Programatorul divin

25

În anul 1997, Stephen Pinter a venit la MRO pentru a-şi promova noua carte, Cum funcţionează mintea, şi am asistat la fascinanta expunere pe care a susţinut-o cu prilejul acela. Printre altele, el a subliniat că oamenii, chiar şi cei separaţi prin bariere culturale, folosesc în vorbire cam aceleaşi metafore. Certurile sunt întotdeauna războaie: el a câştigat; eu am pierdut; el m-a învins; ea mi-a atacat rând pe rând toate punctele; el m-a silit să-mi apăr poziţia; am fost nevoit să bat în retragere.

Poveştile de iubire sunt pacienţi sau boli: ei doi au o relaţie bolnavă; el şi-a revenit după despărţire; ea l-a dat peste cap; i-a sfâşiat inima.

Ideile sunt alimente; hrană pentru spirit; ceva ce să rumegi; sugestia lui mi-a lăsat un gust amar; n-am putut înghiţi observaţia; o ironie delicioasă; ideea m-a ţinut în viaţă.

Pe de altă parte, virtutea se află sus, asociată probabil ţinutei noastre verticale: el este un cetăţean drept; acţiunea aceea este mai prejos de mine; nu m-aş coborî într-atât; el are precepte înalte; am încercat să mă ridic la standardele lui.

Cu toate acestea, abia după ce l-am cunoscut pe Hollus mi-am dat seama cât de specific umane erau modurile acelea de gândire. Hollus stăpânea excelent limba engleză şi utiliza frecvent metaforele oamenilor. La răstimpuri însă, întrezăream dincolo de vorbirea lui ceea ce bănuiam a fi adevăratul mod de gândire forhilnor.

Pentru Hollus, iubirea era astronomică — doi indivizi ajungeau să se cunoască într-atât de bine unul pe celălalt, încât acţiunile, mişcările le puteau fi prezise cu precizie absolută. „Dragoste răsăritoare” însemna că ea va dăinui şi mâine, la fel de sigur pe cât era că soarele va răsări. „O constelaţie nouă” era dragostea nouă între prieteni vechi — întrezărirea unei configuraţii stelare ce existase dintotdeauna, dar până atunci nu putuse fi sesizată ca atare.

Iar moralitatea se baza pe integrarea gândirii; „un gând care alternează bine” se referea la o noţiune care cauza comutări continue între cele două guri ale forhilnorilor. Gândul imoral era cel care provenea dintr-o singură parte: „În privinţa asta, era complet în stânga.” Pentru Hollus o idee de jumătate de creier, provenind de la o singură emisferă, nu era proastă, ci rea. Şi, cu toate că forhilnorii spuneau la fel ca noi că „gândul cel bun vine la urmă”, ei foloseau expresia în sensul că cealaltă emisferă cerebrală intervenise finalmente, readucând individul la o poziţie morală.

Aşa cum Hollus lăsase să se înţeleagă în seara când venise la mine acasă, forhilnorii alternau cuvintele sau silabele între cele două guri, deoarece creierele lor, ca şi ale noastre, constau din doi lobi, iar conştiinţele lor proveneau chiar într-o măsură mai mare decât ale noastre din interacţiunea acelor lobi. Oamenii spun adesea despre un nebun că este dezechilibrat sau scrântit — implicând o abatere de la o normă recunoscută de sănătate mintală. Forhilnorii nu foloseau metaforele acestea, totuşi o utilizau pe cea umană despre strădania „de a nu-şi pierde minţile”, deşi în cazul lor pluralul se referea în mod direct la efortul permanent de integrare a celor două emisfere cerebrale; forhilnorii sănătoşi, ca Hollus, îşi suprapuneau întotdeauna silabele numelor — „llus” începea din gura dreaptă, înainte ca „Ho” să se fi încheiat în cea stângă —, anunţându-i astfel pe interlocutori că cele două emisfere cerebrale erau integrate fără probleme.

Pe de altă parte, Hollus îmi spusese că fotografiile realizate cu timpi de expunere foarte mici dovediseră că ochii lor pediculari nu se mişcau ca imagini în oglindă unul faţă de celălalt. Mai exact, unul prelua conducerea, iar celălalt îl urma după o fracţiune de secundă. Pediculul conducător şi emisfera cerebrală care controla variau de la o clipă la alta; studiul lobilor ce iniţiau diversele acţiuni se găsea în centrul psihologiei forhilnorilor.

Deoarece Susan fusese cea care-mi strecurase întrebarea în minte, îl întrebasem într-adevăr pe Hollus dacă el credea în existenţa sufletului. Majoritatea forhilnorilor moderni, printre care se număra şi el, nu credeau, dar miturile forhilnore despre viaţa de apoi se dezvoltaseră din psihologia creierului lor divizat. În trecutul lor, cele mai multe religii forhilnore susţinuseră că fiecare individ deţinea nu unul, ci două suflete, câte unul pentru fiecare jumătate a corpului. Concepţia lor despre viaţa de apoi consta din două destinaţii posibile: raiul (deşi nu era la fel de fericit precum cel iudeo-creştin — o expresie forhilnoră era „până şi în rai trebuie să plouă”) şi iadul (care nu era însă un loc de tortură sau suferinţe; divinitatea lor nu fusese niciodată răzbunătoare). Forhilnorii nu erau fiinţe ale extremelor; poate faptul că aveau atât de multe membre îi determina să vadă lucrurile mai echilibrat (nu l-am văzut niciodată pe Hollus mai uluit decât atunci când am stat într-un picior, pentru a-mi scoate ceva din pantof; fusese uimit că nu mă răsturnasem).

Oricum, cele două suflete ale unui forhilnor pot merge ambele în rai, ambele în iad sau unul poate merge departe şi celălalt şi mai departe (tărâmurile de apoi nu erau „sus” şi „jos” — o altă definiţie omenească pentru extreme foarte îndepărtate). Dacă ambele suflete mergeau în acelaşi loc, chiar dacă locul acela era iadul, viaţa de apoi era mai bună decât dacă ele ar fi fost despărţite, fiindcă prin divizare s-ar fi pierdut personalitatea existentă în forma materială a fiinţei. O persoană cu sufletul divizat era cu adevărat moartă; se pierdea pentru totdeauna, orice ar fi fost ea.

De aceea Hollus fusese parţial surprins de teama mea de moarte.

— Voi, oamenii, credeţi că nu aveţi decât un singur suflet, integrat, spuse el.

Eram în sala colecţiilor şi examinam reptilele de tip mamifere din Africa de Sud.

— Atunci de ce vă temeţi? Potrivit mitologiei voastre, vă veţi păstra identitatea chiar şi după moarte. Cu certitudine, tu nu te temi că vei ajunge în iadul vostru, nu? Nu eşti o persoană rea.

— Eu nu cred nici în existenţa sufletului, nici în viaţa de apoi.

— Ah, bun, făcu Hollus. M-a surprins faptul că în această etapă târzie a dezvoltării rasei voastre, atât de mulţi oameni continuă să asocieze conceptul de divinitate cu cel de suflet nemuritor; cu siguranţă, nici unul dintre ele nu îl implică pe celălalt.

Nu privisem situaţia în felul acela. Poate că Dumnezeul lui Hollus era ultimul detonator de tip Copernic: da, există un Creator, dar creaţiile lui nu au suflete.

— Chiar dacă aş crede în viaţa de apoi pe care o descrie religia soţiei mele, am rostit, nu sunt sigur că aş fi o persoană atât de bună, încât să ajung în rai. Ştacheta s-ar putea să fie al naibii de sus.

— Ştacheta?

— Este o metaforă, care se referă la săritura în înălţime — un sport al oamenilor. Cu cât ştacheta este ridicată mai mult, cu atât este mai greu să treci peste ea.

— Aha. Metafora noastră similară se referă la îngustarea coridoarelor. Trebuie totuşi să ştii că teama de moarte este iraţională; moartea este un fenomen universal.

Pentru el era o descriere strict clinică; nu era el acela care mai avea doar două luni de trăit.

— Ştiu asta, am replicat poate cam prea aspru.

Am inspirat după aceea adânc, liniştindu-mă. Era prietenul meu; nu trebuia să-l reped.

— De fapt, am minţit, nu mă tem de moarte, ci pur şi simplu nu doresc să vină atât de repede.

Am tăcut puţin, după care am urmat:

— Sunt însă uimit că voi n-aţi învins moartea.

Nu fusese o tentativă de a-l descoase, ci era mai degrabă o întrebare care mă nedumerea.

— Asta este tot gândire specific umană, comentă Hollus. Moartea ca adversar.

Ar fi trebuit să-i proiectez A şaptea pecete… sau poate Bill şi Ted merg în iad.

— Indiferent ce ar fi, am spus, m-aş fi aşteptat să fi reuşit să vă prelungiţi mai mult viaţa.

— Am prelungit-o. Durata medie a vieţii forhilnorilor, înainte de descoperirea antibioticelor, era doar jumătate din durata actuală. Înainte de descoperirea medicamentelor pentru degajarea arterelor, era doar trei sferturi din durata actuală.

— Da, dar…

Am făcut o pauză, încercând să mă gândesc cum să-mi susţin punctul de vedere.

— Relativ recent, am văzut pe postul CTV un interviu cu un medic. El spunea că primul om care va trăi veşnic probabil s-a şi născut deja. Noi am presupus că putem învinge — pardon, că putem evita — moartea, că teoretic nu există nimic care să împiedice viaţa eternă.

— Nu sunt sigur că aş dori să trăiesc într-o lume în care singurul lucru cert sunt impozitele, rosti Hollus şi ochii lui pediculari se unduiră sinusoidal. În plus, nemurirea îmi este asigurată de copiii mei.

Am clipit repede.

— Ai copii? am spus.

De ce nu îl — de ce nu o — întrebasem niciodată despre asta?

— Da, zise Hollus. Un fiu şi o fiică.

Continuă apoi cu o replică surprinzător de umană:

— Vrei să le vezi imaginile?

Am încuviinţat din cap. Proiectorul de holoforme zumzăi încet şi pe neaşteptate alţi doi forhilnori apărură lângă noi în sala colecţiilor, în mărime naturală, dar nemişcaţi.

— Acesta este fiul meu, Kassold, zise Hollus, indicându-l pe cel din stânga. Şi fiica mea, Pealdon.

— Sunt adulţi? am întrebat.

Pealdon şi Kassold păreau de aceeaşi mărime ca Hollus.

— Da. Pealdon este — cum spuneţi voi? Cineva care lucrează în spectacole; ea le spune actorilor ce interpretări sunt acceptate.

— Regizor.

— Da, regizor. Pe de o parte, motivul pentru care am dorit să vizionez filmele voastre a fost dorinţa de a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre felul în care spectacolele omeneşti se compară cu piesele forhilnorilor. Iar Kassold este — psihiatru cred că este termenul corect. El tratează bolile minţii forhilnorilor.

— Sunt convins că eşti foarte mândru de ei, am rostit.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Nici nu ştii cât de mult, zise extraterestrul.

Hollus dispăruse pe la mijlocul după-amiezii; el — ba nu, ea, ce naiba, era mamă — spuse că trebuia să participe la altă temă de cercetare. M-am folosit de răgazul respectiv pentru a scotoci prin maldărele de hârtii de pe masă ce trebuiau rezolvate, dar şi pentru a reflecta puţin la ce făcusem ieri. Alan Dershowitz, unul dintre editorialiştii mei favoriţi, scrisese cândva: „Când mă rog, încerc îndoielile cele mai mari faţă de Dumnezeu, iar când privesc stelele simt adevărata devoţiune.” M-am întrebat dacă…

Proiectorul de holoforme piui de două ori şi mă făcu să tresar: nu mă aşteptasem s-o revăd azi pe Hollus, dar iat-o, pâlpâind şi prinzând viaţă în biroul meu — şi părea mai emoţionantă decât o văzusem vreodată. Ochii pediculari îi oscilau rapid, iar torsul sferic se legăna în sus şi în jos, de parcă ar fi fost o minge de baschet driblată de o mână invizibilă.

— Ultima stea pe care am vizitat-o înainte de a veni la Terra, spuse Hollus imediat ce imaginea i se stabiliza, a fost Groombridge 1618, aflată la aproximativ şaisprezece ani-lumină de aici. A doua planetă a acelei stele a avut cândva o civilizaţie la fel cu celelalte planete pe care le-am vizitat. Însă locuitorii dispăruseră.

I-am zâmbit.

— Bun venit.

— Poftim? Ah, da, mulţumesc. Dar acum i-am găsit. I-am găsit pe locuitorii dispăruţi.

— Chiar acum? Cum i-aţi putut găsi?

— Ori de câte ori am descoperit o planetă ce părea că fusese abandonată, am efectuat o scanare integrală a cerului ei. Ipoteza de bază este simplă: dacă locuitorii şi-au părăsit planeta, este posibil s-o fi făcut folosindu-se de nave spaţiale. În mod plauzibil, navele ar fi urmat ruta cea mai scurtă dintre planeta de baştină şi destinaţie, iar asta ar fi însemnat că evacuarea produselor degajate de fuziune, presupunând că funcţionează pe bază de fuziune, va fi îndreptată spre planeta de baştină, la fel ca produsele ieşite prin orice ţeava de eşapament. Am verificat în direcţia tuturor stelelor de clasa F, G şi K pe o rază de şaptezeci de ani-lumină tereştri în jurul lui Groombridge, căutând semnătura unei fuziuni artificiale, care să fie suprapusă peste spectrul uneia dintre stelele acelea.

— Şi aţi descoperit ceva?

— Nu. Nu am descoperit niciodată nimic. Până ieri. Bineînţeles, salvasem scanarea în calculatoarele noastre. Am accesat-o şi am scris un program pentru o căutare mai largă, verificând toate stelele de toate tipurile, pe o rază de cinci sute de ani-lumină — mă refer la ani-lumină forhilnori, adică vreo şapte sute douăzeci tereştri. Iar programul a descoperit-o: o evacuare de fuziune pe linie directă între Groombridge şi steaua Alpha Orionis.

Asta însemna steaua cea mai strălucitoare din Orion, adică…

— Betelgeuse? am rostit. Te referi la Betelgeuse? Dar nu-i o supergigantă roşie?

Văzusem steaua de nenumărate ori pe cerul iernii; forma umărul stâng al lui Orion, constelaţia mea favorită — mi se pare că numele ei însemna în arabă „umărul vânătorului”.

— Da, Betelgeuse, încuviinţă Hollus.

— Cu siguranţă nimeni nu s-ar muta în vecinătatea unei asemenea stele. Este imposibil să aibă planete locuibile.

— Exact aşa am gândit şi noi. Betelgeuse este cea mai mare stea vizibilă pe cerul nopţii de pe toate trei planetele noastre; dacă ar fi plasată în poziţia actuală a Pământului, limita ei exterioară s-ar întinde mult dincolo de orbita lui Marte. De asemenea, este mult mai rece decât Soarele, Delta Pavonis sau Beta Hydri; fireşte, de aceea şi străluceşte roşu.

— Cât de departe este? am întrebat.

— Se află faţă de Soare la patru sute douăzeci şi nouă de ani-lumină tereştri — şi aproximativ aceeaşi distanţă de Groombridge 1618, evident.

— O distanţă enormă.

— Doar jumătate de procent din diametrul galaxiei noastre.

— Cu toate acestea, am spus, nu-mi pot imagina de ce ar fi trimis o navă într-acolo.

— Nici noi nu ştim. Betelgeuse este o primă candidată pentru supernovă: nu este câtuşi de puţin potrivită pentru a fi colonizată.

— Atunci de ce să fi plecat într-acolo?

— Nu ştim. Există posibilitatea ca nava să aibă altă destinaţie, dincolo de Betelgeuse, sau să plănuiască să utilizeze Betelgeuse ca escală pentru realimentare — colectarea hidrogenului ar putea fi mai uşoară din atmosfera superioară rarefiată a unei supergigante roşii, de densitate redusă. Desigur, se poate dori folosirea stelei ca amplificator de tip gravitaţional, care să mărească viteza navei şi în acelaşi timp să îi modifice traiectoria, spre altă destinaţie.

— Aţi găsit dovezi că cei de pe Groombridge au trimis şi alte nave?

— Nu, totuşi dacă vreuna dintre nave şi-ar fi modificat câtuşi de puţin traiectoria, astfel ca evacuarea de fuziune să nu fi fost îndreptată către planeta lor, ne-ar fi fost imposibil să o detectăm.

— Cu cât timp în urmă a fost lansată? Şi în cât timp va ajunge la Betelgeuse?

— Constatarea distanţelor interstelare este foarte dificilă, mai ales fără o linie de bază suficient de lungă pentru măsurarea paralaxei. Nava a pornit la drum de minimum 5000 de ani — se pare că ei nu au inventat motoarele cu fuziune pe care le avem noi şi cu care ajungem foarte aproape de viteza luminii — şi a străbătut cu certitudine mai mult de cinci şesimi din drumul spre Betelgeuse.

Se opri o clipă, cu trupul legănându-i-se în sus şi în jos, aşa cum făcea când era agitată.

— Dar nu înţelegi, Tom? Poate că ce ai presupus tu s-a întâmplat pe celelalte cinci planete vizitate de noi; poate că locuitorii lor s-au încărcat digital în calculatoare, însă locuitorii lui Groombridge nu au făcut asta. Ei au construit o navă şi sunt încă în viaţă. Iar arca aceea nu are viteza navei noastre şi ar fi posibil să o ajungem din urmă. Ceea ce înseamnă — şi trupul i se legănă din nou — că vom întâlni încă o rasă.