Programatorul divin

26

MRO se închisese pentru public la ora 18:00. Şi eu mergeam cu Hollus, singuri, prin expoziţia Burgess Shale.

— Am observat, spuse extraterestra, că multe dintre fosilele pe care le expuneţi sunt mulaje.

— Însă toate acestea sunt reale, am spus arătându-i marnele din jur. Ai dreptate, fie că facem schimb cu alte muzee, oferindu-le un mulaj de-al nostru pe care ele îl doresc în schimbul a ceva ce dorim noi, fie că pur şi simplu achiziţionăm mulajul de la ele. Am arătat în sus: T. rex pe care-l avem în Galeria descoperirilor este un mulaj. Pe de altă parte, Parasaurolophus este cea mai frecventă monedă a noastră de schimb; tocmai am terminat un mulaj al lui pentru un muzeu din Helsinki.

— Mă fascinează fosilele acestea, zise Hollus. Noi nu facem mulaje fizice, ci scanări holografice de înaltă rezoluţie a obiectelor de interes… Aş putea căpăta permisiunea să scanez fosilele acestea?

— Specimenele Burgess Shale?

— Da, te rog. Procesul este inofensiv; nu se produce nici o stricăciune.

M-am scărpinat în locul unde fusese perciunele meu drept.

— Cred că n-ar fi nici o problemă, dar…

Brusc, devenisem omul de afaceri cu simţ practic.

— Dar, după cum am spus, de obicei noi vindem sau facem schimb cu mulajele fosilelor noastre. Ce ne-ai putea oferi în schimb?

Hollus căzu pe gânduri.

— Îţi ofer o bibliotecă, similar scanată, a exploziei cambriene de pe Beta Hydri.

Negocierea este a treia etapă dintre cele cinci enumerate de Elisabeth Kubler-Ross. Genul de negociere la care s-a referit ea este de obicei inutil, însă cel puţin m-a învăţat să nu cedez cu uşurinţă.

— Vreau şi o bibliotecă a exploziei cambriene de pe Delta Pavonis.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară într-un mod despre care învăţasem că însemna că era pe punctul de a obiecta, totuşi am insistat:

— La urma urmelor, probabil că vei împărtăşi oricum datele acestea cu wreedii, aşa că şi ei ar trebui să plătească pentru ele. Şi voi avea nevoie de două copii ale scanărilor tale, deoarece va trebui să dau una la Smithsonian.

Hollus reflectă o clipă, apoi îmi spuse, unduind din pediculele oculare:

— S-a făcut.

— Cum se efectuează scanarea? m-am interesat.

— Câţiva dintre noi vor trebui să coboare aici, fizic, cu echipamentele necesare.

— Serios? Tii!

Am zâmbit.

— O să mă bucur să te revăd — în carne şi oase, vreau să spun. Cât va dura procesul?

Ea privi în jur spre vitrine, parcă estimând amploarea sarcinii.

— Bănuiesc că o zi terestră. Scanarea la acest nivel de rezoluţie necesită timp.

M-am încruntat.

— Oricum, va trebui s-o facem când muzeul este închis. Problema securităţii pentru a vă avea în stare fizică este prea mare când muzeul este deschis pentru public. Iar dacă va dura atât de mult, ar trebui să începem duminică seara şi să continuăm şi luni, când muzeul este închis toată ziua.

Ultima rundă de reduceri a lui Mike Harris ne silise să deschidem doar şase zile pe săptămână.

— Bănuiesc că nu există nici un motiv pentru a aştepta. Ce părere ai de seara de duminică?

— Când va fi asta? întrebă Hollus.

— Peste două zile.

— Da, zise extraterestra. Va fi perfect.

Pentru mine, duşul însemnase dintotdeauna o modalitate de curăţire rapidă — iar acum era şi mai rapidă, fiindcă nu mai aveam păr pe care să-l spăl. Pentru Susan era însă una dintre adevăratele ei plăceri. În timpul săptămânii trebuia să se grăbească, dar în dimineţile de duminică petrecea vreo jumătate de oră sub duş, bucurându-se de căldură, de aburi şi apa care o masa. În acest timp, eu stăteam în pat, priveam spiralele de ipsos care ne decorau tavanul dormitorului şi mă gândeam. Încercam să pun lucrurile cap la cap.

Unul dintre filmele mele favorite este Procesul maimuţelor — versiunea originală din 1960, cu Spencer Tracy, Frederic March şi Gene Kelly în rolurile lui Clarence Darrow, William Jennings Bryan şi H.L. Mencken. Există, de asemenea, vreo două remake-uri pentru televiziune; n-o să înţeleg niciodată de ce se refac filmele bune. De ce nu se fac remake-uri ale filmelor proaste, corectându-se greşelile? Mi-ar plăcea să văd o versiune decentă a lui Dune sau V.I. Warshawski — sau chiar pentru Ameninţarea fantomei. Dar s-au făcut remake-uri după Procesul maimuţelor, mai întâi cu Jason Robards, Kirk Douglas şi bunul şi bătrânul Darren McGavin, şi chiar Carl Kolchak din The Night Stalker — de fapt, dacă stai să te gândeşti, Mencken şi Kolchak sunt destul de asemănători — cu excepţia vampirilor.

Dar mă abat iarăşi de la subiect. Doamne, cât aş vrea să mă pot concentra mai bine!

Cât aş vrea ca durerea să treacă.

Cât aş vrea — la naiba, cât aş vrea! — să pot fi sigur că ceea ce gândesc este coerent, este rezonabil, este ceea ce cred cu adevărat, şi nu doar rezultatul durerii sau al medicamentelor împotriva durerii care-mi buimăcesc gândurile.

Când am văzut prima dată Procesul maimuţelor, am râs cu superioritate de felul în care Spencer Tracy îl demolase pe Fredric March, reducându-l pe fundamentalist la nivelul unui idiot bâlbâit în boxa martorilor. Ia-o şi pe asta de exemplu, gândisem. Ia-o şi pe asta.

Am predat evoluţia la Universitatea Toronto. Am mai spus asta, nu? Când Darwin şi-a formulat pentru întâia oară teoria, savanţii au presupus că dovezile fosilelor o vor susţine: că vom vedea o progresie gradată de la o formă la alta, cu schimbări lente acumulându-se de-a lungul timpului, până la apariţia unei noi specii.

Dovezile fosilelor nu arată însă asta. Oh, da, există forme de tranziţie: Ichtyostega, care pare intermediar între peşti şi amfibii; Caudipteryx, un amestec de dinozaur şi pasăre; ba chiar şi Australopithecus, omul-maimuţă chintesenţial.

Dar schimbarea gradată? Acumularea de mutaţii infime de-a lungul timpului? Nu! Rechinii sunt rechini de vreo 400 de milioane de ani; broaştele ţestoase îşi perpetuează specia de 200 de milioane de ani; şerpii o fac de 80 de milioane de ani. Dovezile fosilelor prezintă în general discontinuităţi în privinţa succesiunilor treptate, a îmbunătăţirilor incrementale; unica secvenţă pentru vertebrate cu adevărat bună pe care o avem este cea a calului, motiv pentru care aproape toate muzeele mari au o reprezentare a evoluţiei cabalinelor, similară celei din MRO.

Stephen Jay Gould şi Niles Eldredge au replicat, oferind teoria echilibrului punctual. Speciile sunt stabile pentru perioade lungi de timp şi apoi brusc, la schimbarea condiţiilor de mediu, ele evoluează rapid în forme noi. În proporţie de nouăzeci la sută doream să-i cred pe Stephen şi Niles, totuşi zece procente credeau că era un truc semantic, un joc de cuvinte, ca „magisterii în non-superpoziţie” ai lui Gould — religia şi ştiinţa —, care ocolea un subiect spinos, în cazul acesta faptul că dovezile fosilelor nu arătau ceea ce prezisese Darwin, prin limbaj pretenţios şi obscur — ca şi cum dacă atribui problemei o denumire sofisticată ai şi rezolvat-o. Gould nu fusese desigur primul care o făcuse; expresia prin care Herbert Spencer a descris motorul evoluţiei — „supravieţuirea celui mai adaptat” — nu era decât un cerc vicios, deoarece adaptarea nu fusese nicicând definită mai precis decât a exista pur şi simplu, ceea ce sporea şansele supravieţuirii.

Stabilitatea mediului pe termen lung? În februarie, la Toronto, se înregistrează frecvent temperaturi de minus şapte grade Celsius şi troienele de zăpadă pot fi înalte până la şold. Aerul este atât de uscat, încât pielea ţi se descuamează şi îţi crapă buzele. Fără un pulover gros şi o canadiană bine vătuită, fular şi căciulă, poţi muri din cauza condiţiilor atmosferice.

Peste şase luni, în august, temperaturile de plus treizeci şi două de grade sunt frecvente şi nu-i ieşit din comun să ajungă la treizeci şi opt de grade. Aerul este atât de umed, încât simplul fapt că stai în picioare nemişcat face ca transpiraţia să ţâşnească din tine; soarele este atât de strălucitor, că doar câteva minute petrecute fără pălărie sau umbrelă îţi dau groaznice dureri de cap, iar mass-media recomandă întruna vârstnicilor şi cardiacilor să nu iasă din casă.

Teoria echilibrului punctual afirmă că mediul rămâne stabil pe perioade prelungite, dar cam pe tot globul mediul nu este stabil timp de luni de zile.

Eu însă am mers mai departe hotărât; toţi am făcut-o — noi cei care predam evoluţia. Am încorporat echilibrul punctual în planurile lecţiilor noastre şi am clătinat superior din cap, când studenţi naivi ne-au întrebat despre verigile lipsă.

N-a fost prima dată când eram plini de sine. Evoluţioniştii încrucişaseră braţele la piept cu aroganţă încă din 1953, când Harold Urey şi Stanley Miller creaseră aminoacizii în urma unei descărcări electrice într-o supă primordială; echivalentul, credeau ei pe atunci, al atmosferei iniţiale a Pământului. Crezusem că ne aflam la jumătatea drumului de creare a vieţii în eprubetă; triumful final al teoriei evoluţioniste, dovada că totul începuse prin procese simple, naturale. În cazul în care băgăm corect curentul electric în supă, puteau să apară organisme complet dezvoltate, care să se autoreproducă.

Atât doar că nu s-a întâmplat niciodată. Nu ştim nici acum să trecem de la aminoacizi la autoreproducere. Şi privim celula la microscopul electronic, vedem lucruri la care Darwin n-a visat niciodată: mecanisme precum cilii care s-au dovedit a fi atât de incredibil de complecşi în felul lor, încât este aproape imposibil de înţeles cum ar fi putut evolua în modul pas-cu-pas pe care-l îngăduie evoluţia, mecanisme ce păreau să fi fost create direct mature, cu toate părţile lor complexe, mişcătoare.

Am ignorat de asemenea şi argumentarea biochimică — şi cu aceeaşi superioritate. Mi-l amintesc pe Jonesy întinzându-mi odată revista Skeptical Inquirer, în care Martin Gardner încerca să-l desfiinţeze pe Michael Behe, profesorul de la Universitatea Lehigh, care scrisese Cutia neagră a lui Darwin: Provocarea biochimică a evoluţiei, o argumentare bine prezentată a proiectării inteligente a Universului. Gardner nu şovăise în a atrage atenţia că numele Behe aduce mult cu „behăit”, cu onomatopeea specifică oilor, cu ceva ce nu merită să fie luat în serios. Doar pentru că deocamdată nu puteam vedea succesiunea de etape care ar fi putut să dea naştere cililor — sau succesiunii cascadă care determină coagularea sângelui, sau complexităţii ochiului uman, sau sistemului de metabolism celular dirijat de ATP —, nu însemna că ele nu apăruseră.

Şi, desigur, noi am continuat să argumentăm că Universul trebuia să clocotească de viaţă, că Pământul nu avea nimic remarcabil, că era, de fapt, mediocru, că planetele ca Terra erau — în sfârşit, la fel de banale ca pământul după care ne denumisem propria noastră planetă.

Pentru ca apoi, în 1988, să fie descoperită prima planetă extrasolară, pe orbita stelei HD 114762. Bineînţeles, pe atunci nu crezusem că era o planetă; am presupus că era o stea brună pitică. La urma urmei, era de nouă ori mai masivă decât Jupiter şi se rotea în jurul lui HD 114762 la o distanţă mai mică decât cea dintre Mercur şi Soarele nostru. Dar, în 1995, s-a descoperit o altă planetă extrasolară, de cel puţin o dată şi jumătate mai mare decât Jupiter, orbitând în jurul stelei-mamă, 51 Pegasi, de asemenea la o distanţă mai mică decât cea dintre Mercur şi Soare. După aceea au fost găsite tot mai multe, toate din sisteme solare diferite de al nostru.

În sistemul nostru solar, planetele gazoase gigante — Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun — au orbite foarte îndepărtate de steaua centrală, iar planetele interioare sunt mici şi alcătuite din roci. În loc să fie un sistem planetar normal, al nostru începuse să pară o anomalie. Pe de altă parte, dispunerea corpurilor cereşti din sistemul nostru părea să fie esenţială pentru dezvoltarea şi întreţinerea vieţii. Fără efectele gravitaţionale ale uriaşului nostru satelit natural — aproape o planetă-soră, formată cu mult timp în urmă, când un asteroid s-a ciocnit de planeta noastră aflată încă în stare de fuziune —, Terra s-ar fi mişcat într-un mod dezordonat şi atmosfera noastră ar fi fost extrem de densă, aidoma celei venusiene. Iar fără Jupiter, care patrula hotarul dintre sistemul solar interior şi cel exterior, îndepărtând cometele şi asteroizii cu gravitaţia ei imensă, planeta noastră ar fi fost izbită mult mai des de astfel de obiecte cosmice. Părea că impactul unui bolid fusese cât pe-aci să nimicească toată viaţa de pe Pământ cu 65 de milioane de ani în urmă. Unui bombardament mai intens nu i-am fi putut rezista.

Fireşte, sistemul solar al lui Hollus părea că seamănă cu al nostru, la fel ca şi sistemul wreedilor. Dar, cu toate acestea, sistemele precum cel al Soarelui erau extraordinare; ele reprezentau excepţia, nu regula. Iar celulele nu sunt simple, ci enorm de complexe. Şi dovezile fosilelor, fascinante însă frustrante, arată că evoluţia înaintează în salturi, nu prin acumularea de modificări treptate.

Mi-am petrecut toată viaţa de adult fiind un evoluţionist neodarwinian, care n-a făcut compromisuri. În nici un caz nu doresc o retractare pe patul de moarte.

Şi totuşi…

Şi totuşi, poate, aşa cum crede Hollus, puzzle-ul vieţii este mai complicat.

Eu ştiu că evoluţia are loc; o ştiu ca pe o realitate. Am văzut fosilele, am văzut studiile ADN care afirmă că noi şi cimpanzeii avem în proporţie de 96,8% material genetic comun şi de aceea trebuie să fi avut un strămoş comun recent.

Înaintând prin salturi…

Prin — poate, posibil — prin salturi cuantice.

Legile fizicii, formulate de Newton în secolul al XVII-lea, sunt, în general, corecte şi pot fi utilizate pentru a prezice în mod temeinic tot felul de lucruri. Noi nu le-am abandonat, ci, în secolul al XX-lea, le-am subsumat într-o nouă fizică, mai largă, o fizică a relativităţii şi mecanicii cuantice.

Evoluţia este o noţiune din secolul al XIX-lea, schiţată în cartea lui Darwin din 1859, a cărei denumire integrală a fost Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă. Dar cu cât învăţăm mai multe, cu atât selecţia naturală pare inadecvată în sine, ca mecanism pentru crearea de specii noi; nici chiar tentativele noastre cele mai reuşite pentru o selecţie artificială, inteligent călăuzită, nu par a fi pe măsura sarcinii — toţi câinii continuă să fie Canis familiaris.

Iar acum suntem la începutul secolului al XXI-lea. Ar fi oare lipsit de raţiune să ne gândim că ideile lui Darwin, ca şi ale lui Newton înaintea sa, vor fi subsumate într-un tot mai mare, într-o înţelegere mai vastă?

La dracu’!

Trăsni-te-ar Dumnezeu!

Urăsc genul acesta de dureri — ca un cuţit care mă retează.

M-am aplecat peste noptiera mea ticsită. Unde-mi sunt pastilele? Unde sunt?