Programatorul divin

12

În aceeaşi măsură în care cancerul mă speria ca victimă, mă fascina ca biolog.

Proto-oncogene — genele normale care deţin potenţialul declanşării cancerului — există în toate mamiferele şi păsările. Ba chiar toate proto-oncogenele identificate deocamdată sunt prezente atât la mamifere, cât şi la păsări. Păsările au evoluat din dinozauri, care au evoluat din tecodonţi, care au evoluat din diapsidele primitive, care au evoluat din cotilosaurieni, primele reptile adevărate. Similar, mamiferele au evoluat din terapside, care au evoluat din pelicosaurieni, care au evoluat din sinapsidele primitive, care au evoluat, de asemenea, din cotilosaurieni. Deoarece cotilosaurienii, strămoşul comun, datează tocmai din pennsylvanian, cu aproape 300 de milioane de ani în urmă, genele comune trebuie să fi existat cel puţin de pe atunci (şi, într-adevăr, am găsit fosile de oase canceroase care confirmă existenţa cancerului încă din jurasic).

Dintr-un anumit punct de vedere, nu este surprinzător că aceste gene sunt comune: proto-oncogenele sunt asociate controlului divizării celulare sau creşterii organelor şi bănuiesc că, în cele din urmă, vom descoperi că toate sunt comune tuturor vertebratelor şi, posibil, tuturor animalelor.

Se pare că posibilitatea de a face cancer face parte din însăşi ţesătura vieţii.

Hollus era curios în privinţa cladisticii: studiul felului în care trăsăturile comune implică strămoşi comuni şi instrumentul principal pentru studierea evoluţiei pe planeta lui. De aceea, mi s-a părut potrivit să-i arăt hadrozaurii noştri, poate cea mai celebră cladă, adică specie cu un strămoş comun.

Era într-o marţi — ziua cea mai liniştită în MRO —, în preajma orei închiderii. Hollus dispăru, iar eu am străbătut muzeul până la Galeria dinozaurilor, ţinând în buzunar proiectorul de holoforme. Galeria este formată din două coridoare lungi, unite la capăt; intrarea şi ieşirea sunt una lângă alta. Am ieşit şi am coborât. Nu mai era nimeni acolo; anunţurile privind apropierea orei de închidere, făcute prin sistemul de difuzoare, îi alungaseră pe vizitatori. La capătul acestui coridor se află sala hadrozaurilor, zugrăvită cu benzi orizontale roşii-brun şi aurii, care reprezintă gresiile din terenurile sterile din Alberta. Sala are trei montaje murale excepţionale. M-am oprit în faţa celui din mijloc, un hadrozaur, pe care textul ce îl însoţea continua să-l denumească Kritosaurus, deşi de mai bine de un deceniu ştiam că de fapt era probabil un Gryposaurus; poate că succesorul meu avea să găsească timpul şi banii pentru a actualiza plăcuţele din galerie. Specimenul, care fusese colectat de Parks la prima ieşire pe teren a MRO-ului, în 1918, este superb, cu coastele încă în matrice şi tendoanele de întărire din lungul cozii minunat osificate.

Hollus se materializă şi am început să-i vorbesc despre felul în care corpurile hadrozaurilor erau practic imposibil de deosebit unul de celălalt şi doar prezenţa sau absenţa crestelor craniene şi formele crestei făceau posibilă identificarea diferitelor genuri. Pe când mă ambalasem în expunerea mea, în sală intră un băiat, de vreo doisprezece ani. Veni din partea opusă celei pe unde intrasem eu, ieşind din diorama slab iluminată a mărilor cretacicului. Băiatul era alb, dar avea pliuri epicante la ochi şi mandibula îi atârna, cu limba puţin ieşită din gură. Nu spuse nimic, ci rămase holbându-se la forhilnor.

— Sa… lut, rosti Hollus.

Băiatul surâse, aparent încântat să-l audă pe extraterestru vorbind.

— Salut, ni se adresă el pronunţând cuvântul cu multă grijă.

Gâfâind de zor, o femeie dădu colţul şi pătrunse în sala hadrozaurilor. Scoase un ţipăt uşor la vederea lui Hollus şi se grăbi spre băiat, luându-i mânuţa dolofană şi moale.

— Eddie! exclamă ea. Te-am căutat peste tot. Se răsuci către noi: îmi cer scuze dacă v-a deranjat.

— Nu… ne-a… deranjat, zise Hollus.

Din difuzoare se auzi:

— Doamnelor şi domnilor, muzeul s-a închis. Toţi vizitatorii sunt rugaţi să se îndrepte imediat spre ieşire…

Femeia îl trase pe Eddie, care se uită la noi peste umăr, până ce părăsi Galeria dinozaurilor. Hollus se întoarse spre mine.

— Copilul acela nu semăna cu vreunul pe care l-am mai văzut.

— Are sindromul Down, am spus. Este o boală care încetineşte dezvoltarea mintală şi fizică.

— Ce anume o cauzează?

— Prezenţa unui cromozom douăzeci şi unu suplimentar; toţi cromozomii trebuie să fie în perechi, dar uneori apare un al treilea.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.

— Şi noi avem o boală similară, deşi este aproape întotdeauna identificată la nivelul uterului. În cazul nostru, o pereche de cromozomi se formează fără telomeri la un capăt; cele două benzi se unesc la capătul respectiv, făcând un cromozom de două ori mai lung decât în mod normal. Urmarea este pierderea completă a capacităţii lingvistice, multe dificultăţi de percepere spaţială şi decesul timpuriu… Mă uluieşte totuşi capacitatea de rezistenţă a vieţii. Este remarcabil faptul că un lucru atât de important ca un întreg cromozom suplimentar sau doi cromozomi care se contopesc în unul singur nu împiedică organismul să funcţioneze.

Hollus continua să privească în direcţia în care dispăruse copilul:

— În cazul băiatului acela, întrebă el, şi viaţa lui va fi mai scurtă?

— Probabil. Sindromul Down are şi această urmare.

— Trist, zise Hollus.

Am rămas tăcut o vreme. Într-un perete al sălii exista o nişă mică în care rula o diaporamă veche despre felul în care se formează şi sunt excavate fosilele de dinozauri. Desigur, îi auzisem banda sonoră de un milion de ori. Se sfârşi însă şi, deoarece nimeni nu apăsă butonul cel mare şi roşu pentru a o reporni, am rămas cu Hollus singuri, în liniştea galeriei, doar cu scheletele drept companie.

— Hollus, am rostit într-un târziu.

Forhilnorul se întoarse spre mine.

— Da?

— Cât… cât timp intenţionezi să rămâi aici? Vreau să spun, cât timp vei mai avea nevoie de ajutorul meu?

— Îmi cer iertare, spuse Hollus. Am dat dovadă de nepoliteţe. Dacă îţi răpesc prea mult din timp, ajunge să o spui şi voi dispărea.

— Nu, nu, nu! Nu-i vorba despre asta. Te rog să mă crezi că-mi face o plăcere deosebită. Dar…

Am răsuflat cu putere.

— Da? făcu extraterestrul.

— Trebuie să-ţi spun ceva, am zis în cele din urmă.

— Da?

Am inspirat adânc şi am expirat lent.

— Îţi spun lucrul acesta fiindcă ai dreptul să-l ştii, i-am spus, după care am făcut o nouă pauză întrebându-mă cum să continui. Ştiu că atunci când ai venit la muzeu, ai cerut doar să vezi un paleontolog — orice paleontolog. Nu m-ai căutat pe mine în mod special. Ba chiar te-ai fi putut duce la alt muzeu — Phil Currie de la Tyrrell sau Mike Brett-Surman de la Smithsonian ar fi fost încântaţi să fi apărut la uşa lor.

Am amuţit. Hollus mă privea răbdător.

— Scuză-mă, am zis. Ar fi trebuit să-ţi spun asta mai de mult. Am inspirat din nou şi am reţinut aerul în plămâni cât de mult am putut. Hollus, eu mor.

Extraterestrul repetă cuvântul, de parcă, cumva, îi scăpase în studierea limbii.

— Mori?

— Am cancer în ultima fază. Mai am de trăit doar câteva luni.

Hollus tăcu două secunde. După aceea gura lui stângă pronunţă „îmi”, dar o vreme nu se mai auzi nimic. Apoi vorbi:

— Într-un astfel de caz, este acceptabil să îmi exprim regretul?

Am aprobat din cap.

— Îmi… pare… rău, rostiră gurile lui. Altă tăcere de câteva clipe. Propria mea mamă a murit de cancer; este o boală groaznică.

În nici un caz nu-l puteam contrazice în privinţa asta.

— Ştiu că mai ai multe cercetări de făcut, i-am spus. Dacă doreşti să lucrezi cu altcineva, voi înţelege.

— Nu, zise Hollus. Nu. Noi suntem o echipă.

Am simţit o gheară în piept.

— Mulţumesc.

Hollus mă mai privi o clipă, după care arătă hadrozaurii de pe perete, motivul pentru care coborâsem aici.

— Te rog, Tom, spuse el — era prima dată când îmi spunea pe numele mic. Să ne continuăm munca.