Programatorul divin

9

N-am fumat niciodată. Atunci de ce am cancer la plămâni?

De fapt, după cum am aflat, este o boală oarecum răspândită printre paleontologii, geologii şi mineralogii generaţiei mele. Am avut dreptate cumva, când am pus tusea pe seama mediului plin de praf în care lucram. Folosim frecvent unelte ce pulverizează pietrele şi produc mult praf fin, care…

Cancerul la plămâni are nevoie de mult timp ca să apară, iar eu lucram de treizeci de ani în laboratoare de paleontologie. În prezent, port aproape permanent o mască; conştiinţa noastră a evoluat şi toţi procedează aşa când efectuează genul acesta de muncă. Totuşi, de-a lungul deceniilor, inspirasem suficientă pulbere de piatră, ca să nu mai amintesc de fibre de azbest şi filamente de fibră de sticlă, atunci când realizasem mulaje.

Iar acum plătesc pentru toate.

Unii dintre prietenii mei şi ai lui Susan spuneau că ar trebui să acţionez în judecată — poate muzeul, poate guvernul provinciei Ontario, al cărui angajat sunt. Cu siguranţă, locul meu de muncă putea să fi fost mai bine protejat; cu siguranţă, ar fi trebuit ca instrucţiunile de protecţie a muncii să fie mai bune; cu siguranţă…

Era o reacţie naturală. Cineva trebuia să plătească pentru o asemenea nedreptate. Tom Jericho: un tip de treabă, soţ bun, tată bun, dona pentru cauze caritabile — poate nu atât de mult pe cât ar fi trebuit, dar dona, în fiecare lună. Şi întotdeauna prezent, gata să ofere o mână de ajutor, când cineva se muta sau îşi zugrăvea casa. Iar acum, Tom cel de treabă avea cancer.

Totuşi, spuneau ei, cineva trebuie să plătească.

Însă ultimul lucru pe care l-aş fi dorit era să-mi irosesc timpul în tribunale. Aşa că nu, nu intenţionam să acţionez pe nimeni în judecată.

Aveam însă cancer la plămâni; trebuia să mă ocup de boală.

Iar asta era o ironie a sorţii.

Unele dintre lucrurile despre care Hollus afirma că sunt dovezi ale existenţei lui Dumnezeu nu erau noutăţi pentru mine. Chestiile acelea legate de constantele fundamentale erau denumite uneori în mod generic „principiul cosmologic antropic”; atinsesem şi eu subiectul respectiv în cursul de evoluţie. Hollus avea cu siguranţă dreptate când spunea că Universul, cel puţin în mod superficial, părea să fi fost proiectat pentru evoluţia vieţii. Aşa cum afirmase Sir Fred Hoyle în anul 1981: „O interpretare de bun-simţ a datelor sugerează că o superinteligenţă ar fi modificat legile fizicii, ca şi pe ale chimiei şi biologiei, şi că în natură nu există forţe oarbe despre care ar merita să vorbim. Valorile obţinute din datele realităţii îmi par atât de copleşitoare, încât concluzia aceasta este mai presus de orice discuţie.” Trebuie spus totuşi că Sir Fred a susţinut o mulţime de idei pe care restul comunităţii ştiinţifice le-a dezaprobat.

În convorbirea cu Hollus, forhilnorul a amintit de cili. Aceştia sunt extensii ale celulelor, subţiri ca nişte firişoare de păr, capabile de mişcări ritmice; se regăsesc în multe tipuri de celule ale corpului uman şi, a precizat Hollus, în celulele forhilnorilor şi wreedilor. Cei care credeau că nu numai Universul, ci şi viaţa în sine fuseseră proiectate în mod inteligent aminteau frecvent de cili. Motoarele minuscule ce îngăduie firişoarelor să se mişte sunt incredibil de complexe, iar susţinătorii proiectării inteligente afirmă că această complexitate este desăvârşită: nu există nici o modalitate prin care să fi putut evolua în urma unei serii de etape incrementale. Pentru a funcţiona, un cil are nevoie de toate părţile lui diverse, aidoma unei curse pentru şoareci; dacă un element este îndepărtat, ansamblul devine inutil — la fel cum o cursă de şoareci nu face absolut nimic dacă este lipsită de arc, sau de bara de fixare, de platformă, de ciocănel sau clichet. Era într-adevăr o enigmă felul în care cilii evoluaseră prin acumularea de modificări gradate, adică aşa cum se presupune că funcţionează evoluţia.

Cilii pot fi găsiţi şi în unicul strat de celule care căptuşeşte bronhiile. Ei se mişcă la unison, evacuând mucusul din plămâni — secreţiile vâscoase ce conţin particulele inhalate accidental şi care sunt astfel eliminate, înainte să poată debuta cancerul.

Dacă însă cilii sunt distruşi, prin expunere la praf de azbest, fum de ţigară sau alte substanţe, plămânii nu se mai pot păstra curaţi. Singurul mecanism alternativ pentru dislocarea flegmei şi deplasarea ei ascendentă este tusea: tusea persistentă şi chinuitoare. Ea nu este totuşi la fel de eficientă; agenţii cancerigeni rămân mai mult timp în plămâni şi se formează tumori. Uneori tusea persistentă lezează suprafaţa tumorii, apărând sânge în spută, ca în cazul meu; şi este deseori primul semn al cancerului la plămâni.

Dacă Hollus şi oamenii care-i împărtăşeau convingerile aveau dreptate, cilii fuseseră proiectaţi de un maestru al ingineriei.

Iar într-un astfel de caz, poate că blestematul acela ar fi trebuit dat în judecată.

— Prietena mea de la universitate mi-a trimis un raport preliminar despre ADN-ul tău, i-am spus lui Hollus la câteva zile după ce-mi oferise mostra pe care i-o cerusem; nu văzusem nici atunci aterizarea navetei, dar un alt forhilnor decât Hollus îi lăsase eşantionul lui Raghubir, alături de datele despre supernove pe care Hollus i le promisese lui Donald Chen.

— Şi?

Cândva îl voi întreba totuşi ce anume decidea care dintre guri va folosi atunci când urma să rostească o singură silabă.

— Ea crede că este de origine extraterestră.

Hollus se foi pe cele şase picioare; întotdeauna i se părea că e înghesuială în biroul meu.

— Bineînţeles că este. Mărturisesc însă că nu este propriul meu ADN; Lablok l-a extras chiar de la ea. Dar şi ea este tot forhilnor.

— Prietena mea a identificat sute de gene care par să fie identice cu cele ale formelor de viaţă de pe Terra. De exemplu, gena care creează hemoglobina…

— Există doar un număr limitat de substanţe chimice posibile ce pot fi utilizate pentru transportul oxigenului în fluxul sanguin.

— Bănuiesc că ea se aşteptase la altceva mai… mai extraterestru.

— Sunt o fiinţă pe cât de extraterestră veţi întâlni vreodată, zise Hollus. Mai exact, diferenţa dintre planul corpului tău şi al meu este cea mai mare din câte am văzut noi vreodată. La urma urmei, există limitări inginereşti practice legate de cât de stranii pot fi formele de viaţă; chiar dacă — ridică una dintre mâinile cu şase degete şi execută un salut vulcanian — realizatorii voştri de filme par incapabili să se apropie de varietatea posibilă.

— Bănuiesc, am încuviinţat.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Numărul minim de gene necesar vieţii este de aproximativ 300, zise el, dar numărul acesta este suficient doar pentru creaturile cu adevărat primitive. Cele mai multe celule eucariote au un nucleu de aproximativ 3000 de gene — le poţi găsi peste tot, de la formele de viaţă unicelulare, până la creaturi complexe ca noi, iar ele sunt la fel, sau aproape la fel, pe toate planetele pe care am fost. În plus, 4000 de gene suplimentare sunt deţinute de toate formele de viaţă pluricelulare, care codifică proteine pentru aderenţa între celule, semnale între celule şi aşa mai departe. Alte mii sunt deţinute de toate animalele cu schelet intern. Iar alte mii sunt deţinute de toate animalele homeoterme. Desigur, dacă prietena ta va continua să caute, va descoperi în ADN-ul forhilnor zeci de mii de gene care nu au echivalent la formele de viaţă pământene deşi, evident, este mai uşor de potrivit gene decât de găsit gene diferite. De fapt însă, există doar câteva soluţii posibile pentru problemele ridicate de viaţă, iar acestea apar pe toate planetele.

— Nu m-aş fi aşteptat ca viaţa de pe Beta Hydri să folosească acelaşi cod genetic cu al vieţii de pe Pământ, cu atât mai puţin unele dintre aceleaşi gene, am rostit. Chiar şi în codul genetic de aici există unele variaţii: din şaizeci şi patru de codoni, patru au înţelesuri diferite în ADN-ul mitocondrial decât au în ADN-ul nucleic.

— Toate formele de viaţă pe care le-am examinat au în esenţă acelaşi cod genetic. Şi noi am fost surprinşi iniţial când am descoperit acest lucru.

— Dar este realmente lipsit de sens, am insistat. Aminoacizii au două tipuri de izomeri, levogir şi dextrogir, însă toate formele de viaţă de pe Pământ folosesc doar versiunile levogire. În primul rând, probabilitatea ca două ecosisteme oarecare să folosească aceeaşi orientare ar trebui să fie de cincizeci la sută. După aceea probabilitatea ca trei ecosisteme — al tău, al meu şi al wreedilor — să folosească aceeaşi orientare ar trebui să fie de numai douăzeci şi cinci la sută.

— Aşa este, zise Hollus.

— Şi chiar referindu-ne doar la levogiri, există peste o sută de aminoacizi diferiţi — totuşi viaţa pământeană utilizează numai douăzeci dintre ei. Care este probabilitatea ca formele de viaţă de pe alte planete să-i utilizeze exact pe aceiaşi douăzeci?

— A naibii de redusă.

I-am zâmbit; mă aşteptasem ca Hollus să-mi ofere un răspuns statistic precis.

— Chiar aşa, a naibii de redusă.

— Dar alegerea nu este aleatorie, ci aşa a fost concepută de Dumnezeu.

Am oftat îndelung.

— Aşa ceva îmi este imposibil să accept.

— Ştiu, spuse Hollus cu un ton parcă de disperare pentru ignoranţa mea. Eu nu sunt un mistic, ci cred în Dumnezeu fiindcă este logic din punct de vedere ştiinţific să o fac; ba chiar bănuiesc că Dumnezeu există în acest Univers tocmai din cauza ştiinţei.

Începuse să mă doară capul.

— Cum adică?

— Aşa cum am spus mai devreme, Universul nostru este închis — în cele din urmă va intra în colaps printr-un Big Crunch.

Un eveniment similar s-a întâmplat după miliarde de ani în universul care l-a precedat pe acesta — iar peste miliarde de ani, cine ştie ce lucruri fenomenale vor fi posibile graţie ştiinţei? S-ar putea chiar ca o inteligenţă, sau şabloanele de date ce o reprezintă, să supravieţuiască marii explozii şi să existe în următorul ciclu de creaţie. O asemenea entitate ar putea dispune de un nivel al ştiinţei suficient de ridicat pentru a influenţa parametrii următorului ciclu, creând un univers ante-proiectat, în care însăşi entitatea aceea să fie renăscută, dotată deja cu înţelepciune şi cunoştinţe acumulate în miliarde de ani.

Am clătinat din cap; mă aşteptasem la ceva mai interesant decât o variaţie pe tema mitului regresiei infinite a universului.

— Chiar dacă aşa ar sta lucrurile, am spus, asta nu prea soluţionează problema existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu faci altceva decât să împingi cu un pas înapoi crearea vieţii. Cum a început viaţa în universul de dinaintea acestuia?

M-am încruntat.

— Dacă nu poţi explica asta, nu ai explicat nimic.

— Nu cred că fiinţa care este Dumnezeul nostru a fost vreodată vie, zise Hollus, în sensul de a fi o entitate biologică. Bănuiesc că acesta este primul univers în care au existat vreodată forme biologice şi evoluţie.

— Şi atunci ce este această entitate divină?

— Aici, pe Pământ, nu văd nici o dovadă a faptului că voi aţi fi atins vreodată nivelul inteligenţei artificiale.

Nu prea vedeam legătura, dar l-am aprobat.

— Aşa este, deşi mulţi lucrează la asta.

— Noi avem maşinării care au conştiinţă de sine. Nava mea, Merelcas, este una dintre ele. Şi noi am descoperit că inteligenţa este o proprietate emergentă — apare spontan în sisteme care au suficientă ordine şi complexitate. Bănuiesc că fiinţa care este acum Dumnezeul acestui univers a fost o inteligenţă imaterială, care a apărut prin fluctuaţii aleatorii, într-un univers anterior lipsit de biologic. Cred că fiinţa aceasta, trăind în izolare, a căutat să se asigure că următorul univers va abunda în forme de viaţă independente, capabile să se reproducă. Pare improbabil că biologicul ar fi putut începe de la sine în orice univers generat aleatoriu; însă ne putem aştepta, în mod rezonabil, ca un continuum spaţio-temporal localizat, suficient de complex pentru a dezvolta conştiinţă, să apară accidental după numai câteva miliarde de ani de fluctuaţii cuantice, mai ales în universuri diferite de acesta în care cele cinci forţe fundamentale au puteri relative mai puţin divergente.

Făcu o pauză scurtă după care continuă:

— Ipoteza că un savant a creat universul nostru actual ar explica străvechea enigmă filosofică a motivului pentru care acest univers este într-adevăr comprehensibil pentru minţile luminate; de ce abstracţii forhilnore şi omeneşti, ca matematica, metodele inductive şi estetica, sunt aplicabile realităţii. Universul nostru este inteligibil din punct de vedere ştiinţific, pentru că a fost creat de o inteligenţă enorm de avansată care a folosit instrumentele ştiinţei.

Era ameţitor să te gândeşti că inteligenţa putea să apară mai uşor decât viaţa însăşi — totuşi, noi încă nu aveam o definiţie corectă a inteligenţei; de fiecare dată când un calculator părea să reuşească duplicarea ei, oamenii spuneau pur şi simplu că nu asta se înţelegea prin acest termen.

— Dumnezeu privit ca un savant, am spus analizând ideea. Ei bine, bănuiesc că orice tehnologie îndeajuns de avansată nu poate fi deosebită de magie.

— Original, rosti Hollus. Ar trebui să scrii asta.

— Nu cred că pentru mine este original. Dar ceea ce propui tu nu-i decât atât — o propunere. Ea nu dovedeşte existenţa Dumnezeului tău.

Hollus îşi legănă torsul în sus şi în jos.

— Şi ce fel de dovezi te-ar convinge?

M-am gândit o vreme, apoi am strâns din umeri:

— Un pistol fumegând, am răspuns.

Ochii lui Hollus se îndepărtară la distanţă maximă.

— Ce anume?

— Genul meu favorit de ficţiune îl reprezintă romanele poliţiste cu crime şi…

— Sunt uluit că oamenilor le face plăcere să citească despre omoruri, observă Hollus.

— Nu, nu, am scuturat din cap. Ai înţeles greşit. Nu ne face plăcere să citim despre omoruri, ci despre aplicarea justiţiei, despre un criminal care, indiferent cât ar fi iscusit, este descoperit şi crima sa este dovedită. Iar dovada cea mai bună într-un caz real de crimă este cea de a-l găsi pe suspect ţinând în mână pistolul fumegând — de fapt, ţinând arma cu care a fost comisă crima.

— Aha, făcu Hollus.

— Un pistol fumegând este o dovadă incontestabilă. Iar asta-i ceea ce doresc eu: dovezi incontestabile.

— Pentru Big Bang nu există nici o dovadă incontestabilă, zise Hollus. Şi nici pentru evoluţie. Cu toate acestea, pe ele le accepţi. De ce aplici alte standarde întrebării dacă există sau nu un Creator?

Nu aveam răspuns la aşa ceva.

— Tot ce ştiu, am spus, este că pentru a fi convins am nevoie de dovezi copleşitoare.

— Cred că ţi s-au oferit deja dovezi copleşitoare.

Mi-am atins capul, simţind doar pielea scalpului acolo unde fusese părul.

Hollus avea dreptate: acceptăm evoluţia fără să avem dovezi absolute. Fără îndoială, pare limpede că din lupi se trag câinii. Strămoşii noştri i-au domesticit, eliminând prin selecţie ferocitatea, selectând caracterul prietenos, schimbând finalmente Canis lupus pallipes, din era glaciară, în Canis familiaris, javra modernă cu cele 300 de rase ale sale.

Câinii şi lupii nu se mai pot reproduce prin împerecherea dintre specii sau, dacă totuşi o fac, puii rezultaţi sunt sterili; ei sunt practic specii diferite. Dacă aşa s-au întâmplat în mod real lucrurile — dacă, prin selecţie, Akela s-a transformat în Rover —, atunci a fost demonstrat unul dintre principiile de bază ale evoluţiei: specii noi pot fi create din cele vechi.

Noi însă nu putem dovedi evoluţia câinelui. Iar în miile de ani scurse de când creştem câini, producând atât de multe rase, tot n-am izbutit să creăm o specie canină nouă: un chihuahua se poate împerechea cu un dog danez, iar un pitbull poate sări pe un pudel şi din ambele împreunări pot rezulta pui fertili. Indiferent cât de mult am încerca să le accentuăm diferenţele, ei rămân Canis familiaris. Şi noi nu am creat niciodată o specie nouă de pisică, şoarece sau elefant, de grâu, nucă de cocos sau cactus. Faptul că selecţia naturală poate produce schimbări la o specie nu este contrazis de nimeni, nici chiar de cel mai îndârjit creaţionist. Dar că poate transforma o specie în alta — asta nu s-a observat niciodată.

În Galeria de paleontologie a vertebratelor din MRO există o dioramă lungă, plină cu schelete de cai, începând cu Hyracotherium din eocen, apoi Mesohippus din oligocen, Merychippus şi Pliohippus din pliocen, Equus shoshonensis din pleistocen şi în cele din urmă Equus caballus din prezent, reprezentat printr-un cal de curse şi un ponei Shetland.

Privind-o, pare într-adevăr că evoluţia are loc: numărul de degete de la picioare se reduce de la Hyracotherium, care avea patru degete la picioarele din faţă şi trei la cele din spate, până ce rămâne unul singur, sub formă de copită; dinţii cresc tot mai lungi, aparent o adaptare la hrănirea cu ierburi tari; animalele (cu excepţia poneilor) devin tot mai mari. Trec permanent pe lângă exponatele acestea; fac parte din fundalul vieţii mele. Rareori mă gândesc la ele, deşi de foarte multe ori le-am comentat, atunci când am condus VIP-uri prin galeria respectivă.

O specie care dă naştere următoareia, într-o succesiune nesfârşită de mutaţii, de adaptări la condiţii ce se schimbă întruna.

Accept asta fără comentarii.

Accept asta fiindcă teoria lui Darwin este logică.

Atunci de ce nu accept şi teoria lui Hollus?

Ipotezele extraordinare cer dovezi extraordinare. Asta fusese deviza lui Carl Sagan când era atacat de fanaticii OZN-urilor.

Dar, Carl, ia ghici! Extratereştrii sunt aici: în Toronto, în Los Angeles, în Burundi, în Pakistan, în China… Dovezile se impun de la sine. Ei sunt aici.

Şi ce-i cu Dumnezeul lui Hollus? Care-i dovada pentru un proiectant inteligent? Se părea că forhilnorii şi wreedii au avut mai multe dovezi concrete în această privinţă decât am avut eu pentru evoluţie — schela pe care-mi construisem viaţa şi cariera.

Dar… dar…

Ipoteze extraordinare… Cu certitudine ele trebuie supuse unui standard mai ridicat. Cu certitudine, dovezile trebuie să fie monumentale, incontestabile.

Bineînţeles că aşa trebuie să fie.

Bineînţeles.