Programatorul divin

18

Nu era încă duminică seara, dar J.D. Ewell şi Cooter Falsey vizitară oricum MRO, pentru a se familiariza cu planul muzeului.

— Nouă dolari intrarea! exclamă Falsey după ce traversaseră Rotonda spre casele de bilete şi văzu tarifele.

— Ăştia-s dolari canadieni, rosti Ewell. Asta înseamnă vreun dolar şi jumătate din ai noştri.

Scotoci în portofel şi scoase două dintre bancnotele canadiene de zece dolari, de un purpuriu ţipător, pe care le căpătase ca rest de la cei cincizeci de dolari americani cu care plătise cina de aseară la Red Lobster. Îi întinse casieriţei de vârstă mijlocie şi ea îi dădu o chitanţă, o monedă de doi dolari canadieni bicoloră şi două dreptunghiuri de plastic pe care scria „MRO”, cu o coroniţă deasupra literei „R” din centru. Ewell se holbă la ele.

— Le prindeţi de cămaşă, explică femeia. Ele arată că aţi plătit intrarea.

— Aha, făcu Ewell; îi întinse unul lui Falsey şi-l prinse pe celălalt de cămaşa sa.

Casieriţa le mai dădu o broşură lucioasă.

— Aici este planul galeriilor, zise ea. Iar garderoba este acolo, şi arătă spre dreapta.

— Mulţumim foarte mult, spuse Ewell.

Porniră mai departe. Un bărbat cu pielea mai închisă la culoare, purtând un turban cafeniu şi blazerul albastru, cămaşa albă şi cravata roşie de paznic, stătea în partea de sus a celor patru trepte late ce ieşeau din Rotondă.

— Unde-s braşoavele Shale? întrebă Ewell.

Paznicul zâmbi, ca şi cum Ewell ar fi spus ceva amuzant.

— Înapoi, pe-acolo; intrarea este lângă garderobă. Ewell încuviinţă din cap, iar Falsey continuă să meargă înainte. În faţa lor se găseau două scări gigantice care se întâlneau la acest nivel: una în stânga şi una în dreapta. Treptele lor din piatră urcau pe trei niveluri, însă scara din dreapta cobora şi la subsol. Fiecare scară se rotea în jurul unui uriaş stâlp totemic din lemn închis la culoare. Falsey se opri lângă un totem şi se uită în sus. Stâlpul se înălţa până la plafon şi era încununat cu sculptura unui vultur. Lemnul nu era vopsit şi se puteau zări crăpături verticale prelungi.

— Ia uită-te la asta, făcu Falsey.

Ewell privi. Simboluri păgâne ale unui popor barbar.

— Haide, îi zise el.

Cei doi se întoarseră prin Rotondă. Lângă garderobă existau două uşi de sticlă, deschise, deasupra cărora o lespede de piatră cioplită anunţa că era Sala de expoziţii Garfield Weston; de ambele părţi ale numelui Weston se găseau mănunchiuri de spice de grâu. Deasupra acestora, pe un banner din ţesătură bleumarin era scris cu litere albe:

De ambele părţi ale uşilor, pe verticală, erau enumerate siglele şi numele corporaţiilor sponsori, graţie cărora expoziţia fusese posibilă, printre care Bank of Montreal, Abitibi-Price, Bell Canada şi Toronto Sun.

Falsey şi Ewell intrară în galerie. Un perete era acoperit de fresca unui presupus fund de ocean străvechi, prin care înotau tot felul de creaturi bizare. Vitrine cu capacele din panouri de sticlă înclinate se înşiruiau pe lângă ceilalţi pereţi şi pe lângă peretele despărţitor, înalt de un metru şi jumătate, care împărţea sala în două.

— Fii atent! arătă Ewell.

Falsey aprobă tăcut. Vitrinele ieşeau în consolă din pereţi; sub toate exista spaţiu liber. Explozivele puteau fi plasate uşor acolo — dar probabil că ar fi fost observate, dacă nu de adulţi, cu siguranţă de copii, care erau mai scunzi.

În sală se aflau cam o sută de vizitatori, care priveau fosilele sau ascultau prezentările video ale descoperirilor. Ewell scoase din buzunarul de la şold un carneţel şi începu să noteze. Parcurse galeria numărând vitrinele — în total, douăzeci şi şase. Între timp, Falsey observă cu discreţie cele trei camere video de securitate: două erau fixe, iar una se mişca înainte şi înapoi. Acestea ar putea reprezenta o problemă, totuşi nu una insurmontabilă.

Lui Ewell nu-i păsa cum arătau fosilele în sine, însă tânărul Falsey era interesat şi examina, pe rând, toate vitrinele. Acestea conţineau plăci de marnă cenuşie, fixate cu suporturi mici din plexiglas. Avea să fie greu: deşi marnele se puteau sparge prin lovire, puteau fi în acelaşi timp destul de rezistente. Dacă nu dirijau perfect direcţia exploziilor, pietrele cu fosilele lor bizare puteau scăpa neatinse chiar dacă spărgeau vitrinele.

— Mami, întrebă un băieţel, ce-s alea?

Falsey privi locul unde arăta copilul. În partea opusă a galeriei se aflau două machete mari: una prezenta o creatură cu numeroase picioare ca nişte catalige şi cu tentacule ce ieşeau unduindu-se din spinare. Cealaltă era un animal care umbla pe picioare tubulare, cu o pădure de ţepi ridicându-i-se de pe corp.

Mama copilului, o femeie drăguţă de vreo douăzeci şi ceva de ani, îi explică:

— Scumpule, oamenii de la muzeu n-au fost tocmai siguri cum arăta animalul ăsta, fiindcă-i atât de ciudat. Iniţial nu şi-au putut da seama nici măcar care era partea în sus, aşa că aici l-au reprezentat în două chipuri diferite.

Băiatul păru mulţumit de răspuns, dar Falsey se abţinu cu greu să nu comenteze. Fosila era o minciună evidentă, o încercare a credinţei. Faptul că nu arăta corect indiferent cum ai fi sucit-o dovedea că de fapt nu existase niciodată. Simţea cum i se sfâşie inima să vadă o minte tânără care era indusă în eroare de vicleniile acelea.

Falsey şi Ewell petrecură o oră în galerie, familiarizându-se pe deplin cu interiorul. Falsey schiţă conţinutul fiecărei vitrine, ca să ştie exact cum erau dispuse fosilele la interior. Ewell notă locul sistemelor de alarmă; erau vizibile, dacă ştiai ce căutai.

După ce terminară, ieşiră din muzeu. Afară era un grup mare de oameni, mulţi cu insigne reprezentându-l pe tradiţionalul extraterestru cenuşiu, cu cap mare şi ochi negri; erau acolo şi când intraseră Falsey şi Ewell — ţicniţi OZN-işti şi fanatici religioşi, aşteptând cu speranţa de a zări extraterestrul sau nava lui.

Falsey cumpără o punguţă cu pop-corn de la un vânzător stradal. Mâncă o parte şi aruncă restul, boabă cu boabă, numeroşilor porumbei care ţopăiau pe lângă trotuar.

— Ia zi, întrebă Ewell, ce crezi?

Falsey clătină din cap.

— Nu sunt locuri în care să ascunzi bombe. Şi chiar dacă le-am putea ascunde, n-am garanţia că bucăţile de piatră vor fi sparte de explozii.

Ewell încuviinţă fără chef, ca şi cum ajunsese în mod nedorit la aceeaşi concluzie.

— Asta înseamnă, zise el, că va trebui să acţionăm direct.

— Mă tem că da.

Falsey se întoarse şi privi faţada impunătoare din piatră a muzeului, cu treptele late, ce urcau spre uşile din sticlă, şi cele trei ferestre vitralii, care se ridicau deasupra lor.

— Păcat că n-am apucat să vedem extraterestrul, comentă el.

Ewell dădu din cap, împărtăşindu-i dezamăgirea.

— Poate că extratereştrii cred în Domnul Dumnezeu, însă nu l-au găsit încă pe Hristos. Imaginează-ţi cum ar fi dacă noi i l-am putea arăta pe Mântuitor…

— Ar fi extraordinar, căscă larg ochii Falsey. Absolut extraordinar!

Ewell scoase harta oraşului de care se foloseau.

— Bun, făcu el. Se pare că dacă luăm metroul patru staţii spre sud, vom ajunge destul de aproape de locul unde înregistrează The Red Green Show. Bătu cu degetul în pătratul mare şi roşu etichetat „CBC Broadcasting Ctr.”.

Falsey zâmbi, alungându-şi pentru moment toate gândurile legate de o faimă şi mai mare. Amândoi se dădeau în vânt după serialul The Red Green Show şi fuseseră surprinşi să afle că se realiza aici, în Canada. În seara asta era o înregistrare cu public, gratuită.

— Haide, rosti el.

Porniră către scara de la intrarea metroului şi coborâră.

Bine, o să recunosc. Apropierea morţii are şi o parte bună: te face să devii introspectiv. După cum a spus Samuel Johnson: „Când cineva ştie că va fi spânzurat peste două săptămâni, îşi va folosi în mod remarcabil mintea.”

Ştiam de ce mă împotriveam atât de mult ideii unui proiect inteligent al Universului; era motivul pentru care o fac aproape toţi evoluţioniştii. Noi luptaserăm mai bine de un secol împotriva creaţioniştilor, împotriva netoţilor care credeau că Pământul a fost creat în anul 4004 î.H., pe parcursul a şase zile de câte douăzeci şi patru de ore; că fosilele, în cazul în care aveau cea mai mică temeinicie, erau rămăşiţe din timpul potopului lui Noe; că un Dumnezeu iluzoriu crease Universul cu lumina stelelor deja pornită spre noi, creând iluzia distanţelor şi duratelor uriaşe de timp.

Potrivit relatărilor vremii, Thomas Henry Huxley îl măcelărise pe episcopul „Soapy Sam” Wilberforce în marea dezbatere despre evoluţie. Iar Clarence Darrow, aşa fusesem învăţat, îl îngropase pe William Jennings Bryan în Procesul Maimuţelor. Însă abia începuse bătălia cu ei. Alţii continuaseră să vină, împroşcând cu gunoaie de sub camuflajul aşa-zisei ştiinţe creaţioniste, silind evoluţia să părăsească sălile de clasă, chiar acum, chiar aici, la începutul secolului al XXI-lea, încercând să impună în curentul principal de gândire o interpretare literală, fundamentalistă a Bibliei.

Noi luptaserăm din greu, Stephen Jay Gould, Richard Dawkins, ba chiar şi eu, într-o măsură mai mică, — nu aveam platforma oratorică a celorlalţi doi, dar avusesem partea mea de polemică cu creaţionişti la Muzeul Regal Ontario şi Universitatea Toronto. Iar cu douăzeci de ani în urmă, Chris McGowan, la rândul lui fost muzeolog în MRO, scrisese o carte excelentă, intitulată Începuturile: Un savant arată de ce greşesc creaţioniştii. Îmi amintesc însă că un prieten de-al meu — care predă filosofia — atrăgea atenţia asupra aroganţei subtitlului: un singur om avea să demonstreze de ce toţi creaţioniştii de pretutindeni erau ignoranţi. Totuşi, poate ni se putea ierta mentalitatea de învinşi. Sondajele efectuate în Statele Unite arătaseră că, în prezent, mai puţin de un sfert din populaţia ţării credea în evoluţie.

Recunoaşterea existenţei unei inteligenţe călăuzitoare, indiferent în ce moment, ar fi rupt zăgazurile. Ne luptaserăm prea mult timp şi prea din greu, iar unii dintre noi au fost chiar încarceraţi pentru binele cauzei, astfel încât acceptarea posibilităţii, fie şi numai pentru o clipă, a unui proiectant inteligent ar fi echivalat cu ridicarea steagului alb. Mass-media, eram siguri, ar fi fost încântată, ignoranţa ar fi domnit şi omul de rând nu numai că n-ar fi ştiut să citească, ci nici n-ar fi ştiut ce înseamnă adevărata ştiinţă.

Privind retrospectiv, poate că ar fi trebuit să fim mai deschişi, poate că ar fi trebuit să analizăm şi alte posibilităţi, poate că n-ar fi trebuit să poleim atât de repede petele neclare din teoria lui Darwin, dar întotdeauna costurile au părut prea ridicate.

Desigur, forhilnorii nu erau creaţionişti — de fapt, nu erau creaţionişti la fel cum nu erau nici acei savanţi care acceptau Big Bang-ul, cu punctul său de creaţie definit (ceva ce lui Einstein i se păruse atât de în afara bunului-simţ, încât făcuse ceea ce ulterior considerase „gafa cea mai mare” a vieţii sale, potrivind ecuaţiile pentru relativitate astfel încât să evite existenţa unui punct de început al Universului).

Iar acum zăgazurile se rupseseră cu adevărat. Toată lumea, de peste tot, vorbea despre creaţie, Big Bang, ciclurile anterioare de existenţă, modificarea constantelor fundamentale şi proiectarea inteligentă.

Iar acuzaţiile erau violente împotriva evoluţioniştilor, biochimiştilor, cosmologilor şi paleontologilor, afirmând că noi ştiuserăm — sau cel puţin avuseserăm idee — că toate acestea puteau fi adevărate şi totuşi le suprimasem în mod deliberat, respingând orice articole cu aceste subiecte şi ridiculizându-le pe cele care susţinuseră asemenea idei în revistele de larg consum, asociind persoanele care susţineau principiul cosmologic antropic cu, evident, amăgiţii creaţionişti fundamentalişti ai Pământului tânăr.

Bineînţeles, telefoanele au început să curgă, solicitând interviuri cu mine; aproximativ unul la trei minute, potrivit jurnalului centralei telefonice MRO. Îi spusesem Danei, asistenta departamentului, să nu mă deranjeze decât dacă suna Dalai Lama sau Papa. Glumisem, dar reprezentanţi ai celor doi au telefonat la MRO la nici douăzeci şi patru de ore după revelaţiile făcute de Salbanda la Bruxelles.

Oricât de mult aş fi dorit să intervin public în discuţii, nu puteam s-o fac. Nu aveam timp de pierdut.

Am rămas aplecat deasupra mesei, încercând să-mi sortez hârtiile. O copie după articolul pe care-l scrisesem despre Nanshiungosaurus, cerută de Muzeul American de Istorie Naturală… O propunere de buget pentru Departamentul de paleobiologie pe care trebuia s-o aprob înainte de sfârşitul săptămânii… O scrisoare de la un elev de liceu care dorea să devină paleontolog şi căuta îndrumări de orientare profesională… Formularul de evaluare profesională pentru Dana… Invitaţia de a susţine o conferinţă la Berlin… Schiţele introducerii pe care o scrisesem pentru manualul editat de Danilova şi Tamasaki… Manuscrisele a două articole pentru Journal of Vertebrate Paleontology pe care fusesem de acord să le recenzez… Două liste de preţuri pentru răşina de care aveam nevoie… Un formular de achiziţie pe care trebuia să-l completez pentru a repara afurisita de iluminare pentru Camptosaurus în Galeria dinozaurilor… Un exemplar al propriei mele cărţi care-mi fusese trimis pentru autograf… Şapte — ba nu, opt — scrisori despre alte subiecte la care trebuia să răspund… Propria mea declaraţie de cheltuieli pentru trimestrul trecut, pe care trebuia s-o completez… Factura pentru convorbiri telefonice interurbane a departamentului, cu numerele necunoscute evidenţiate cu galben.

Era prea mult. M-am aşezat, m-am întors spre calculator şi am dat clic pe pictograma căsuţei de e-mail. Mă aşteptau şaptezeci şi trei de mesaje noi; Hristoase, nu aveam timp nici măcar să-ncep să văd despre ce era vorba!

Chiar atunci, Dana îşi iţi capul pe uşă.

— Tom, am neapărată nevoie să-mi aprobi programarea concediilor.

— Ştiu, i-am spus. O s-ajung şi la ea.

— Te rog, cât poţi de repede.

— Am zis c-o s-ajung şi la ea!

Mă privi surprinsă. Nu cred că până atunci mă mai răstisem vreodată la ea. Dispăru pe coridor înainte de a avea timp să-mi cer scuze.

Poate că ar fi trebuit pur şi simplu să scap de ele, ori să las toate îndatoririle administrative, dar dacă renunţam la calitatea de şef de departament, cu siguranţă că succesorul meu ar fi solicitat dreptul de a fi ghidul lui Hollus.

În plus, nu puteam să las totul vraişte; trebuia să las lucrurile în ordine, cât de bine puteam, înainte să…

Înainte să…

Am oftat şi m-am întors cu spatele la calculator, privind din nou maldărele de probleme de pe masă.

Nu aveam timp destul, fir-ar al naibii! Chiar nu aveam timp destul.