umăr.

— Vor mai lua şi pe altcineva de pe Pământ?

— Câţiva… ăăă, indivizi, da.

Am încercat să-mi amintesc lista.

— O schizofrenică din Virginia de Vest… O gorilă cu spate argintiu din Burundi… Un chinez foarte bătrân…

Am ridicat iar din umeri.

— Sunt unele dintre persoanele cu care ceilalţi extratereştri au stabilit legături. Toţi au acceptat imediat să plece.

Susan mă privi, păstrându-şi cu grijă o expresie neutră.

— Tu vrei să pleci?

Da, m-am gândit. Da, mi-am spus cu fiecare părticică a fiinţei mele. Deşi tânjeam să mai petrec timp cu Ricky, aş fi preferat ca el să mă ţină minte ca fiind puţin mai sănătos, capabil încă să mă mişc de unul singur, capabil încă să-l ridic în braţe. Am încuviinţat din cap, neavând încredere în vocea mea.

— Ai un fiu, spuse Susan.

— Ştiu, am murmurat.

— Şi o soţie.

— Ştiu, am repetat.

— Noi — noi nu vrem să te pierdem.

Am vorbit cât mai blând:

— Dar mă veţi pierde. Mă veţi pierde şi încă foarte curând.

— Dar nu te-am pierdut încă, zise Susan. Nu încă.

Am rămas tăcuţi. Gândurile mele clocoteau.

Eu şi Susan ne cunoscuserăm la Universitate, în anii ’60. Ieşiserăm de câteva ori împreună, însă eu am plecat — am mers în Statele Unite ca să-mi urmez visul. Atunci ea nu-mi stătuse în drum.

Iar acum apăruse alt vis.

Lucrurile stăteau însă altfel în prezent, cu totul şi cu totul altfel.

Eram căsătoriţi. Aveam un copil.

Dacă aceştia ar fi fost toţi termenii ecuaţiei, n-ar fi fost nici o dificultate. Dacă eu aş fi fost teafăr, dacă aş fi fost sănătos, în nici un caz nu m-aş fi putut gândi să-i părăsesc — nici chiar ca simplă speculaţie.

Dar nu eram teafăr.

Nu eram sănătos. Cu certitudine, ea înţelegea asta.

Ne căsătorisem într-o biserică, fiindcă aşa dorise Susan şi rostisem jurămintele tradiţionale, inclusiv „Până când moartea…”. Desigur, nimeni dintre oamenii care stau într-o biserică şi care rostesc cuvintele acestea nu se gândesc vreodată la cancer; oamenii nu se aşteaptă ca nemernicul să li se furişeze în vieţi, târând după el chinuri şi nenorociri.

— Să ne mai gândim, am spus. Merelcas pleacă abia peste trei zile.

Susan îşi mişcă uşor capul, într-un acord reţinut.

— Hollus, am rostit a doua zi în biroul meu, ştiu că tu şi colegii tăi de echipaj trebuie să fiţi extrem de ocupaţi, dar…

— Aşa este. Înaintea plecării spre Betelgeuse trebuie făcute multe pregătiri. În plus, suntem implicaţi într-o dezbatere morală de proporţii.

— Despre ce?

— Considerăm că ai avut dreptate: fiinţele de pe Groombridge 1618 III au încercat să sterilizeze întregul spaţiu local. Nu este genul de idee care să îi fi venit unui forhilnor sau unui wreed; iartă-mă că o spun, însă este ceva atât de barbar, încât numai un pământean — sau, după câte se pare, un băştinaş de pe Groombridge — s-ar fi putut gândi la ea. Dezbatem dacă să expediem mesaje planetelor noastre, în care să le spunem ce au încercat să facă fiinţele de pe Groombridge.

— Mi se pare perfect rezonabil, am comentat. De ce nu le-aţi spune?

— Wreedii sunt o rasă în general nonviolentă, totuşi, aşa cum ţi-am spus, specia mea este — ei bine, pasională ar fi un simplu eufemism. Fără îndoială, mulţi forhilnori vor dori să caute răzbunare pentru ceea ce s-a încercat. Groombridge 1618 se află la treizeci şi nouă de ani-lumină de Beta Hydri şi noi am putea cu uşurinţă să trimitem nave acolo. În mod regretabil, băştinaşii n-au lăsat nici o zonă-avertisment care să marcheze locul unde se găsesc în prezent — aşa că dacă dorim să fim siguri de exterminarea lor, ar trebui să le distrugem întreaga planetă, nu numai un segment al ei. Locuitorii lui Groombridge nu au descoperit tehnologia fuziunii de ultraenergie înaltă pe care o deţine rasa mea; dacă ar fi avut-o, cu siguranţă că ar fi utilizat-o pentru a-şi trimite mai rapid bomba la Betelgeuse. Tehnologia aceea ne oferă suficientă putere pentru a distruge o planetă.

— Oho, am murmurat. Asta-i cu adevărat o dilemă etică. Şi ce veţi face — vă veţi anunţa planetele natale?

— Încă nu am decis.

— Wreedii sunt marii specialişti în etică. Ei ce cred că ar trebui să faceţi?

Hollus rămase tăcută o vreme.

— Ei sugerează că ar trebui să folosim duzele de evacuare a produselor fuziunii lui Merelcas pentru a nimici toată viaţa de pe Beta Hydri III.

— De pe planeta natală a forhilnorilor?

— Da.

— Doamne, Dumnezeule! De ce?

— Nu au spus-o chiar atât de limpede, dar bănuiesc că a fost — cum era cuvântul acela? O ironie. Dacă noi dorim să îi distrugem pe băştinaşii de pe Groombridge care au reprezentat sau pot reprezenta o ameninţare pentru noi înşine, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât ei… Nu voiam să te împovărez însă cu toate acestea. Doreai ceva de la mine?

— Pe lângă tot ce mi-ai spus, problema mea pare floare la ureche.

— „Floare la ureche”?

— Lipsită de importanţă. Dar — ei bine, aş dori să stau de vorbă cu un wreed. Am o dilemă etică şi n-o pot rezolva.

Ochii acoperiţi de cristal ai lui Hollus mă priviră.

— Legată de posibilitatea de a ne însoţi spre Betelgeuse?

Am aprobat din cap.

— Prietenul nostru T’kna este implicat în momentul de faţă în tentativa lui zilnică de a-l contacta pe Dumnezeu, însă ar trebui să poată fi disponibil în vreo oră. Dacă vei putea duce atunci proiectorul de holoforme într-o încăpere mai mare, îl voi ruga să ni se alăture.

Desigur şi alţii ajunseseră la aceeaşi concluzie ca mine; oamenii din toată lumea considerau o dovadă a intervenţiei divine, ceea ce Donald Chen denumise neutru „anomalie”, iar Peter Mansbridge respinsese discret ca simplu „noroc”. Desigur, oamenii contribuiseră cu propriile lor interpretări — eu îl numisem „pistol fumegând”, dar mulţi îi spuneau „miracol”.

Rămânea totuşi o opinie minoritară, deoarece majoritatea pământenilor nu ştiau nimic despre supernove şi mulţi, incluzând o mare parte din lumea musulmană, nu se încredeau în imaginile aşa-zis produse de telescoapele lui Merelcas. Alţii susţineau că ceea ce văzusem fusese lucrarea diavolului: întrezărirea de foc a iadului şi după aceea tenebre atotcuprinzătoare; unii satanişti cereau acum să fie reabilitaţi.

Între timp, fundamentaliştii creştini despicau Biblia în patru, căutând fragmente de scriptură ce puteau fi interpretate potrivit acestei ocazii. Alţii invocau preziceri din Nostradamus. Un matematician evreu de la Universitatea Ebraică din Ierusalim atrase atenţia că entitatea cu şase apendice era echivalentul topologic al Stelei lui David cu şase colţuri şi sugera că cele văzute anunţau sosirea lui Mesia. O organizaţie numită Biserica lui Betelgeuse avea deja un site Web realizat cu atenţie. Şi toate aberaţiile pseudoştiinţifice despre egiptenii antici şi constelaţia Orion — cea în care, întâmplător, avusese loc explozia supernovei — începuseră să fie prezentate ca senzaţii în mass-media.

Dar tot ce puteau face oamenii aceia era să ghicească. Eu însă aveam ocazia de a merge şi de a vedea — de a afla cu adevărat.

Revenisem în sala de conferinţe de la nivelul al cincilea al Centrului custozilor, însă acum nu mai existau camere video. Eram doar eu şi un dodecaedru extraterestru micuţ — plus proiecţiile a două fiinţe extraterestre.

Hollus rămăsese tăcută pe o latură a încăperii. T’kna stătea în partea opusă, astfel încât masa de conferinţe se găsea între ei. Centura utilitară a lui T’kna era verde azi, nu galbenă, dar avea aceeaşi pictogramă a galaxiei de sânge.

— Salut, am spus după ce proiecţia wreedului se stabilizase.

Zornăitul de pietre, apoi glasul mecanic:

— Reciprocitate în salut. Doreşti ceva de la acesta?

Am încuviinţat din cap.

— Sfat, am spus. Povăţuirea ta.

Wreedul rămase nemişcat, ascultând.

— Hollus ţi-a spus că am cancer în fază terminală, am continuat.

T’kna îşi atinse catarama centurii.

— Tristeţe exprimată din nou.

— Mulţumesc. Iată însă cum stau lucrurile — voi mi-aţi oferit şansa de a vă însoţi la Betelgeuse şi de a întâlni ce se află acolo.

Sunetul unei pietricele lovind solul.

— Da.

— Eu voi muri în scurt timp. Nu sunt absolut sigur când anume, dar… dar cu siguranţă în următoarele două luni. Întrebarea este: Ar trebui să petrec aceste ultime luni cu familia mea sau ar trebui să vă însoţesc? Pe de o parte, familia mea îşi doreşte fiecare minut pe care-l poate avea alături de mine — şi, ei bine, cred că ei înţeleg că a fi alături de mine când o să… dispar face parte din relaţia noastră finală. Fireşte, eu îi iubesc foarte mult şi doresc să fiu cu ei. Pe de altă parte, starea mea se va deteriora şi voi deveni o povară tot mai mare pentru ei.

Am făcut o pauză, după care am adăugat:

— Dacă am fi trăit în Statele Unite, poate că ar fi fost şi o problemă financiară — ultimele câteva săptămâni ale vieţii unui om, petrecute într-un spital, pot duce acolo la note de plată uriaşe. Dar aici, în Canada, asta nu intră în ecuaţie; singurii factori sunt consumul emoţional al meu şi al familiei mele.

Îmi dădeam seama că-mi prezentam problema în termeni matematici — factori, ecuaţii, chestiuni financiare —, totuşi, pur şi simplu aşa mi s-au rostogolit cuvintele, fără să le fi gândit în prealabil. Speram că nu-l derutam complet pe wreed.

— Şi pe mine mă întrebi ce alegere să faci? rosti glasul translatorului.

— Da, am spus.

Sunet de scrâşnet de roci frecându-se, urmat de o tăcere scurtă, apoi:

— Alegerea morală este evidentă, zise wreedul. Întotdeauna este.

— Şi? am întrebat. Care este alegerea morală?

Alte zornăituri de pietre.

— Moralitatea nu poate fi transmisă de o sursă externă.

Toate cele patru mâini ale wreedului atinseră para inversată a pieptului său.

— Ea trebuie să vină dinăuntru.

— Aşadar n-o să-mi spui?

Wreedul pâlpâi şi dispăru.

În seara aceea, în timp ce Ricky se uita la televizorul de la subsol, m-am aşezat cu Susan din nou pe canapea. Şi i-am spus ce decizie am luat.

— Te voi iubi mereu, i-am zis.

Ea închise ochii.

— Şi eu te voi iubi mereu.

Nu era de mirare că-mi plăcea atât de mult Casablanca. Oare Ilsa Lund va pleca alături de Victor Laszlo? Sau va rămâne cu Rick Blaine? Îşi va urma soţul? Sau îşi va urma inima?

Şi existau lucruri mai importante decât ea? Mai importante decât Rick? Mai importante decât ei amândoi? Existau alţi factori de care trebuia ţinut seama, alţi termeni ai ecuaţiei?

Dar — haideţi să fim cinstiţi — exista ceva mai important în cazul meu? Desigur, poate că era vorba despre însuşi Dumnezeu — însă dacă eu aş fi plecat, asta n-ar fi schimbat nimic, sunt sigur, pe când continuarea rezistenţei lui Victor împotriva naziştilor a ajutat la salvarea lumii.

Cu toate acestea, eu luasem decizia.

Oricât de dificil ar fi fost, eu luasem decizia.

Dar n-aveam să ştiu niciodată dacă fusese cea bună.

M-am aplecat şi am sărutat-o pe Susan, am sărutat-o ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară.