Programatorul divin

2

Întrebarea Christinei Dorati mă încremeni. Totul se petrecuse atât de repede, încât nu am avut în mod real timp să înţeleg cât de important era totul. Primul vizitator extraterestru autentic al Pământului venise la noi şi, în loc să anunţ autorităţile — sau măcar pe şefa mea, Christine —, eu stăteam la taifas cu creatura, având genul de discuţii pe care le poartă studenţii noaptea târziu.

Înainte să fi putut însă replica, Hollus se întorsese cu faţa la Dorati; îşi rotise corpul sferic, deplasându-şi către stânga cele şase picioare.

— Salut, spuse el. Numele… meu… este… Ho… llus.

Cele două silabe ale numelui se suprapuseră puţin, o gură începând să vorbească înainte ca cealaltă să fi terminat complet.

Christine era în prezent director cu normă întreagă. Cu ani în urmă, când fusese cercetător activ, lucrase în domeniul textilelor; de aceea era posibil ca originile nepământene ale lui Hollus să nu-i fie evidente.

— Ce-i asta, o glumă? întrebă ea.

— Câtuşi… de… puţin, răspunse extraterestrul cu ciudata lui voce stereofonică. Sunt — ochii lui mă priviră scurt, parcă recunoscând că reproducea ceva ce spusesem eu anterior — … mă poţi considera un savant de la un alt centru.

— Din care centru?

— Beta Hydri, zise Hollus.

— Unde vine asta? întrebă Christine.

Avea o gură mare, ca un bot de cal, şi trebuia să facă un efort conştient pentru a-şi acoperi dinţii cu buzele.

— Este altă stea, am spus. Hollus, dânsa este doctor Christine Dorati, directorul MRO.

— Altă stea? făcu Christine, oprindu-l pe Hollus să răspundă. Haide, Tom! M-a sunat paza şi mi-a spus că-i vorba despre un fel de farsă şi…

— Nu mi-ai văzut nava spaţială? întrebă Hollus.

— Nava spaţială? am rostit eu şi Christine la unison.

— Am aterizat în exteriorul clădirii cu acoperiş emisferic.

Christine intră în cameră, se strecură pe lângă Hollus şi apăsă butonul pentru speaker al telefonului meu Nortel de birou. După aceea tastă un număr de interior.

— Gunther? spuse ea.

Gunther era paznicul de la intrarea personalului, aflată pe aleea dintre muzeu şi planetariu.

— Sunt directorul Dorati. Te rog să ieşi afară şi să-mi spui ce vezi în faţa planetariului.

— Vă referiţi la nava spaţială? se auzi glasul lui Gunther din difuzor. Am văzut-o deja. În acest moment o mulţime uriaşă o înconjoară.

Christine închise telefonul, fără să mai spună „La revedere”. Se uită la extraterestru. Fără îndoială, putea să-i vadă torsul dilatându-se şi contractându-se în timp ce respira.

— Ce… ăăă, ce doreşti? întrebă ea.

— Întreprind o cercetare paleontologică, răspunse Hollus.

În mod surprinzător, cuvântul paleontologică — destul de mare şi de complicat, chiar şi pentru un om — nu a fost despărţit de cele două fante pentru vorbire; tot nu înţelesesem regulile ce guvernau comutarea.

— Trebuie să anunţ pe cineva despre asta, vorbi Christine aproape pentru sine. Trebuie să înştiinţez autorităţile.

— Care sunt autorităţile competente într-un asemenea caz? am întrebat-o.

Christine mă privi de parcă era surprinsă că auzisem ce-a spus.

— Poliţia? Poliţia Regală Călare? Ministerul Afacerilor Externe? Nu ştiu. Păcat c-au închis planetariul; poate că acolo ar fi fost cineva care să ştie. Ar trebui poate să-l întreb pe Chen.

Donald Chen era astronomul MRO.

— Poţi anunţa pe cine doreşti, zise Hollus, totuşi te rog să nu faci prea mult tam-tam cu prezenţa mea. Mi-ar stânjeni munca.

— Eşti singurul extraterestru de pe Pământ în clipa de faţă? întrebă Christine. Sau mai sunt şi alţii din rasa dumitale care vizitează alte popoare?

— Deocamdată sunt singurul pe toată suprafaţa planetei, zise Hollus, deşi în scurt timp vor veni mai mulţi. În nava-mamă, care se află pe orbită sincronă în jurul planetei voastre, se găsesc treizeci şi patru de indivizi.

— Sincronă deasupra cui? întrebă Christine. Deasupra oraşului Toronto?

— Orbitele sincrone trebuie să fie deasupra ecuatorului, i-am spus. Nu poate să existe una deasupra oraşului Toronto.

Hollus îşi întoarse ochii pediculari în direcţia mea; poate că-i crescuse respectul faţă de mine.

— Aşa este, dar fiindcă locul acesta a fost primul nostru obiectiv, nava noastră se află pe orbită pe aceeaşi longitudine. Cred că ţara imediat de sub ea se numeşte Ecuador.

— Treizeci şi patru de extratereştri, repetă Christine parcă încercând să digere ideea.

— Exact, replică Hollus. Jumătate sunt forhilnori ca mine, iar cealaltă jumătate sunt wreedi.

M-am simţit cuprins de un val de încântare. Posibilitatea de a examina o formă de viaţă dintr-un ecosistem necunoscut era copleşitoare; posibilitatea de a examina forme de viaţă din două ecosisteme avea să fie incredibilă. În anii anteriori, pe când eram sănătos, predasem un curs de evoluţie la Universitatea Toronto, dar tot ce ştiam noi despre evoluţie se baza pe o mostră. Dacă am fi putut…

— Nu sunt sigură unde să sun, zise Christine. La naiba, nu sunt sigură cine m-ar crede dacă aş suna.

Chiar în clipa aceea sună telefonul meu. Am ridicat receptorul. Era Indira Salaam, asistenta executivă a Christinei. I-am întins telefonul.

— Da, spuse Christine. Nu, o să rămân aici. Îi poţi conduce tu aici? Grozav. Pa!

Îmi întinse receptorul înapoi.

— Sosesc cei mai buni din Toronto.

— Cei mai buni în ce domeniu? întrebă Hollus.

— Poliţia, i-am răspuns punând receptorul în furcă.

Hollus nu spuse nimic. Christine mă privi.

— Cineva a anunţat poliţia despre nava spaţială şi pilotul ei extraterestru care a intrat în muzeu.

În scurt timp sosiră doi poliţişti în uniformă, însoţiţi de Indira. Toţi trei rămaseră în prag, cu gurile căscate. Un poliţist era costeliv, celălalt destul de îndesat — formele subţire şi robustă de Homo politistus, una lângă cealaltă, chiar acolo în biroul meu.

— Trebuie să fie o farsă, vorbi poliţistul slăbănog spre partenerul său.

— De ce toată lumea presupune lucrul acesta? se interesă Hollus. Se pare că voi, oamenii, aveţi o capacitate profundă de a ignora dovezile evidente.

Ochii lui cristalini mă priveau parcă cu subînţeles.

— Cine este directorul muzeului? întrebă poliţistul solid.

— Eu sunt, zise Christine. Christine Dorati.

— Ei bine, doamnă, ce credeţi că ar trebui să facem?

Christine strânse din umeri.

— Nava spaţială blochează traficul?

— Nu, răspunse poliţistul. Se află doar pe terenul planetariului, dar…

— Da?

— Dar, cum să vă spun, aşa ceva ar trebui raportat.

— De acord, zise Christine. Însă cui?

Telefonul meu sună din nou. De data aceasta era asistentul Indirei; n-aveau bani să ţină planetariul deschis, dar asistentele aveau asistenţi.

— Salut, Perry, i-am spus. Stai o clipă.

I-am întins Indirei telefonul.

— Da? făcu ea. Am înţeles. Ăăă, stai o secundă.

Îşi privi şefa.

— A venit CITY-TV. Vor să-l vadă pe extraterestru.

CITY-TV era un post local cunoscut pentru ştirile în direct; sloganul lui era pur şi simplu „Peste tot!”.

Christine se răsuci către poliţişti pentru a vedea dacă aveau ceva de obiectat. Cei doi se priviră şi ridicară din umeri.

— Nu mai putem aduce şi pe alţii aici, rosti Christine. Nu mai încape nimeni în biroul lui Tom.

Se întoarse către Hollus:

— Te deranjează dacă te întorci în Rotondă?

Hollus se legănă în sus şi în jos, însă nu cred că era un semn că ar fi de acord.

— Doresc să îmi continui cercetările, zise el.

— La un moment dat va trebui să vorbeşti şi cu alţi oameni, replică Christine. Poate c-ar fi mai bine s-o faci acum.

— Foarte bine, rosti Hollus fără tragere de inimă.

Poliţistul voinic vorbi în microfonul ataşat la umărul uniformei sale, discutând probabil cu cineva din secţie. Între timp, am pornit toţi pe coridor, spre ascensor. A trebuit să coborâm în două serii: mai întâi Hollus, Christine şi cu mine, urmaţi de Indira şi poliţişti. I-am aşteptat la parter, după care am ieşit în recepţia boltită a muzeului.

CITY-TV îi numeşte „videografi” pe cameramanii săi — toţi tineri şi îmbrăcaţi după ultima modă. Unul stătea acum alături de o mulţime destul de mare de gură-cască. Aşteptau cu speranţă întoarcerea extraterestrului. Videograful, un canadian nativ cu părul negru legat în coadă, se repezi înainte. Cu sânge de politician, Christine încercă să intre în câmpul de filmare al camerei, dar videograful dorea pur şi simplu să-l filmeze pe Hollus din cât mai multe unghiuri cu putinţă — CITY-TV era cunoscut pentru ceea ce cumnatul meu numeşte „imagini extrasenzoriale”.

Am observat că un poliţist ţinea palma pe tocul pistolului; bănuiesc că şeful lor le spusese să-l protejeze pe extraterestru cu orice preţ.

În cele din urmă, Hollus îşi pierdu răbdarea.

— Cu… certitudine… este… îndeajuns, rosti el către reporterul CITY-TV.

Faptul că putea vorbi în engleză ului mulţimea; cei mai mulţi spectatori sosiseră după ce Hollus şi eu vorbiserăm în recepţie. Brusc, videograful începu să-l asedieze pe extraterestru cu întrebări:

— De unde aţi venit? Ce misiune aveţi? Cât timp aţi făcut până aici?

Hollus se strădui din răsputeri să răspundă — deşi nu pomeni niciodată de Dumnezeu — dar, după două minute, doi bărbaţi în costume albastru-închis intrară în câmpul meu vizual: un negru şi un alb. Îl priviră puţin pe extraterestru, apoi albul păşi în faţă şi zise:

— Pardon.

Avea accent de Québec.

Aparent, Hollus nu-l auzi; continua să răspundă la întrebările videografului.

— Pardon, repetă mult mai tare bărbatul.

Hollus se dădu puţin la o parte.

— Scuze, zise el. Vrei să treci?

— Nu, spuse bărbatul. Vreau să vorbesc cu dumneata. Suntem de la Serviciul de Informaţii al Securităţii Canadiene. Am dori să vii cu noi.

— Unde?

— Într-un loc mai sigur, unde poţi să vorbeşti cu oameni mai avizaţi. Pentru asemenea situaţii există un protocol, deşi a durat câteva minute până l-am găsit. Prim-ministrul a pornit deja spre aeroportul din Ottawa şi suntem pe punctul de a-l anunţa pe preşedintele Statelor Unite.

— Nu, îmi pare rău, zise Hollus şi ochii lui pediculari se rotiră examinând recepţia octogonală şi pe toţi cei dinăuntru, înainte de a reveni la agenţii federali. Am venit aici pentru a întreprinde cercetări paleontologice. Desigur, voi fi încântat să-l salut pe prim-ministrul vostru, dacă va trece pe aici, însă unicul motiv pentru care mi-am deconspirat prezenţa a fost de a putea vorbi cu domnul Jericho.

Arătă spre mine cu un braţ şi videograful se roti să mă filmeze. Mărturisesc că eram destul de agitat.

— Îmi pare rău, domnule, spuse agentul SISC franco-canadian, chiar trebuie să procedăm în felul acesta.

— Nu m-aţi ascultat, zise Hollus. Refuz să merg. Mă aflu aici pentru o muncă importantă şi doresc să o continui.

Cei doi agenţi SISC se uitară unul la celălalt. În cele din urmă, negrul vorbi, cu un uşor accent jamaican:

— Ar fi trebuit să spui: „Duceţi-mă la conducătorul vostru.” Ar fi trebuit să doreşti să te întâlneşti cu autorităţile.

— De ce? întrebă Hollus.

Agenţii se uitară din nou unul la celălalt.

— De ce? repetă albul. Pentru că aşa se procedează.

Ochii lui Hollus se îndreptară spre el.

— Bănuiesc că în privinţa aceasta am mai multă experienţă decât voi, rosti el încetişor.

Agentul federal alb scoase un revolver mic.

— Va trebui să insist, zise el.

Poliţiştii avansară şi cel voinic spuse:

— Dorim să vedem nişte legitimaţii.

Agentul negru se conformă; eu nu aveam habar cum ar fi trebuit să arate o legitimaţie SISC, dar poliţiştii părură satisfăcuţi şi se retraseră.

— Acum, rosti negrul, te rugăm să ne însoţeşti.

— Sunt destul de sigur că nu vei folosi arma aceea, zise Hollus, aşa că, fără nici o îndoială, îmi voi vedea de drum.

— Am primit nişte ordine, zise agentul alb.

— Nu am nici un dubiu. De asemenea, nu am nici o îndoială că superiorii voştri vor înţelege că nu aţi putut să le îndepliniţi. Hollus arătă spre videograful care bâjbâia cu disperare schimbând caseta video. Înregistrarea va dovedi că aţi insistat, că eu am refuzat şi că astfel s-au încheiat lucrurile.

— Nu aşa se tratează un musafir! strigă o femeie din mulţime.

Opinia aceasta părea să fie împărtăşită de toţi cei prezenţi; mai multe voci o susţinură.

— Încercăm să-l protejăm pe extraterestru, spuse agentul alb SISC.

— Pe dracu’, făcu unul dintre vizitatorii constanţi ai muzeului. Am văzut Dosarele X. Dacă plecaţi de aici cu el, nimeni nu-l va mai vedea vreodată.

— Lăsaţi-l în pace! adăugă un bărbat în vârstă, cu accent european.

Agenţii se uitară la videograf şi negrul îi arătă albului o cameră video de securitate. Cu siguranţă, îşi doreau ca episodul acesta să nu fi fost înregistrat.

— Vă spun politicos, rosti Hollus, că nu mă veţi determina să vă urmez.

— Bine, dar atunci nu vei avea nimic de obiectat, dacă va fi prezent un observator din partea noastră, spuse agentul negru. Cineva care să se asigure că nu vei păţi nimic rău.

— În privinţa aceasta nu-mi fac nici o grijă, zise Hollus.

Christine făcu un pas înainte.

— Sunt directorul şi preşedintele muzeului, se adresă ea celor doi agenţi SISC, după care se întoarse spre Hollus. Sunt sigură că poţi înţelege că am dori să avem o înregistrare, o consemnare a vizitei dumitale aici. Dacă nu te deranjează, vom trimite măcar un cameraman care să vă însoţească, pe tine şi pe domnul Jericho.

Tipul de la CITY-TV se repezi înainte; în mod foarte clar, era încântat să se ofere voluntar.

— Ba mă deranjează, spuse Hollus. Doamnă Dorati, pe planeta mea numai infractorii sunt supuşi unei observaţii permanente; dumneata ai fi de acord să fii urmărită de cineva cât este ziua de lungă, în timp ce lucrezi?

— Ei bine, eu aş…, zise Christine.

— Nici mie nu mi-ar plăcea, spuse Hollus. Vă apreciez ospitalitatea, însă tu, de acolo — arătă el înspre videograf —, eşti reprezentantul unui canal mass-media; îngăduie-mi să dau o declaraţie.

Hollus aşteptă o secundă, timp în care canadianul nativ îşi regla unghiul camerei.

— Am sosit aici pentru a solicita acces liber la o colecţie vastă de fosile, vorbi tare Hollus. În schimbul acestui acces, voi împărtăşi informaţii acumulate de rasa mea, atunci când voi considera că este momentul şi cazul. Dacă există alt muzeu care să-mi ofere ceea ce caut, voi fi încântat să plec într-acolo. Pur şi simplu…

— Nu, rosti grăbit Christine. Nu, aşa ceva nu va fi necesar. Evident, te vom ajuta în orice mod putem.

Hollus îşi întoarse ochii pediculari de la camera video.

— Atunci îmi pot continua studiile în condiţii pe care le consider acceptabile?

— Da, încuviinţă ea. Da, orice doreşti.

— Cu toate acestea, începu albul de la SISC, Guvernul Canadei va solicita…

— Aş putea la fel de uşor să mă duc în Statele Unite, observă Hollus. Sau în Europa, în China sau…

— Lăsaţi-l să facă ce vrea! răcni un vizitator de vârstă mijlocie.

— Nu doresc să intimidez pe nimeni, vorbi Hollus uitându-se de la un agent federal la celălalt, totuşi nu am nici cel mai mic interes să devin o celebritate sau să fiu restricţionat de către documentarişti sau paznici.

— Cu toată sinceritatea, spuse agentul alb, noi nu deţinem nici un fel de libertate în aplicarea ordinelor primite. Trebuie să ne urmezi şi asta-i tot.

Pediculele ochilor lui Hollus se arcuiră înapoi, astfel încât globii lui oculari cristalini priviră în sus, la mozaicul plafonului în formă de cupolă al Rotondei şi alcătuit din peste un milion de plăcuţe din sticlă veneţiană; poate că acela era echivalentul forhilnor al datului ochilor peste cap. Cuvintele „Pentru ca toţi oamenii să-I cunoască Lucrarea” — un citat, după cum mi se spusese, din Cartea lui Iov — erau inscripţionate într-un pătrat în apexul domului.

După un moment, pediculele reveniră la poziţia anterioară şi se răsuciră câte unul către fiecare agent.

— Ascultaţi-mă, zise Hollus. Am petrecut mai mult de un an pe orbita Terrei, studiindu-vă cultura. Nu sunt atât de nebun încât să cobor aici, punându-mă într-o situaţie care să mă facă vulnerabil.

Vârî un braţ într-un pliu al ţesăturii care-i înfăşură torsul — într-o clipă, celălalt agent SISC avea şi el revolverul în mână — şi scoase un obiect poliedric de dimensiunea unei mingi de golf. După aceea se deplasă în lateral spre mine şi mi-l întinse. L-am luat; era mai greu decât părea.

— Dispozitivul acesta este un proiector de holoforme, zise Hollus. În clipa aceasta el a înregistrat caracteristicile biometrice ale domnului Jericho şi va funcţiona doar când este ţinut de el. Într-adevăr, îi pot comanda să se autodistrugă, într-un mod destul de spectaculos, dacă îl manevrează altcineva, aşa că vă sfătuiesc să nu i-l luaţi. În plus, proiectorul va funcţiona doar în locuri aprobate de mine, aşa cum este interiorul acestui muzeu. Eu mă aflu aici prin teleprezenţă. În realitate, sunt tot în interiorul navetei, lângă clădirea de alături; unicul motiv pentru care am coborât pe suprafaţa Pământului a fost de a supraveghea predarea proiectorului pe care-l are acum domnul Jericho. Proiectorul acesta foloseşte holografia şi micromanipularea câmpurilor de forţă pentru a da impresia că eu mă găsesc aici şi pentru a-mi îngădui să manevrez obiecte.

Hollus — sau holograma lui — încremeni câteva secunde, ca şi cum adevăratul Hollus ar fi fost preocupat de altceva.

— Gata! anunţă el. Naveta mea se întoarce acum pe orbită, cu persoana mea reală la bord.

Câţiva spectatori se repeziră afară prin vestibulul cu uşi de sticlă al muzeului, probabil pentru a întrezări nava care pleca.

— Nu puteţi face nimic pentru a mă sili să rămân şi nu există nici un mod prin care să-mi puteţi face vreun rău fizic. Nu doresc să fiu nepoliticos, dar contactul între omenire şi rasa mea se va desfăşura potrivit termenilor noştri, nu ai voştri.

Poliedrul din mâna mea emise un piuit pe două tonuri şi proiecţia lui Hollus vibră pentru o secundă, după care dispăru.

— Va trebui, bineînţeles, să predai obiectul, rosti albul.

Am simţit adrenalina năvălindu-mi prin corp.

— Îmi pare rău, am răspuns, însă l-aţi văzut pe Hollus înmânându-mi-l direct. Nu cred că-l puteţi revendica.

— Dar este un artefact extraterestru, zise agentul SISC de culoare.

— Şi? am întrebat.

— Vreau să spun că ar trebui să fie în mâinile Guvernului.

— Şi eu lucrez pentru Guvern, am anunţat sfidător.

— Vreau să spun că ar trebui să fie în mâini sigure.

— De ce?

— Păi, ăăă, pentru că aşa trebuie.

Nu accept un asemenea argument nici măcar din partea fiului meu de şase ani; nu intenţionam să-l accept nici aici.

— Nu vi-l pot preda — aţi auzit ce-a spus Hollus despre explozie. Cred că a fost destul de clar în privinţa felului în care se vor desfăşura lucrurile… iar dumneavoastră, domnilor, nu jucaţi nici un rol aici. De aceea — şi m-am uitat la albul cu accent francez — vă spun adieu.