Programatorul divin

19

Mulţi subalterni habar nu au cât câştigă şefii lor, dar eu ştiam până la ultimul cent cu cât se alegea Christine Dorati. Legislaţia din Ontario cere ca angajaţii publici să-şi declare salariile anuale care depăşesc o sută de mii de dolari canadieni; în MRO existau patru persoane care se încadrau în categoria respectivă. Anul trecut, Christine câştigase 179 952 $, plus 18 168 $ prime impozabile — şi avea un cabinet care-i reflecta statutul acela. În ciuda plângerilor mele despre felul în care conducea muzeul, înţelegeam că era necesar să aibă un asemenea cabinet. Trebuia să primească potenţiali donatori, plus oficialităţi guvernamentale importante care puteau să ne crească ori să ne reteze bugetul după o simplă toană.

Stăteam în biroul meu şi aşteptam ca analgezicele să fie absorbite, când am primit un telefon de la Christine, care dorea să discute cu mine. Mersul pe jos era un mod bun de a păstra analgezicele în organism, aşa că nu m-a deranjat. Am pornit spre cabinetul ei.

— Bună, Christine, am rostit după ce Indira m-a lăsat să intru în sanctuar. Doreai să vorbim?

Christine privea ceva pe monitor şi ridică un braţ, cerându-mi să mai aştept niţel. Pe pereţii încăperii atârnau tapiserii superbe. În spatele biroului ei era o armură completă; de când Sala armurilor — pe care o considerasem mereu un punct de atracţie — fusese desfiinţată pentru a face loc uneia dintre expoziţiile fără pretenţii intelectuale ce o caracterizau pe Christine, rămăsesem cu atât de multe armuri încât nu mai ştiam ce să facem cu ele. Christine avea, de asemenea, un porumbel călător împăiat (Centrul pentru biodiversitate şi biologie conservatoare din MRO — o inovaţie care îngloba sub aceeaşi pălărie vechile Departamente de ihtiologie, herpetologie, mamalogie şi ornitologie — avea vreo douăzeci de exemplare). Tot în cabinet se mai găsea un ciorchine de cristale de cuarţ, mare cât un cuptor cu microunde, recuperat din vechea Galerie geologică, un Buddha superb din jad, cam de dimensiunile unei mingi de baschet, un vas canopic egiptean şi, evident, un craniu de dinozaur — modelul din fibră de sticlă al unui Lambeosaurus. Creasta ca o lamă de pe hadrozaurul dintr-un capăt al încăperii echilibra în mod plăcut securea cu două tăişuri ţinută de armură în capătul opus.

Christine micşoră fereastra browser-ului cu ajutorul mouse-ului, şi-mi acordă în sfârşit întreaga ei atenţie. Arătă cu o palmă deschisă spre cele trei scaune ergonomice, capitonate cu piele, din faţa biroului. M-am aşezat pe cel din mijloc, simţind o oarecare încordare; Christine nu obişnuia să ofere niciodată un scaun, dacă discuţia avea să se încheie rapid.

— Bună, Tom, zise ea şi adoptă o expresie grijulie. Cum te mai simţi?

Am ridicat din umeri; nu prea aveam ce să spun.

— Bănuiesc că atât de bine pe cât ar fi de aşteptat în starea asta.

— Dureri intense?

— Nu sunt permanente, i-am explicat. Iau nişte pilule care mă ajută.

— Bun, rosti ea, apoi tăcu; asta era ceva neobişnuit pentru Christine, care de obicei părea mereu grăbită.

În cele din urmă, rosti:

— Cum face faţă Suzanne? Se ţine tare?

N-am corectat-o fiindcă greşise numele soţiei mele.

— Se descurcă. O dată pe săptămână participă la întrunirile unui grup de sprijin care se întâlneşte la Biblioteca publică Richmond Hill.

— Sunt convinsă că-i sunt de ajutor.

N-am comentat.

— Şi Richie? El ce face?

Două la rând erau totuşi prea mult.

— Îl cheamă Ricky, am spus.

— Ah, scuză-mă. El ce face?

Am ridicat iarăşi din umeri.

— Este speriat, dar e-un băiat curajos.

Christine gesticulă către mine, ca şi cum curajul lui Ricky ar fi avut sens doar pentru că eu eram tatăl său. Am înclinat din cap, mulţumind pentru complimentul nerostit. Ea mai tăcu o secundă, după care vorbi:

— Am stat de vorbă cu Petroff de la Resurse Umane. Mi-a spus că eşti complet acoperit. Poţi să-ţi iei concediu medical pe termen lung şi să primeşti optzeci şi cinci la sută din salariu.

Am clipit şi m-am gândit cu atenţie la următoarele mele cuvinte.

— Nu sunt sigur dacă-i de competenţa ta să discuţi, indiferent cu cine, despre situaţia asigurării mele medicale.

Christine ridică ambele mâini, cu palmele în afară.

— N-am discutat despre tine în particular, ci doar m-am interesat de cazul general al unui angajat care are o boală fat… serioasă.

Începuse să rostească „fatală”, desigur, dar nu fusese în stare să pronunţe cuvântul. După aceea surâse.

— Iar tu eşti acoperit. Nu mai trebuie să lucrezi.

— Ştiu asta, dar vreau să lucrez.

— N-ai prefera mai degrabă să-ţi petreci timpul cu Suzanne şi Rich… Ricky?

— Susan are slujba ei, iar Ricky este în clasa întâi; stă toată ziua la şcoală.

— Tom, eu cred totuşi… N-ar fi momentul să înfrunţi realitatea? Nu mai poţi să te dedici sută la sută slujbei tale. N-ar fi momentul să intri în concediu?

Mă încercau durerile, ca întotdeauna, iar din cauza asta îmi era şi mai greu să-mi stăpânesc nervii.

— Nu vreau să-mi iau nici o zi de concediu, am rostit. Vreau să lucrez. Ce naiba, Christine, oncologul spune că este bine pentru mine să vin la muncă în fiecare zi!

Ea clătină din cap, de parcă ar fi fost tristă că nu puteam vedea lucrurile în ansamblu.

— Tom, eu trebuie să mă gândesc la ce este cel mai bine pentru muzeu. Inspiră adânc. Cred c-o ştii pe Lillian Kong.

— Sigur că da.

— Ştii atunci că a demisionat din postul de custode la fosile vertebrate de la Muzeul Canadian de Ştiinţe Naturale ca să…

— Da, ştiu, ca să protesteze împotriva reducerii bugetului guvernamental al muzeelor. S-a dus la Universitatea Indiana.

— Exact. Am auzit însă, din surse neoficiale, că nici acolo nu-i foarte mulţumită. Cred că aş putea-o ispiti să ni se alăture la MRO, dacă acţionez rapid. Ştiu că o doreşte şi Muzeul Munţilor Stâncoşi, aşa că-i limpede că nu va fi disponibilă mult timp, şi de aceea…

Nu-şi termină ideea, ci mă aşteptă pe mine s-o fac în locul ei. Mi-am încrucişat braţele la piept, dar n-am spus nimic. Ea păru dezamăgită că va trebui să mi-o spună în faţă.

— Şi… ei bine, Tom, tu ne vei părăsi.

O glumă veche şi obosită îmi trecu prin minte: Custozii bătrâni nu mor, ci devin pur şi simplu o parte din colecţiile lor.

— Mai pot încă să fiu de folos.

— Şansa ca peste un an să găsesc pe altcineva, la fel de priceput ca Lillian, este destul de redusă.

Lillian Kong era un paleontolog al naibii de bun; făcuse nişte cercetări excepţionale în privinţa ceratopsienilor şi fusese înconjurată de atenţia presei, apărând pe prima copertă a revistelor Newsweek şi Maclean ’s datorită contribuţiilor ei la controversa dinozaur-pasăre. Ca şi Christine însă, susţinea popularizarea ştiinţifică facilă: sub conducerea ei, exponatele din Muzeul Canadian de Ştiinţe Naturale deveniseră excesiv de populiste şi nu foarte informative. Fără îndoială, avea să se ralieze dorinţei Christinei de a transforma MRO într-o „atracţie” şi avea într-adevăr să fie de acord să-l preseze pe Hollus să apară în cadrul unor programe publice, un lucru pe care eu îl refuzasem cu regularitate.

— Christine, nu mă sili să plec.

— Dar nici nu va fi nevoie să pleci. Ai putea rămâne ca să faci cercetare. Măcar cu atât îţi suntem datori.

— Va trebui să renunţ însă la funcţia de şef al departamentului.

— Păi, Muzeul Munţilor Stâncoşi îi oferă o funcţie foarte importantă. N-aş putea s-o atrag aici cu altceva mai puţin… mai puţin…

— Mai puţin de funcţia mea, am spus. Şi nu-ţi poţi permite să ne plăteşti pe amândoi.

— Îţi poţi lua concediu medical, dar să vii totuşi la muzeu ca să-i prezinţi totul detaliat.

— Dacă ai stat de vorbă cu Petroff, ştii că nu-i chiar aşa. Societatea de asigurări nu-mi va plăti decât dacă declar că sunt prea bolnav ca să mai lucrez. Într-adevăr, ei mi-au spus că în cazul bolilor fatale, nu fac multe cercetări. Dacă voi declara că sunt prea bolnav, mă vor crede — dar nu mai pot veni la slujbă şi să primesc bani.

— Muzeul ar profita enorm de pe urma angajării unui savant de talia lui Lillian, zise Christine.

— Ea nu este în nici un caz unica opţiune pe care o ai pentru înlocuirea mea, am rostit. Când va trebui să plec, n-ai decât s-o promovezi pe Darlene sau — poţi să-i faci o ofertă lui Ralph Chapman; să-l convingi să-şi aducă aici laboratorul de morfometrie aplicată. Aceea ar fi o adevărată lovitură.

Christine desfăcu braţele, sugerând că era mai presus de puterile ei.

— Îmi pare rău, Tom. Realmente.

Mi-am încrucişat iarăşi braţele pe piept.

— Asta n-are nici o legătură cu găsirea celui mai bun paleontolog, ci este vorba despre dezacordurile dintre noi privind modalitatea în care conduci muzeul.

Ea simula foarte credibil ofensa.

— Tom, mă nedreptăţeşti.

— Mă-ndoiesc. Şi — şi-apoi, ce va face Hollus?

— Sunt sigură că va dori să-şi continue cercetarea, răspunse Christine.

— Noi doi am lucrat împreună. El are încredere în mine.

— O să lucreze la fel de bine şi cu Lillian.

— Nu, n-o să lucreze. Noi suntem…

M-am simţit stingher s-o spun.

— Noi suntem o echipă.

— El nu are nevoie decât de un paleontolog competent care să-l îndrume şi — ei bine, iartă-mă, Tom, însă cred că recunoşti şi tu faptul că ar trebui să fie o persoană care va fi aici şi anii următori, cineva care să poată consemna tot ce a aflat de la extraterestru.

— Eu ţin un jurnal amănunţit, i-am spus. Scriu totul.

— Cu toate acestea, pentru binele muzeului…

Deveneam tot mai iritat — şi mai îndrăzneţ.

— M-aş putea duce la orice muzeu sau universitate care să aibă o colecţie bună de fosile, iar Hollus m-ar urma. Aş putea fi chemat oriunde aş dori şi, însoţit de un extraterestru, nimănui nu i-ar păsa de sănătatea mea.

— Tom, fii rezonabil.

Nu trebuie să fiu rezonabil, am gândit. Nimeni care trece prin ceea ce trec eu nu trebuie să fie rezonabil.

— Nu este ceva negociabil, am rostit. Dacă plec eu, pleacă şi Hollus.

Christine făcu un spectacol întreg din studierea fibrelor de lemn de pe tăblia biroului ei, pe care le desena cu vârful degetului.

— Mă întreb cum ar reacţiona Hollus dacă i-aş spune că te foloseşti de el în felul acesta?

Mi-am împins bărbia înainte.

— Mă întreb cum ar reacţiona dacă eu i-aş spune cum mă tratezi.

Amândoi am rămas tăcuţi. Într-un târziu eu am vorbit:

— Dacă nu mai ai altceva de zis, mă-ntorc la munca mea.

Am făcut un efort să nu subliniez penultimul cuvânt. Christine rămase nemişcată, iar eu m-am ridicat şi am plecat, cu durerea sfredelindu-mă, deşi, bineînţeles, am refuzat să las să se vadă ceva.