Programatorul divin

5

Prezenţa lui Hollus fusese mediatizată de Departamentul membrilor MRO („Susţineţi muzeul care atrage vizitatori din toată lumea — şi de pe alte lumi!”) şi publicul vizitator a crescut considerabil în prima săptămână de după sosirea forhilnorului. Când a devenit însă clar că naveta lui nu va mai ateriza şi că extraterestrul nu se va plimba pe trotuar, pe scara exterioară şi prin recepţie, numărul vizitatorilor s-a redus la un nivel mai normal.

Nu i-am mai revăzut pe agenţii SISC. Prim-ministrul Chretien trecuse într-adevăr prin MRO ca să-l cunoască pe Hollus; bineînţeles, Christine Dorati transformase evenimentul într-o şedinţă foto. Câţiva jurnalişti îi ceruseră în mod public lui Chretien să dea asigurări că extraterestrului i se va îngădui să-şi urmeze cercetările în condiţii de siguranţă — dorinţa canadienilor, potrivit sondajului de opinie oferit de Maclean. El a oferit într-adevăr asigurările respective, deşi eu bănuiam că agenţii SISC continuau să dea târcoale, rămânând însă nevăzuţi.

În a patra zi petrecută de Hollus în Toronto, am revenit amândoi în sala colecţiilor din subsolul Centrului custozilor. Dintr-un sertar de metal am scos să-i arăt o placă de marnă care conţinea o eurypteridă minunat conservată. Am mutat specimenul pe o masă de lucru şi Hollus îşi folosi pediculul ocular drept pentru a-l privi printr-una dintre lupele noastre mari, montate pe braţe articulate, cu tuburi fluorescente în jurul lentilei. Am reflectat pentru o clipă la fenomenul fizic la care asistam: imaginea mărită era privită de un ochi simulat, iar informaţia era cumva transferată la autenticul Hollus, aflat pe orbită deasupra Ecuadorului.

Ştiu, ştiu, probabil că n-ar fi trebuit să insist, dar, ce naiba! din cauza asta nu dormeam noaptea încă din clipa când o pomenise Hollus.

— De unde ştii, l-am întrebat în cele din urmă, că Universul a avut un Creator?

Pediculele lui oculare se curbară ca să mă privească.

— Universul a fost, în mod clar, proiectat. Dacă are la bază un proiect, rezultă că trebuie să aibă şi un proiectant.

Mi-am mişcat muşchii frunţii în aşa fel încât mi s-au ridicat sprâncenele.

— Mie, Universul mi se pare aleatoriu, i-am spus. Nu poţi spune că stelele ar fi dispuse în modele geometrice.

— Aleatoriul are o frumuseţe aparte, rosti Hollus, dar eu mă refer la un design esenţial. Universul acesta are parametrii fundamentali reglaţi cu o precizie aproape perfectă, astfel încât să poată asigura existenţa vieţii.

Eram sigur că ştiam unde voia să ajungă, totuşi am întrebat:

— În ce fel?

Mă gândeam că poate ştia ceva ce eu nu ştiam — şi, într-adevăr, spre surprinderea mea, exact despre asta era vorba.

— Ştiinţa voastră cunoaşte patru forţe fundamentale; de fapt sunt cinci, dar încă nu aţi descoperit-o pe a cincea. Cele patru forţe cunoscute de voi sunt gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare; a cincea forţă este una de repulsie care acţionează pe distanţe extrem de mari. Forţele acestea au valori ce variază enorm, totuşi dacă valorile respective ar diferi măcar puţin de cele curente, atunci Universul aşa cum îl cunoaştem noi nu ar exista, iar viaţa nu ar fi putut apărea niciodată. Să luăm ca exemplu gravitaţia: dacă ar fi fost doar cu puţin mai puternică, Universul ar fi intrat în colaps de mult. Dacă ar fi fost doar cu puţin mai slabă, stelele şi planetele nu s-ar fi putut forma niciodată prin coalescenţă.

— Doar cu puţin, am repetat eu.

— Pentru acele două scenarii, da; eu mă refer la câteva ordine de mărime. Vrei un exemplu mai bun? Perfect! Stelele trebuie să atingă, desigur, un echilibru între forţa gravitaţională a propriei lor mase, care încearcă să le colapseze, şi forţa electromagnetică a propriilor lor emisii de lumină şi căldură. Există doar un domeniu îngust de valori în care aceste forţe se găsesc în echilibru suficient pentru a permite existenţa unei stele. La o extremitate a domeniului apar gigantele albastre, iar la celălalt se formează piticele roşii — şi nici una dintre acestea nu este favorabilă apariţiei vieţii. Din fericire, cam toate stelele se încadrează între aceste două tipuri extreme — mai clar, din cauza unei aparente coincidenţe numerice în valorile constantelor fizice fundamentale. Dacă, de pildă, forţa gravitaţiei ar diferi cu unu supra — îngăduie-mi o secundă, trebuie să transform în sistemul vostru zecimal — supra 10⁴⁰, această coincidenţă numerică ar fi afectată şi toate stelele din Univers ar fi sau gigante albastre sau pitice roşii; nu ar exista sori galbeni care să lumineze planetele de tip Terra.

— Vorbeşti serios? Doar unu supra zece la puterea patruzeci?

— Da. În mod similar se poate vorbi despre valoarea forţei nucleare tari, care ţine laolaltă nucleele atomilor, în ciuda faptului că protonii cu sarcini pozitive se resping reciproc.

Dacă forţa aceea ar fi puţin mai slabă decât este de fapt, atomii nu s-ar mai forma niciodată, deoarece formarea lor ar fi împiedicată de respingerea dintre protonii de care am amintit. Iar dacă ar fi numai puţin mai puternică decât este în realitate, singurul atom care ar putea exista ar fi hidrogenul, în ambele situaţii am avea un Univers lipsit de stele, viaţă şi planete.

— Aşadar, tu spui că cineva a ales valorile acestea.

— Exact.

— De unde ştii că ele nu sunt singurele valori pe care le pot avea constantele respective? am întrebat. Poate că sunt aşa pur şi simplu pentru că n-ar putea să fie altfel.

Torsul rotund al extraterestrului se legănă.

— Este o ipoteză interesantă şi fizicienii noştri au dovedit că alte valori sunt într-adevăr posibile din punct de vedere teoretic. Dar probabilitatea ca valorile curente să fi apărut printr-o întâmplare este de unu supra şase urmat de atât de multe zerouri încât, dacă ai putea scrie câte un zero pe fiecare neutron şi proton din întregul Univers, tot nu ai reuşi să termini de scris numărul respectiv.

Am aprobat din cap; mai auzisem variaţiuni pe tema aceasta şi era momentul să-mi joc atuul.

— Poate că toate valorile posibile pentru constantele acelea există cu adevărat, am spus, dar în universuri diferite. Poate că există un număr infinit de universuri paralele, care sunt toate lipsite de viaţă pentru că parametrii lor fizici n-o îngăduie. În cazul ăsta, nu-i nimic remarcabil în faptul că noi ne aflăm în acest Univers, ţinând seama că este singurul dintre toate universurile posibile în care am putea exista.

— Aha, făcu Hollus. Înţeleg…

Mi-am încrucişat braţele, cu un gest de mulţumire de sine.

— Înţeleg, continuă extraterestrul, sursa înţelegerii tale greşite. În trecut, savanţii de pe planeta mea erau în majoritate atei sau agnostici. Ştiam de mult timp despre forţele aparent precis reglate ce guvernează Universul nostru şi am impresia că tu însuţi erai deja familiarizat cu ele. Acelaşi argument — că există, poate, un număr infinit de universuri, continuumuri de valori alternative pentru constantele fundamentale — a îngăduit generaţiilor anterioare de savanţi forhilnori să alunge noţiunea unui Creator. Aşa cum ai spus, dacă toate valorile posibile există undeva, atunci nu poate fi nimic meritoriu în existenţa unui univers guvernat de setul particular de valori care, întâmplător, face viaţa posibilă. Se dovedeşte însă că nu există universuri paralele cu viaţă continuă care să fiinţeze simultan cu acesta, al nostru; că aşa ceva nu poate să existe. Fizicienii din lumea mea au obţinut ceea ce, probabil, caută în prezent fizicienii voştri: o mare teorie unificată, o teorie a tot ceea ce există. În emisiunile voastre radio şi TV am putut găsi puţine informaţii despre opiniile oamenilor referitor la cosmologie, dar dacă aveţi credinţa pe care tocmai ai afirmat-o, îndrăznesc să presupun că, în prezent, cosmologii voştri se află în stadiul în care consideră modelul unui Big Bang fierbinte, în expansiune, ca fiind scenariul cel mai probabil pentru originea Universului. Este corect?

— Da, am încuviinţat.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Fizicienii forhilnori au susţinut aceeaşi teorie — multe reputaţii s-au clădit pe ea —, până a fost descoperită a cincea interacţiune, a cincea forţă fundamentală. Descoperirea ei a fost asociată breşei conceptuale în producerea de energie care să ne permită să accelerăm navele până foarte aproape de viteza luminii, în ciuda faptului relativist că masele lor cresc enorm pe măsură ce ne apropiem de viteza respectivă.

Îşi mută greutatea pe rând pe cele şase picioare, după care continuă:

— Modelul Big Bang-ului fierbinte, în expansiune, necesită un univers euclidian — unul care nu este nici deschis, nici închis şi care va dura practic un timp infinit, permiţând în acelaşi timp existenţa universurilor paralele. Acceptarea celei de-a cincea forţe a necesitat însă modificarea teoriei respective în vederea păstrării simetriei; din modificarea aceasta a rezultat marea teorie unificată coerentă, o teorie cuantică ce cuprinde toate forţele, inclusiv gravitaţia. Acea mare teorie unificată are trei specificaţii importante. În primul rând că Universul nu este euclidian, ci închis: el a început într-adevăr printr-o explozie de tip Big Bang şi se va extinde vreme de miliarde de ani — dar, în cele din urmă, va intra înapoi în colaps într-o singularitate, printr-un Big Crunch. În al doilea rând, acest ciclu curent de creaţie succede nu mai puţin de alte opt oscilaţii Big Bang/ Big Crunch anterioare — noi nu suntem doar unul dintr-un şir infinit de lung de universuri, ci, mai degrabă, suntem unul dintre foarte puţinele care au existat vreodată.

— Serios? am rostit.

Mă obişnuisem din partea cosmologiei să-mi ofere valori infinite sau egale exact cu unu. Opt părea un număr neobişnuit şi i-am spus-o.

Hollus îşi flexionă picioarele din articulaţiile superioare.

— Mi l-ai prezentat pe bărbatul acela numit Chen, astronomul muzeului vostru. Vorbeşte cu el; îţi va spune probabil că până şi modelul vostru de Big Bang fierbinte, în expansiune, care necesită un univers euclidian, permite un număr foarte limitat de oscilaţii anterioare. Bănuiesc că lui i se va părea destul de rezonabil să afle că această reiterare curentă a realităţii este una dintr-un număr mic de universuri ce au existat vreodată.

După ce tăcu câteva clipe, Hollus reluă:

— Iar a treia specificaţie a marii teorii unificate este aceasta: nici un univers paralel nu există simultan cu Universul nostru sau cu oricare dintre cele anterioare ori ulterioare, cu excepţia unor universuri practic identice, care au exact aceleaşi constante fizice; acesta se desparte pentru scurt timp de cel prezent, pentru ca să se reintegreze aproape imediat în el, justificând astfel anumite fenomene cuantice. De acord, calculele matematice care dovedesc toate acestea sunt greu de înţeles, deşi, ca o ironie a sorţii, wreedii au ajuns în mod intuitiv la un model identic. Însă marea teorie unificată a emis numeroase ipoteze care ulterior au fost confirmate experimental; ea a rezistat la toate testele la care a fost supusă. Iar când noi am constatat că nu puteam reveni la teoria că Universul acesta este unul dintre multe altele, ipoteza unui proiect inteligent prealabil a devenit centrală pentru gândirea forhilnoră. Întrucât acesta este unul dintre maximum nouă universuri ce au existat vreodată, faptul că el deţine aceşti parametri de design extrem de improbabili presupune că ei au fost într-adevăr aleşi de o inteligenţă.

— Chiar dacă, poate, cele patru — scuză-mă, cele cinci — forţe fundamentale au valori aparent foarte improbabile, am spus, ele continuă să mi se pară doar cinci coincidenţe separate şi, deşi recunosc că probabilitatea este foarte mică, cinci coincidenţe pot apărea totuşi în mod aleatoriu în doar nouă iteraţii.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Ai o tenacitate care mă intrigă, zise el. Nu este însă vorba doar despre cele cinci forţe care au valori aparent proiectate. Multe alte aspecte ale felului în care funcţionează Universul par să fi fost reglate similar şi cu minuţiozitate.

— Cum ar fi?

— Tu şi eu suntem alcătuiţi din elemente grele: carbon, oxigen, azot, potasiu, fier şi aşa mai departe. Practic singurele elemente care existau la naşterea Universului au fost hidrogenul şi heliul, într-un raport aproximativ de trei la unu. Dar, în furnalele nucleare ale stelelor, hidrogenul fuzionează în elemente mai grele, producând carbon, oxigen etc., întregul tabel periodic al elementelor. Toate elementele grele ce alcătuiesc corpurile noastre s-au format în miezurile stelelor ce au murit demult.

— Ştiu. Aşa cum obişnuia să spună Carl Sagan, „suntem cu toţii pulbere de stele”.

— Exact: savanţii de pe planeta ta şi a mea ne numesc forme de viaţă bazate pe carbon. Dar producerea carbonului în stele depinde esenţial de stările de rezonanţă ale nucleului de carbon. Pentru producerea carbonului, două nuclee de heliu trebuie să rămână unite până când sunt lovite de un al treilea nucleu similar, iar trei nuclee de heliu oferă şase neutroni şi şase protoni, reţeta carbonului. Însă, dacă nivelul de rezonanţă a carbonului ar fi cu numai patru procente mai mic, o asemenea legătură intermediară nu ar putea apărea şi nu s-ar produce nici un atom de carbon, făcând imposibilă chimia organică. Desigur, simpla producere a carbonului şi a altor elemente grele nu este suficientă. Respectivele elemente grele se găsesc aici, pe Pământ, fiindcă o fracţiune din stele — care este termenul? Cum se spune când explodează o stea mare?

— Devine supernovă, am spus.

— Da. Acele elemente grele se află aici fiindcă o parte din stele au devenit supernove, împrăştiindu-şi produsele de fuziune în spaţiul interstelar.

— Tu spui aşadar că faptul că stelele se transformă în supernove trebuie să fi fost, de asemenea, proiectat de o divinitate?

— Nu este chiar aşa simplu… Ştii ce s-ar întâmpla cu Pământul, dacă o stea din apropiere ar deveni supernovă?

— Dacă am fi destul de aproape, cred că ne-ar prăji de vii.

În anii 1970, Dale Russell emisese ipoteza că explozia unei supernove din apropierea Pământului cauzase extincţiile de la sfârşitul cretacicului.

— Exact. Dacă în ultimele câteva miliarde de ani ar fi existat o supernovă prin preajmă, voi nu aţi mai fi aici. Ba chiar nici noi nu am mai fi, deoarece planetele noastre sunt destul de apropiate.

— Aşadar, supernovele nu pot fi prea frecvente şi…

— Corect. Pe de altă parte însă, nu pot fi nici prea rare. Undele de şoc produse de exploziile supernovelor determină sistemele planetare să se formeze din norii de praf ce înconjoară alte stele. Cu alte cuvinte, dacă nici o supernovă nu ar fi existat în apropierea Soarelui vostru, cele zece planete de pe orbita lui nu s-ar fi format niciodată.

— Nouă, am rostit.

— Zece, repetă Hollus ferm, mai uitaţi-vă.

Ochii lui pediculari se legănară.

— Înţelegi dilema? Unele stele trebuie să devină supernove pentru a face disponibile elementele grele necesare apariţiei vieţii, dar dacă ar exista prea multe supernove, ele ar distruge orice viaţă care s-a format. Pe de altă parte, dacă nu există suficiente supernove, ar fi prea puţine sisteme planetare atât de valoroase. La fel ca în cazul constantelor fizice fundamentale şi al nivelurilor de rezonanţă ale carbonului, viteza de formare a supernovelor pare stabilită precis, într-un domeniu foarte îngust de valori posibil acceptabile; orice abatere serioasă ar însemna un univers fără viaţă sau chiar fără planete.

Mă străduiam să-mi menţin echilibrul, să-mi păstrez stabilitatea. Simţeam că-mi plesneşte capul.

— Şi asta ar putea să fie o coincidenţă, am mormăit.

— Fie este o coincidenţă adăugată la foarte multe alte coincidenţe, zise Hollus, fie face parte dintr-un proiect deliberat. Şi asta nu este tot. Ia, de pildă, apa. Toate formele de viaţă pe care le cunoaştem au evoluat în apă şi toate au nevoie de ea pentru procesele lor biologice. Şi cu toate că apa pare simplă din punct de vedere chimic — doar doi atomi de hidrogen legaţi de un atom de oxigen —, ea este o substanţă incredibil de neobişnuită. După cum ştii, cele mai multe substanţe se contractă la răcire şi se dilată la încălzire. Şi cu apa se întâmplă la fel, dar până la atingerea punctului de îngheţ. Atunci se întâmplă ceva remarcabil: apa începe să se dilate, chiar pe măsură ce se răceşte, aşa că din momentul în care îngheaţă este de fapt mai puţin densă decât fusese ca lichid. De aceea gheaţa pluteşte pe apă şi nu se scufundă. Suntem atât de obişnuiţi să vedem asta, fie sub forma cuburilor de gheaţă dintr-un pahar de băutură, fie a gheţii ce acoperă un lac, încât practic nici nu mai băgăm în seamă fenomenul. Alte substanţe nu fac însă la fel: bioxidul de carbon solid — pe care voi îl numiţi „gheaţă uscată” — se scufundă în bioxidul de carbon lichid, iar un lingou de plumb se va scufunda într-o cuvă de plumb topit. Totuşi gheaţa provenită din apă pluteşte — şi, dacă n-ar face-o, viaţa ar fi imposibilă. Dacă lacurile şi oceanele ar îngheţa de la fund spre suprafaţă, în loc de la suprafaţă spre fund, pe fundul mărilor sau al lacurilor n-ar mai exista ecosisteme decât în zonele ecuatoriale. În plus, după ce ar începe să îngheţe, masele de apă s-ar solidifica şi ar rămâne aşa pentru totdeauna; curenţii ce se mişcă liber pe sub gheaţa de la suprafaţă sunt cei care determină topirea primăvara — de aceea gheţarii care nu au asemenea curenţi pe sub ei există de milenii pe uscat imediat în vecinătatea unor lacuri.

Am pus fosila de eurypterid înapoi în sertarul ei.

— Sunt de acord că apa este o substanţă neobişnuită, dar…

Hollus îşi atinse iarăşi ochii între ei.

— Această stranie dilatare a apei înainte de a îngheţa nu este însă nici pe departe unica ei proprietate termică remarcabilă. De fapt, apa are şapte parametri termici diferiţi — toţi sunt unici, sau aproape unici, în chimie, şi toţi sunt necesari, în mod independent, pentru existenţa vieţii. Probabilitatea ca vreunul dintre ei să aibă valoarea anormală pe care o are trebuie înmulţită cu probabilitatea ca şi celelalte să aibă valorile lor anormale. În felul acesta, probabilitatea ca apa să aibă în mod întâmplător aceste proprietăţi termice unice este aproape zero.

— Aproape, am repetat, dar glasul începuse să-mi sune sec, chiar şi pentru propriile mele urechi.

Hollus mă ignoră.

— Natura unică a apei nu ia sfârşit odată cu proprietăţile ei termice. Dintre toate substanţele, numai seleniul lichid are o tensiune superficială mai mare ca a apei. Şi tocmai această tensiune superficială ridicată face ca apa să pătrundă adânc în crăpăturile pietrelor şi, bineînţeles, aşa cum am observat deja, ea se comportă incredibil şi se dilată în timp ce îngheaţă, sfărâmând pietrele respective. Dacă apa ar avea o tensiune superficială mai mică, procesul de formare a solului nu ar mai avea loc. Mai mult: dacă apa ar fi avut o vâscozitate mai mare, sistemele circulatorii din corp nu ar fi putut evolua; în esenţă, atât plasma voastră sanguină, ca şi a noastră, este apă salină, însă nu există procese biochimice care să poată alimenta o inimă ce trebuie să pompeze ceva considerabil mai vâscos pentru o durată îndelungată.

Extraterestrul se opri.

— Aş putea spune multe, urmă el, despre parametrii remarcabili şi atent reglaţi ce fac viaţa posibilă, dar realitatea este pur şi simplu aceasta: dacă vreunul dintre ei — oricare din lanţul acesta lung — ar fi diferit, în Universul acesta nu ar exista viaţă. Fie că noi suntem cea mai incredibilă întâmplare fericită pe care ne-o putem imagina — ceva mult, mult mai improbabil decât posibilitatea ca tu să câştigi la loterie în fiecare săptămână timp de un secol —, fie că Universul şi componentele lui au fost proiectate, în mod deliberat şi cu multă atenţie, pentru a da naştere vieţii.

Am simţit un junghi dureros în piept; l-am ignorat.

— Sunt totuşi dovezi indirecte pentru existenţa lui Dumnezeu, am observat.

— Să ştii, zise Hollus, că faci parte dintr-o minoritate evidentă, chiar în rândurile speciei tale. Potrivit unui documentar pe care l-am văzut pe CNN, pe Pământ există doar 220 de milioane de atei — într-o populaţie de 6 miliarde de oameni. Asta înseamnă numai trei la sută din total.

— Datele obiective nu se supun la vot, am rostit eu. Majoritatea oamenilor nu gândesc în mod critic.

Hollus păru dezamăgit.

— Dar tu eşti un gânditor critic instruit, iar eu ţi-am descris motivul pentru care Dumnezeu trebuie să existe — sau, cel puţin, pentru care trebuie să fi existat la un moment dat — în termeni matematici, care se apropie de certitudine pe cât de mult o poate face ştiinţa. Cu toate acestea, continui să îi negi existenţa.

Durerea se înrăutăţea. Avea să treacă, desigur.

— Da, am încuviinţat. Neg existenţa lui Dumnezeu.