Programatorul divin

29

Poliţiştii ne puseră întrebări mie şi Christinei ore la rând, dar îi lăsară pe cei patru extratereştri să se întoarcă imediat la nava-mamă, astfel ca rana lui Barbulkan să poată fi tratată. În cele din urmă am luat un taxi către casă — treizeci de dolari cu bacşiş cu tot — şi am rămas treaz alte două ore, povestindu-i lui Susan tot ce se întâmplase.

— Dumnezeule, repeta ea întruna. Dumnezeule, puteai să fii omorât.

— Hollus m-a salvat. Ea i-a salvat pe toţi.

— Dacă o să am ocazia, o să-l strâng serios în braţe pe păianjenul ăla mare, zâmbi Susan.

Am zâmbit şi eu şi am sărutat-o. Deja eram epuizat — absolut istovit. Vederea mi se înceţoşa şi mă simţeam ameţit.

— Iartă-mă, scumpo, am spus, dar trebuie neapărat să dorm puţin.

Ea încuviinţă, mă sărută din nou şi am pornit spre dormitorul nostru.

Luni dimineaţă am dormit până la ora zece. Episodul din muzeu se petrecuse prea târziu pentru ca să apară în ziare, totuşi Susan îmi spuse că atât emisiunea Breakfast Television, cât şi Canada AM. începuseră cu vestea respectivă. Susan nu mersese azi la serviciu, ca să fie acasă când mă trezeam. Ricky plecase deja la şcoală, când am coborât eu din pat.

Am izbutit să ajung la MRO pe la amiază. Din fericire, din cauză că era luni, muzeul era închis pentru public, oferind departamentului administrativ posibilitatea de a face curăţenie; la sosirea mea, încă mai spălau podeaua Rotondei. În acest timp, Jonesy şi toţi preparatorii lui erau în sala Garfield Weston, salvând ce se mai putea din marnele sparte. Câţiva paleontologi soseau pe calea aerului de la Smithsonian ca să dea o mână de ajutor; erau aşteptaţi înainte de sfârşitul zilei.

M-am îndreptat spre biroul meu şi m-am prăbuşit în scaun, masându-mi tâmplele în încercarea de a-mi alunga durerea de cap cu care mă trezisem. La scurt timp după ce mă aşezasem, proiectorul de holoforme piui şi simulacrul lui Hollus se materializă.

M-am ridicat şi am simţit că-mi crapă capul de durere.

— Cum te simţi? m-am interesat îngrijorat.

Torsul forhilnorei se legănă.

— Sunt stresată. Nu am dormit bine, în ciuda medicamentelor pe care mi le-a dat doctorul navei.

Am aprobat înţelegător.

— Nici eu nu m-am odihnit bine.

Prin minte îmi răsunau mereu împuşcături. M-am încruntat şi m-am aşezat.

— Se spune că va urma o anchetă internă. Probabil că poliţiştii nu trebuiau să-l împuşte pe Cooter.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară într-un mod pe care nu-l mai văzusem până atunci.

— Simpatia mea faţă de el este limitată, rosti ea. L-a rănit pe Barbulkan şi a încercat să mă ucidă pe mine… Cât de mari sunt distrugerile fosilelor Burgess Shale?

— A fost distrus complet conţinutul primelor cinci vitrine, i-am spus, inclusiv al celei pe care o scanaţi voi.

Mă simţeam cuprins de o greaţă fizică atunci când mă gândeam la pierdere; nu numai că fuseseră unele dintre cele mai importante fosile din lume, ci şi unele dintre cele mai bine conservate creaturi de o frumuseţe incredibilă, cu un aspect aproape extraterestru. Fusese un act de vandalism, un sacrilegiu.

— Erau asigurate, bineînţeles, am continuat, aşa că MRO şi Smithsonian vor primi o mulţime de bani, dar specimenele în sine sunt de neînlocuit.

— Dintr-un punct de vedere, spuse Hollus, a existat şi un pic de noroc. Probabil că ei au început distrugerea cu vitrina pe care o scanam, tocmai fiindcă era deschis capacul de sticlă. Scanările se încheiaseră parţial, aşa că cel puţin câteva specimene pot fi recuperate. Mă voi îngriji să fac reconstrucţii pentru tine.

Am dat din cap, ştiind că indiferent cât de realiste şi de exacte ar fi fost reconstrucţiile, ele n-aveau să fie niciodată la fel ca originalele.

— Mulţumesc.

— Este o pierdere teribilă, spuse Hollus. Pe nici o altă planetă nu am văzut vreodată fosile de o asemenea calitate. Erau cu adevărat…

Se întrerupse în mijlocul frazei şi simulacrul ei încremeni, ca şi cum adevărata Hollus, cea de pe orbita sincronă la bordul navei-mamă, fusese distrasă de ceva ce se întâmpla acolo.

— Hollus? am rostit, nu foarte îngrijorat; probabil că unul dintre compatrioţii ei o întreba ceva.

— O clipă, răspunse ea, cu simulacrul mişcându-se din nou.

Am auzit nişte incantaţii în grai forhilnor, pe când vorbea cu altcineva, apoi simulacrul îngheţă iarăşi.

Am oftat nerăbdător. Era mai rău decât să fii trecut pe o linie telefonică de aşteptare, deoarece afurisitul de simulacru ocupa cam tot biroul. Am ridicat de pe masă cel mai recent număr din New Scientist; exemplarul pentru departamentul nostru îşi începea circuitul intern cu mine şi cobora ierarhic. Abia îl deschisesem, când avatarul lui Hollus porni să se mişte.

— Nişte veşti teribile, rosti ea cuvintele cu câte o gură, cu vocile straniu atenuate. Eu… Dumnezeule, sunt nişte veşti teribile.

Am scăpat revista din mână.

— Poftim?

Ochii pediculari ai lui Hollus oscilau înainte şi înapoi.

— Nava-mamă nu are cu difuzia luminii problemele pe care le aveţi voi pe suprafaţa planetei din cauza atmosferei; chiar şi în timpul zilei, senzorii lui Merelcas pot distinge limpede stelele. Iar una dintre acele stele…

M-am aplecat în scaun în faţă.

— Da? Ce este?

— Una dintre stelele acelea şi-a început transformarea într-o… cum se numeşte? Uit mereu. Când explodează o stea masivă?

— O supernovă?

— Da.

— Uau!

Îmi aminteam agitaţia care domnise în planetariu în anul 1987, când Ian Shelton de la Universitatea Toronto descoperise supernova din Marele Nor al lui Magellan.

— Mi se pare grozav.

— Nu este grozav, spuse Hollus. Steaua care a început să explodeze este Alpha Orionis.

— Betelgeuse? am rostit. Betelgeuse se transformă în supernovă?

— Corect.

— Eşti sigură?

— Nu poate fi nici o îndoială, zise forhilnora şi cele două glasuri ale ei sunau destul de şocate. Sclipeşte deja de peste un milion de ori mai puternic decât strălucirea normală, iar luminozitatea continuă să crească.

— Dumnezeule, am rostit. Ar… ar trebui să-i telefonez lui Donald Chen. El va şti pe cine să anunţe. Există un birou central pentru telegrame astronomice sau aşa ceva…

Am ridicat receptorul şi am format interiorul lui Chen. Îmi răspunse la al treilea ţârâit; încă unul şi mi-ar fi intrat mesageria vocală.

— Don, am spus, sunt Tom Jericho. Hollus m-a anunţat că Betelgeuse tocmai s-a transformat într-o supernovă.

La celălalt capăt al firului se lăsă liniştea pentru câteva clipe.

— Betelgeuse este — era — o primă candidată pentru supernovă, zise el. Dar nimeni nu ştia exact când se va întâmpla.

După o pauză scurtă, zise cu glas serios, de parcă tocmai îşi dăduse seama de ceva:

— Hollus a zis Betelgeuse? Alpha Orionis?

— Da.

— Este sigură? Absolut sigură?

— Da, a zis că-i confirmat.

— La dracu’, făcu Chen în receptor, însă cred că de fapt nu vorbea cu mine. La dracu’!

— Ce-i?

Glasul lui părea stresat.

— Am examinat datele despre supernove pe care mi le-a trimis Hollus, mai ales în privinţa emisiilor de raze gama. Pentru ultima supernovă, cea din 1987, n-am avut nişte date prea grozave; s-a întâmplat înainte de a avea sateliţi pentru observarea razelor gama — Compton a fost lansat abia în 1991. Singurele date despre razele gama emise de supernova 1987A au provenit de la satelitul Solar Maximum Mission, care nu fusese proiectat pentru observaţii extragalactice.

— Şi?

— Emisia de raze gama a unei supernove este mult mai puternică decât crezusem; asta o dovedesc datele de la Hollus.

— Şi? am repetat. Ce-nseamnă asta?

M-am uitat la Hollus care se legăna în sus şi în jos extrem de rapid; n-o văzusem niciodată atât de tulburată.

Chen oftă prelung şi sunetul acela se auzi ca un huruit pe linia telefonică.

— Asta înseamnă că atmosfera noastră va fi ionizată, înseamnă că stratul de ozon va fi distrus.

Făcu o pauză.

— Înseamnă că vom muri cu toţii.

Ricky Jericho se afla la mulţi kilometri nord de MRO, pe terenul de joacă al şcolii publice Churchill. Era mijlocul pauzei de prânz de nouăzeci de minute; unii dintre colegii lui se întorceau acasă pentru a mânca, dar Ricky lua prânzul la şcoală, într-o sală unde copiii erau lăsaţi să vizioneze Familia Flinstone pe postul CFTO. După ce-şi termină sendviciul cu salam afumat şi mărul, ieşi în curtea cu iarbă. Mai multe cadre didactice se plimbau de colo-colo, oprind încăierări, alinând durerile de moment produse de julirea genunchilor şi făcând toate celelalte lucruri pe care trebuie să le facă dascălii. Ricky privi cerul. Acolo sclipea ceva strălucitor.

Trecu de zona aparatelor de gimnastică şi-şi găsi învăţătoarea.

— Domnişoară Cohan, rosti el trăgând-o de fustă. Ce este acela?

Ea duse o mână pavăză la ochi şi se uită în direcţia arătată.

— Nu-i decât un avion, Ricky.

Ricky Jericho nu era un copil care obişnuia să-şi contrazică profesorii doar de dragul de a o face. Cu toate acestea, clătină din cap.

— Nu, nu este, rosti el. Nu poate fi. Stă pe loc.

Gândurile mi se învolburau şi măruntaiele mi se înnodaseră. Începea o zi nouă, nu doar în Toronto, ci pentru toată Calea Lactee. Ba chiar observatori din galaxii îndepărtate aveau să vadă, cu siguranţă, strălucirea care sporea, după ce ar fi trecut suficient timp pentru ca lumina să ajungă până la ei. Era mai presus de orice imaginaţie. Într-adevăr, Betelgeuse se transforma într-o supernovă.

Am deschis difuzorul telefonului, pentru ca Don şi Hollus să converseze, întrerupţi ocazional de câte o întrebare îngrijorată din partea mea. Iată ce am înţeles că se întâmpla: în toate stelele active, hidrogenul şi heliul fuzionează, producând succesiv elemente mai grele. Dar, dacă steaua este suficient de masivă, atunci când lanţul de fuziune ajunge la fier, energia începe să fie absorbită, nu degajată, determinând acumularea unui nucleu feros. Steaua devine prea densă pentru a se mai autosusţine: impulsul exploziv îndreptat spre exterior al fuziunii ei interne nu mai echilibrează forţa uriaşă a propriei ei gravitaţii. Nucleul colapsează în materie degenerată — nuclee atomice strivite laolaltă, care formează un volum cu diametrul de numai douăzeci de kilometri, însă cu o masă ce o depăşeşte de multe ori pe a Soarelui. Iar când hidrogenul şi heliul care se adună spre interior din straturile exterioare ale stelei lovesc această suprafaţă nouă şi dură, ele fuzionează instantaneu. Explozia fuziunii şi unda de şoc a coliziunii se propagă înapoi, împrăştiind atmosfera gazoasă a stelei şi emiţând un torent de unde sonore, lumină, căldură, raze X, raze cosmice şi neutrino — o grindină ucigaşă care se revarsă în toate direcţiile, un înveliş sferic care se dilată, aducând moarte şi distrugere, strălucind mai puternic decât toate celelalte stele din galaxie laolaltă: o supernovă.

Iar asta părea că se întâmpla chiar acum cu Betelgeuse. Diametrul ei se mărea rapid; peste două zile avea să fie mai mare decât întregul sistem solar al Terrei.

Pământul avea să fie protejat pentru o vreme: atmosfera noastră avea să împiedice asaltul iniţial să ajungă la nivelul solului. Dar aveau să urmeze şi alte asalturi. Mult mai multe.

Am reglat radioul din birou pe postul CFTR, care transmitea exclusiv ştiri. Pe măsură ce veştile au început să fie difuzate pe posturile de televiziune şi radio din toată lumea, unii oameni s-au repezit către peşteri şi exploatări miniere subterane. Nu avea să conteze câtuşi de puţin. Sfârşitul lumii se apropia — şi avea să fie un bubuit, nu un scâncet.

Forhilnorii şi wreedii care se aflau în momentul acesta pe orbita Pământului, poate şi câţiva pasageri umani, ar fi putut să scape, cel puţin pentru o vreme; puteau manevra nava astfel încât să păstreze planeta între ei şi Betelgeuse, acţionând ca un scut de piatră şi fier, gros de treisprezece mii de kilometri. Era însă imposibil să fugă din calea învelişului de moarte ce se dilata; Merelcas ar fi avut nevoie de un an întreg ca să accelereze până aproape de viteza luminii.

Şi, chiar dacă nava aceea putea să scape, nu acelaşi lucru se putea spune despre planetele natale ale forhilnorilor şi wreedilor; în scurt timp, ele aveau să fie afectate de acelaşi atac, de aceeaşi calamitate. Asteroizii care loviseră planetele Sol III, Beta Hydri III şi Delta Pavonis II cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă fuseseră lovituri minore prin comparaţie cu aceasta, simple răni superficiale, din care ecosistemele îşi reveniseră după numai câteva decenii.

De data aceasta însă nu avea să mai existe nici o revenire. Aceasta avea să fie a şasea mare extincţie, resimţită în mod egal pe toate cele trei planete. Şi nu mai conta dacă viaţa biologică începuse în acest sistem solar pe Marte, iar nu pe Pământ, dacă apăruse cu adevărat de mai multe ori pe planeta forhilnorilor sau dacă wreedii ştiau măcar că era a şasea extincţie.

Deoarece avea să fie în acelaşi timp ultima mare extincţie, capitolul final, ştergerea completă a tablei, ultima rundă în Jocul Vieţii.