Programatorul divin

3

Începuse cu opt luni în urmă, cu o tuse.

O ignorasem. Ca un idiot, ignorasem dovada aflată în faţa ochilor mei.

Sunt un om de ştiinţă. Ar fi trebuit să ştiu mai bine.

Îmi spusesem totuşi că era de vină pur şi simplu praful din mediul meu de lucru. Folosim freze dentare pentru a îndepărta sedimentele pietrificate pe fosile. Bineînţeles, purtăm măşti când lucrăm — în majoritatea cazurilor (ne reamintim să ne punem şi ochelari de protecţie — aproape în majoritatea cazurilor). Cu toate acestea, în ciuda sistemului de ventilaţie, în aerul pe care-l respirăm există foarte multă pulbere fină de piatră; o puteţi vedea depusă pe teancurile de cărţi şi hârtii sau pe echipamentele nefolosite.

În plus, eu remarcasem prima dată tusea pe căldura teribilă din luna august a anului trecut; deasupra oraşului Toronto se găsea un strat de inversiune termică şi fuseseră difuzate avertismente privitoare la calitatea aerului. Crezusem că tusea va înceta odată ce plecam din oraş şi urcam spre căsuţa noastră de la ţară. Pe moment, aşa şi păruse.

Apoi însă, când revenisem în sud, tusea reapăruse, dar nici atunci n-o prea băgasem în seamă.

Până ce apăruse sângele.

Foarte puţin.

Iarna, când îmi suflam nasul, îmi curgea adeseori sânge. Asta se poate întâmpla din cauza aerului uscat. Acum însă era sufocanta vară din Toronto. Iar ceea ce produceam nu erau mucozităţi, ci spută adusă din adâncul pieptului meu, manevrată de pe bolta gurii cu vârful limbii şi transferată pe un şerveţel pentru a scăpa de ea.

Spută, cu vinişoare de sânge.

O observasem, totuşi nimic similar nu se mai petrecu timp de câteva săptămâni. De aceea nu mă gândisem prea mult la asta.

Până ce se repetă, pe la sfârşitul lunii septembrie.

Dacă aş fi fost ceva mai atent, aş fi sesizat că tusea mea devenise mai persistentă. Sunt şeful Departamentului de paleobiologie; bănuiesc că ar fi trebuit să fac ceva, să mă fi plâns celor de la întreţinere în legătură cu aerul uscat, cu pulberea minerală care plutea peste tot.

A doua oară, mai mult sânge se găsea în sputa mea.

Iar în ziua următoare şi mai mult.

Şi în ziua următoare tot aşa.

De aceea, până la urmă, m-am programat la doctorul Noguchi.

Simulacrul lui Hollus plecase pe la ora 16:00; în mod normal, eu lucrez până la 17:00, aşa că am mers — m-am împleticit ar fi, poate, o descriere mai bună — înapoi în biroul meu şi am rămas aşezat, stupefiat, pentru câteva minute. Telefonul îmi suna întruna, aşa că l-am decuplat; părea că toate canalele mass-media din lume doreau să stea de vorbă cu mine, omul care discutase cu extraterestrul între patru ochi. I-am spus Danei, asistenta departamentului, să transfere toate apelurile la biroul doamnei director Dorati. Christine avea să fie în elementul ei ocupându-se de presă. După aceea, m-am întors la calculator şi am început să introduc însemnări. Îmi dădeam seama că trebuia să păstrez o înregistrare, o cronică a tot ce văzusem şi aflasem. Am scris de zor timp de vreo oră, după care am părăsit MRO pe la intrarea personalului.

O mulţime numeroasă se adunase afară, dar din fericire se strânsese lângă intrarea principală, la jumătate de cvartal depărtare. Am aruncat o privire, căutând orice semn al aterizării navetei spaţiale care se petrecuse mai devreme în cursul zilei; n-am zărit nimic. Am coborât apoi repede treptele de beton în staţia de metrou Museum, cu pereţii placaţi în faianţă de un galben-bej respingător.

La orele de vârf, majoritatea oamenilor merg spre nord, către suburbii. Ca de obicei, eu am luat trenul spre sud, de-a lungul University Avenue, după aceea pe bucla de la staţia Union, apoi intram pe linia Yonge pe care mergeam până la North York Centre; nu era deloc o rută directă, însă mă asiguram că voi sta jos pe toată durata drumului. Desigur, starea mea era evidentă, aşa că mi se oferea adesea loc, dar, spre deosebire de Blanche DuBois, preferam să nu fiu nevoit să depind de bunătatea necunoscuţilor. Ca de obicei purtam în servietă un disc Zip cu fişiere de la muzeu şi câteva printuri ale unor viitoare articole pe care doream să le citesc. Cu toate acestea, îmi era imposibil să mă concentrez.

Un extraterestru sosise în Toronto. Un extraterestru autentic.

Era incredibil.

M-am gândit la asta timp de patruzeci şi cinci de minute cât dura călătoria cu metroul. Şi, privind mulţimea de chipuri din jurul meu — toate culorile, toate rasele, toate vârstele, într-un cuvânt mozaicul reprezentat de Toronto — m-am gândit la impactul evenimentelor de azi asupra istoriei omenirii. M-am întrebat dacă Raghubir sau eu aveam să sfârşim prin a fi menţionaţi în articolele din enciclopedii; extraterestrul venise să mă vadă pe mine — sau cel puţin pe cineva cu funcţia mea — totuşi prima lui conversaţie (îmi luasem o pauză pentru a privi înregistrarea camerei video de securitate) fusese purtată cu Raghubir Singh.

Metroul se goli de mulţi pasageri la Union, iar la Bloor coborâră şi mai mulţi. Până când a ajuns la North York Centre — penultima staţie a liniei — existau locuri libere pentru toţi cei care doreau să stea jos, deşi, ca întotdeauna, unii, după ce înduraseră în picioare mai toată călătoria, dispreţuiau acum scaunele goale, ca şi cum aceia dintre noi care găsiserăm un loc să ne aşezăm am fi făcut parte dintr-o specie mai nevolnică.

Am coborât din metrou. Aici, pereţii erau acoperiţi cu faianţă albă, mult mai uşor de suportat decât cea din staţia Museum. North York fusese, pe când m-am născut eu, un sătuc, după aceea târguşor, apoi orăşel de sine stătător, pentru ca, în cele din urmă, prin alt decret al guvernării Harris, să fie asimilat alături de toate celelalte suburbii-satelit în megalopolisul Toronto aflat în plină extindere. Am mers pe jos cele patru cvartale — două spre vest şi două spre nord — de la North York Centre până la locuinţa noastră de pe Ellerslie. Floricelele de primăvară începuseră să-şi sumeţească vârfurile şi zilele deveniseră considerabil mai lungi.

Ca de obicei, Susan, care era contabilă la o firmă în apropierea staţiei Sheppard and Leslie, a ajuns prima acasă; îl luase pe Ricky de la centrul de îngrijire a copiilor, unde stătea după orele de şcoală, şi începuse să pregătească cina.

Numele de fată al lui Susan fusese Kowalski; părinţii ei veniseră în Toronto din Polonia, la scurtă vreme după al Doilea Război Mondial, după ce petrecuseră o vreme într-un lagăr pentru imigranţi. Avea ochi căprui, pomeţi înalţi, nas micuţ şi o strungăreaţă delicioasă. Când ne cunoscusem, părul îi era cafeniu-închis şi îl păstrase aşa graţie vopselei de păr. În anii 1960, ne dăduserăm în vânt după The Mamas and the Papas, Simon Garfunkel şi Peter, Paul and Mary; în prezent, amândoi ascultam muzică new country — Deana Carter, Martina McBride şi Shania Twain; de altfel, când am intrat pe uşă, se auzea ultimul disc scos de Shania.

Cred că asta îmi place mai mult decât orice altceva: să vin acasă şi să aud cântând încetişor muzica, să simt mirosul mâncării gătite, să-l aud pe Ricky urcând în fugă scările de la demisol şi s-o văd pe Susan ieşind din bucătărie pentru a mă săruta — adică exact ceea ce făcu şi acum.

— Bună, iubitule, rosti ea. Cum a fost azi?

Nu ştia. Nu auzise. Ştiam că Persaud, şeful ei, interzicea să se asculte radioul la serviciu, iar Susan prefera să asculte cărţi audio în timp ce şofa. M-am uitat la ceas; era şase fără zece — de la plecarea lui Hollus nu trecuseră nici măcar două ore.

— Bine, am rostit, dar cred că nu mi-am putut ascunde prea bine surâsul.

— De ce zâmbeşti? mă întrebă ea.

Am lăsat surâsul să mi se întindă pe toată faţa.

— O să vezi.

În clipa aceea apăru Ricky. M-am aplecat şi i-am zburlit părul blond, asemănător cu al meu când fusesem de vârsta lui; o coincidenţă plăcută. Părul meu devenise castaniu în adolescenţă şi sur pe la cincizeci de ani, dar reuşisem să-l păstrez aproape pe tot până acum câteva luni.

Susan şi cu mine am aşteptat să avem un copil — şi s-a dovedit că aşteptasem prea mult. L-am înfiat pe Ricky pe când n-avea decât o lună; era atât de mic încât chiar noi am fost cei care i-am pus numele: Richard Blaine Jericho. Cei care nu ştiau că-i înfiat spuneau uneori că avea ochii lui Susan şi nasul meu. Era un puşti de şase ani tipic — genunchi juliţi, membre slăbănoage şi păr vâlvoi. Şi era un puşti isteţ, slavă Domnului! Nici eu, nici Susan nu suntem sportivi; amândoi ne câştigăm existenţa cu ajutorul minţii. Nu sunt sigur ce fel de relaţie aş fi avut cu el dacă n-ar fi fost inteligent. Ricky e blând din fire şi se adaptează repede la persoane noi, totuşi de vreo două săptămâni se pare că un bătăuş îl tot sâcâie pe drumul către şcoală. Nu putea să priceapă de ce i se întâmpla aşa ceva.

Îl înţelegeam perfect.

— Cina-i aproape gata, anunţă Susan.

M-am dus în baia de la etaj şi m-am spălat. Deasupra chiuvetei era, desigur, o oglindă; m-am străduit să nu-mi privesc chipul în ea. Lăsasem deschisă uşa de la baie şi Ricky veni după mine. L-am ajutat să se spele pe mâini, inspectându-le după ce terminase, apoi împreună cu el am coborât în sufragerie.

Am avut dintotdeauna o predispoziţie pentru îngrăşare, dar de mulţi ani izbutisem s-o ţin sub control, urmând o dietă strictă. Recent însă primisem o broşură în care scria:

Cândva îmi plăcuseră toate alimentele acelea, dar le evitam de decenii bune. Acum ar fi trebuit să le mănânc — însă nu le mai găseam deloc apetisante.

Susan făcuse pulpe de pui la rotisor, presărate cu pesmet de orez; gătise, de asemenea, mazăre verde şi cartofi piure cu smântână şi, pentru mine, un castronaş plin cu brânză topită ca s-o torn peste cartofi. Pregătise în plus milkshake-uri cu ciocolată, o necesitate pentru mine şi un desert minunat pentru Ricky. Nu era corect, ştiam, ca ea să fie nevoită să gătească totul. De obicei o făceam cu rândul, dar de un timp eu nu mai puteam, îmi făceau rău mirosurile.

M-am uitat din nou la ceas; se apropia ora 18. În familie aveam o regulă: deşi vizibil din bucătărie, televizorul din sufragerie era întotdeauna închis în timpul meselor. În seara asta însă am făcut o excepţie: m-am ridicat de la locul meu de la masă, l-am deschis pe CityPulse, Ştirile de la ora 18 şi mi-am lăsat soţia şi fiul să privească, cu gurile căscate, înregistrările de amatori ale aterizării navei extraterestre şi scenele pe care videograful le filmase cu mine şi Hollus.

— Dumnezeule, repeta Susan cu ochii holbaţi. Dumnezeule!

— Ce marfă-i! spuse Ricky privind imaginile trăsnite, luate de către videograf în Rotondă.

Am zâmbit spre fiul meu. Avea, bineînţeles, dreptate. Era marfă rău, marfă de marfă.