Programatorul divin

13

Ori de câte ori am întâlnit o nouă formă de viaţă pe Pământ, am încercat să-mi imaginez strămoşii ei; bănuiesc că este o deformare profesională. Acelaşi lucru s-a întâmplat când Hollus m-a prezentat în cele din urmă unui wreed; wreedii sunt, după toate aparenţele, cam timizi, dar eu am cerut să văd unul ca răsplată pentru examinarea colecţiilor noastre.

Am folosit sala de conferinţe de la etajul patru al Centrului custozilor; pentru a înregistra evenimentul, fuseseră instalate mai multe camere video. Am aşezat proiectorul de holoforme pe masa lungă de mahon, în apropierea speaker-ului telefonului. Hollus cântă aproape de el în graiul lui şi, brusc, în încăpere apăru un al doilea extraterestru.

Oamenii au evoluat cu siguranţă din peşti; braţele noastre au fost iniţial aripioare pectorale (iar degetele noastre au fost oscioarele de susţinere ce confereau rigiditate acelor aripioare), iar picioarele noastre şi-au început existenţa ca aripioare pelviene.

Wreedii îşi începuseră evoluţia aproape cu certitudine tot ca forme acvatice. Cel aflat în faţa mea avea două picioare, dar patru braţe, egal distanţate în jurul părţii superioare a unui trunchi de forma unei pere răsturnate. Însă cele patru braţe se dezvoltaseră poate nu doar din aripioarele pectorale, ci şi din aripioare dorsale şi ventrale asimetrice. Acele aripioare pectorale străvechi avuseseră poate patru elemente de rigidizare, fiindcă acum mâna stângă şi cea dreaptă aveau câte patru degete fiecare (două degete centrale şi două degete mari opozabile, încadrându-le). Mâna din faţă — rezultată probabil din aripioara ventrală — avea nouă degete, iar mâna din spate, despre care bănuiam că rezulta dintr-o aripioară dorsală, avea şase degete.

Wreedul nu avea cap şi, din câte îmi puteam da seama, nici ochi sau nas. O bandă neagră, strălucitoare îi înconjura partea de sus a torsului; nu aveam nici cea mai mică idee despre rostul ei. De asemenea, pe ambele părţi laterale ale braţelor din faţă şi din spate, existau zone cu pliuri complicate ale pielii; am bănuit că ar fi putut să fie urechile.

Epiderma wreedului era acoperită cu acelaşi material care evoluase pe Pământ la mulţi păianjeni şi insecte, la toate mamiferele, câteva păsări şi chiar câteva reptile străvechi: părul. O blană roşie-cafenie de aproximativ un centimetru acoperea mai toată partea superioară a trunchiului şi braţele până la coate; partea inferioară a trunchiului, antebraţele şi picioarele erau spâne, cu o piele tăbăcită, albastră-cenuşie.

Singurul obiect de vestimentaţie al wreedului era cingătoarea lată care-i cuprindea partea inferioară şi mai îngustă a trunchiului; era susţinută de şoldurile sale noduroase. Cordonul acela îmi reamintea de centura funcţională a lui Batman — avea până şi aceeaşi culoare galben viu şi abunda în ceea ce bănuiam că sunt buzunăraşe pentru depozitare. Pe cataramă însă, în locul emblemei liliacului, era o roată roşie şi strălucitoare.

— Thomas Jericho, rosti Hollus, acesta este T’kna.

— Salut, am rostit. Bun venit pe Pământ.

Ca şi oamenii, wreedii foloseau un singur orificiu pentru a vorbi şi a mânca; gura se afla într-o adâncitură din partea de sus a torsului. Pentru două secunde T’kna emise nişte sunete ce semănau cu zornăitul unor pietricele în interiorul unei maşini de spălat. După ce gura lui îşi încetă mişcările, urmă o tăcere scurtă, apoi un glas baritonal sintetizat răsună dinspre centura creaturii:

— Însufleţit vorbeşte pentru neînsufleţit?

M-am uitat la Hollus, derutat de cuvintele wreedului.

— Însufleţitul pentru neînsufleţit? am repetat.

Forhilnorul îşi lovi uşor ochii.

— Îşi exprimă surprinderea că îl saluţi pentru venirea pe planetă. Wreedii nu generalizează specia lor la planetă, încearcă mai bine să-l saluţi în numele omenirii.

— Aha! am încuviinţat şi am revenit la wreed. Ca om, îţi urez bun venit.

Alte pietre zornăind, dublate de glasul sintetizat:

— Dacă n-ai fi fost om, tot mi-ai fi urat bun sosit?

— Ăăă…

— Răspunsul corect este „da”, spuse Hollus.

— Da, am rostit.

Wreedul vorbi iarăşi în graiul lui, iar computerul îi traduse cuvintele.

— Atunci sunt bun venit şi încântat să fiu aici care este aici şi aici care este acolo.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Aceasta este o referire la interfaţa realităţii virtuale. El este încântat să fie aici, dar, desigur, ştie că de fapt este tot la bordul navei-mamă.

— Desigur, am repetat. Aproape că-mi era frică să mai spun ceva. Ai… ăăă… avut o călătorie bună spre Pământ?

— În ce sens foloseşti „bună”? întrebă vocea sintetizată.

L-am privit din nou pe Hollus.

— El ştie că folosiţi termenul bun pentru a exprima multe calităţi, printre care moral, plăcut şi aristocratic.

— Aristocratic? m-am încruntat.

— „O persoană din lumea bună”, zise Hollus. „Este de neam bun.”

Ai naibii extratereştri, îmi cunoşteau limba mai bine decât mine! Mi-am îndreptat iarăşi atenţia spre wreed.

— Vreau să spun, ai avut o călătorie plăcută?

— Nu, zise el.

Hollus interveni din nou.

— Wreedii trăiesc numai vreo treizeci de ani tereştri. Din acest motiv, ei preferă să călătorească în stare de criogeneză, o formă de anabioză artificială.

— Aha, am spus. Deci n-a fost o călătorie rea — atât doar că n-a fost conştient de ea, aşa-i?

— Exact, zise Hollus.

Am încercat să mă gândesc la ceva ce să spun. După atâta vreme petrecută alături de prietenul meu forhilnor, mă obişnuisem să port conversaţii fluente cu un extraterestru.

— Şi, ăăă, cum îţi place aici? Ce crezi despre Pământ?

— Apă multă, zise wreedul. Satelit mare, plăcut estetic. Aer prea umed, neplăcut, vâscos.

Ajunsesem în sfârşit pe un teren comun; eu cel puţin înţelegeam plângerea aceea deşi, dacă aerul din Toronto i se părea înăbuşitor acum, când era primăvară, atunci în august avea să-l aştepte o surpriză extrem de neplăcută.

— Te interesează fosilele, ca pe Hollus?

Zornăit de pietre, apoi:

— Totul fascinează.

Am tăcut o clipă, decizând dacă doream să pun întrebarea. Mi-am zis după aceea, de ce nu?

— Tu crezi în Dumnezeu? l-am întrebat.

— Tu crezi în nisip? întrebă wreedul. Crezi în electromagnetism?

— Asta înseamnă „da”, rosti Hollus încercând să fie de ajutor. Adesea wreedii se exprimă prin întrebări retorice, dar ei nu au noţiunea sarcasmului, aşa încât nu trebuie să te simţi ofensat.

— Mai important este dacă Dumnezeu crede în mine, zise wreedul.

— Ce vrei să spui? m-am încruntat, simţind că începea să mă doară capul.

Şi wreedul părea să aibă dificultăţi în a-şi găsi cuvintele potrivite; părţile gurii sale se mişcară, totuşi dinspre ele nu se auzi nici un sunet. În cele din urmă, vorbi în graiul lui şi translatorul spuse:

— Dumnezeu observă; fronturile de undă colapsează. Persoanele alese de Dumnezeu sunt cele a căror existenţă el/ ea/ neutru o validează prin observare.

Afirmaţia aceasta o puteam desluşi şi fără ajutorul lui Hollus ca interpret. Fizica cuantică susţinea că evenimentele nu au loc în realitatea concretă până nu sunt observate de o entitate dotată cu inteligenţă. Toate-s bune şi frumoase, dar cum a apărut prima realitate concretă? Unii oameni au folosit premisele fizicii cuantice ca argument pentru existenţa unui observator dotat cu inteligenţă, care a fost prezent de la începutul timpului.

— Aha, am rostit.

— Multe viitoruri posibile, zise T’kna agitându-şi simultan toate degetele, de parcă ar fi dorit să sugereze abundenţa. Dintre toate care sunt posibile, el/ ea/ neutru alege unul pe care să-l observe.

Am înţeles şi asta — dar m-a izbit puternic. Când calculatorul Deep Blue l-a învins pe Garry Kasparov la şah, a făcut-o văzând toate poziţiile posibile pe care le puteau avea piesele de şah nu doar la următoarea mutare, ci şi la mutarea ulterioară, şi la cea de după aceea şi aşa mai departe.

Dacă Dumnezeu există, el a văzut toate posibilele mutări viitoare ale tuturor pieselor cu care joacă el? A văzut că, în chiar clipa aceasta, aş putea să fac un pas în faţă, ori să tuşesc, ori să mă scarpin, ori să spun ceva care ar putea distruge pe vecie relaţiile dintre oameni şi wreedi? A văzut el în acelaşi timp că o fetiţă din China ar putea s-o cotească la dreapta sau la stânga, ori să-şi lase capul pe spate pentru a privi Luna? A văzut el de asemenea un bătrân african care ar putea să-i ofere unui băieţel un sfat care-i va schimba viaţa acestuia pe vecie, ori să n-o facă, lăsându-l pe copil să deducă singur lucrurile?

Noi putem demonstra foarte uşor că Universul se divide într-adevăr, cel puţin pentru perioade infime, când analizează mai multe căi posibile: fotonii individuali interacţionează cu propriile lor versiuni din universuri alternative şi produc şabloane de interferenţă la trecerea lor simultană prin fante multiple. Acţiunea aceea a fotonilor era semnul gândirii lui Dumnezeu, reminiscenţele spectrale ale analizelor sale asupra tuturor viitorurilor posibile? Oare Dumnezeu vedea cu adevărat toate acţiunile imaginabile ale tuturor formelor de viaţă dotate cu inteligenţă — şase miliarde de oameni, opt miliarde de forhilnori (aşa cum îmi spusese Hollus la un moment dat), cincizeci şi şapte de milioane de wreedi, plus probabil nenumărate alte fiinţe gânditoare din Univers — şi calcula jocul, adevăratul Joc al Vieţii prin toată panoplia de mutări posibile pentru fiecare jucător?

— Sugerezi, am întrebat, că Dumnezeu alege în fiecare clipă realitatea prezentă pe care doreşte s-o observe şi astfel clădeşte o istorie concretă, secvenţă temporală cu secvenţă temporală, cadru cu cadru?

— Aşa trebuie să stea lucrurile, rosti vocea tradusă.

Am privit wreedul ciudat cu multe degete şi forhilnorul masiv cu aspect de păianjen, stând lângă mine, o maimuţă bipedă spână (în zilele acestea într-o măsură mult mai mare). M-am întrebat dacă Dumnezeu era mulţumit de felul în care se desfăşura jocul lui.

— Şi acum, rosti T’kna prin translator, reciprocitate interogativă.

Era rândul lui să pună o întrebare. Destul de corect.

— Eşti invitatul meu, am spus.

Pielea circumvolută de pe ambele părţi ale braţului din faţă undui în sus şi în jos; am bănuit că acea „ridicare din urechi” era echivalentul wreed al lui „Poftim?”.

— Am vrut să spun că poţi să mă întrebi, am adăugat.

— La fel, inversat, zise wreedul.

— Vrea să spună…, începu Hollus.

— Vrea să mă întrebe dacă eu cred în Dumnezeu? am spus, înţelegând că-mi punea propria întrebare.

Am tăcut puţin, apoi am rostit:

— Convingerea mea este că dacă ar exista cu adevărat, Dumnezeu este cu totul indiferent faţă de ce se întâmplă cu oricare dintre noi.

— Greşeşti, zise T’kna. Ar trebui să-ţi structurezi viaţa în jurul existenţei lui Dumnezeu.

— Ăăă… şi mai exact ce ar însemna asta?

— Dedicarea a jumătate din viaţa nedormită încercărilor de comunicare cu el/ ea/ neutru.

Hollus îşi îndoi cele patru picioare mai din faţă, înclinându-şi torsul către mine.

— Poţi să înţelegi de ce nu îi vedeţi prea des pe wreedi, rosti el cu glas încet.

— Există şi oameni care-şi dedică tot cam atâta timp rugăciunilor, i-am spus, totuşi eu nu sunt unul dintre ei.

— Nu este rugăciune, anunţă translatorul. Noi nu dorim nimic material de la Dumnezeu, ci doar să vorbim cu el/ ea/ neutru. Şi tu ar trebui să faci la fel; numai un nebun n-ar petrece un timp considerabil încercărilor de comunicare cu un Dumnezeu a cărui existenţă a fost dovedită.

Întâlnisem predicatori evanghelişti — poate chiar mai frecvent decât un om obişnuit, deoarece conferinţele mele publice despre evoluţie îşi atrăseseră adesea oprobriul lor. Când eram mai tânăr, obişnuisem ocazional să mă contrazic cu ei, dar în prezent mă mulţumeam să zâmbesc politicos şi să mă îndepărtez.

Hollus a răspuns însă în locul meu.

— Tom are cancer, zise el.

M-am simţit stingherit; mă aşteptasem să fi păstrat confidenţialitatea, dar ideea că problemele medicale reprezintă ceva intim poate să fie un alt concept strict uman.

— Tristeţe, rosti T’kna şi atinse catarama centurii pe care se afla desenul roţii roşii.

— Foarte mulţi oameni cucernici au murit într-un mod groaznic de cancer şi de alte boli. Cum îţi explici asta? Ce dracu’, cum îţi explici existenţa cancerului? Ce fel de divinitate ar fi creat o asemenea boală?

— Poate că n-a creat-o el/ ea/ neutru, rosti glasul baritonal al translatorului. Cancerul poate să fi apărut în mod spontan în una sau mai multe secvenţe temporale posibile. Însă viitorul nu se derulează secvenţial şi nici nu există un număr infinit de posibilităţi dintre care poate să aleagă Dumnezeu. Desfăşurarea specifică a realităţii care includea cancerul, probabil nedorit, trebuie să fi conţinut de asemenea ceva foarte dorit.

— De aceea el a trebuit să ia binele laolaltă cu răul? am întrebat.

— Posibil, zise T’kna.

— O asemenea divinitate nu-i prea grozavă, am comentat.

— Oamenii sunt unici prin felul în care cred în omnipotenţa şi omniscienţa divină, zise T’kna. Adevăratul Dumnezeu nu este o formă idealizată. El/ ea/ neutru este real şi astfel, prin definiţie, imperfect; doar o abstracţie poate fi lipsită de erori. Şi pentru că Dumnezeu este imperfect, vor exista suferinţe.

Trebuia să recunosc că era o teorie interesantă. Wreedul mai emise nişte zornăieli şi, după câteva clipe, translatorul vorbi din nou:

— Forhilnorii au fost surprinşi că noi deţineam o ştiinţă cosmologică sofisticată, însă noi ştiuserăm dintotdeauna despre crearea şi distrugerea particulelor virtuale în ceea ce voi numiţi vid. Tot aşa cum ipoteza greşită a unui Dumnezeu perfect v-a limitat teologia, ipoteza greşită a unui vid perfect v-a limitat cosmologia, fiindcă a susţine că un vid înseamnă inexistenţă şi că inexistenţa respectivă este reală înseamnă a susţine că există ceva care este inexistent. Nu există vid perfect şi nu există Dumnezeu perfect. Iar suferinţa ta nu necesită mai multe explicaţii decât acea imperfecţiune inevitabilă.

— Dar imperfecţiunea explică doar de ce începe suferinţa, am rostit. Odată ce Dumnezeul tău devine conştient de suferinţa cuiva, dacă are într-adevăr puterea de a o stopa, atunci cu certitudine, ca fiinţă morală, el va trebui s-o facă.

— Dacă Dumnezeu este cu adevărat conştient de boala ta şi n-a făcut nimic, zise glasul sintetizat al lui T’kna, atunci alte griji cer ca el/ ea/ neutru s-o lase să-şi urmeze cursul.

Asta era prea mult pentru mine.

— Du-te naibii! m-am răstit. Eu vomit sânge. Am un băiat de şase ani care este speriat de moarte, un băiat care va trebui să crească fără tată. Am o soţie care va fi văduvă înainte de începutul verii. Ce alte griji ar putea fi mai importante ca astea?

Wreedul păru agitat, flexându-şi picioarele ca şi cum ar fi fost gata s-o rupă la fugă, poate o reacţie instinctivă înaintea unei ameninţări. Desigur însă, în realitate, el nu se găsea aici, ci în siguranţă, la bordul navei-mamă. După un moment se calmă.

— Doreşti răspuns direct? întrebă T’kna.

Am expirat zgomotos, încercând să mă liniştesc; uitasem de camerele video şi mă simţeam destul de stânjenit. Cred că nu eram făcut pentru a fi ambasadorul Terrei. L-am privit pe Hollus. Ochii pediculari i se opriseră din legănat; îl mai văzusem procedând aşa şi în alte situaţii când era surprins — izbucnirea mea îl neliniştise şi pe el.

— Îmi cer scuze, am spus.

Am inspirat adânc şi am expirat lent.

— Da, am aprobat uşor din cap, doresc un răspuns onest.

Wreedul se roti cu 180 de grade, astfel că ajunse cu spatele la mine; atunci i-am văzut pentru prima dată mâna dorsală. Ulterior am aflat că dacă un wreed stătea cu spatele la tine, se pregătea să spună ceva direct şi sincer. Centura lui galbenă avea o cataramă identică pe spate şi el o atinse.

— Aceasta, îmi zise, simbolizează religia mea. O galaxie de sânge — o galaxie de viaţă.

Făcu o pauză scurtă, după care urmă:

— Dacă Dumnezeu nu a creat în mod direct cancerul, atunci este injust să-l acuzi pe el/ ea/ neutru pentru existenţa acestuia. Iar dacă el/ ea/ neutru l-a creat, atunci el/ ea/ neutru a făcut-o fiindcă este necesar. Moartea ta poate să nu slujească nici unui scop pentru tine ori pentru familia ta. Dar dacă slujeşte unui scop din planul Creatorului, atunci ar trebui să fii recunoscător că, indiferent ce dureri ai putea simţi, faci parte din ceva ce are un înţeles.

— Nu mă simt recunoscător, am zis. Mă simt blestemat.

Wreedul făcu ceva neaşteptat. Se roti din nou şi întinse mâna lui cu nouă degete. Pielea m-a furnicat când câmpurile de forţă ce alcătuiau braţul avatarului mi-au atins mâna. Cele nouă degete au strâns cu blândeţe.

— Întrucât cancerul tău este incurabil, spuse glasul sintetizat, poate că ai găsi mai multă pace dacă ai crede în ceea ce cred eu, decât în ceea ce crezi tu.

N-am ştiut ce să răspund.

— Iar acum, continuă T’kna, trebuie să mă decuplez; este timpul să încerc iarăşi să comunic cu Dumnezeu.

Wreedul tremură şi dispăru. Eu doar am tremurat.