Programatorul divin

16

Sprâncenele lui Cooter Falsey se strânseră în semn de confuzie, când tânărul îl privi pe J.D. Ewell.

— Cum vine asta „căutăm ceva care e deja mort”?

Ewell continua să stea pe marginea patului de motel.

— Aici în Toronto au un muzeu unde sunt expuse nişte fosile speciale. Reverendul Millet spune că fosilele alea sunt minciuni. O blasfemie. Iar ei vor arăta fosilele extraterestrului ăla mare, ca un păianjen.

— Da? făcu Falsey.

— Lumea noastră este mărturia creaţiei Domnului. Iar fosilele alea sunt fie un fals, fie lucrarea diavolului. Creaturi cu cinci ochi! Creaturi cu spini îndreptaţi în toate părţile. Şi savanţii le spun extratereştrilor că lucrurile alea sunt adevărate.

— Toate fosilele sunt falsuri, rosti Falsey. Create de Domnul pentru a pune la încercare credinţa sufletelor slabe.

— Noi doi ştim asta. Şi aşa-i destul de rău că ateii îi pot învăţa pe copiii noştri despre fosile la şcoală, dar acum le arată şi extratereştrilor, minţindu-i că noi credem minciuna evoluţiei. Extratereştrii sunt împinşi să creadă că noi, oamenii, nu credem în Domnul Dumnezeu. Trebuie să le arătăm clar că savanţii ăia păgâni nu vorbesc în numele tuturor.

— Aşa că…, rosti Falsey invitându-l pe Ewell să-şi continue ideea.

— Aşa că reverendul Millet vrea ca noi să distrugem fosilele alea. „Braşoavele Shale”, cum le spune el, sunt aici într-o expoziţie temporară specială şi vor pleca mai departe, spre Washington. Dar asta nu se va-ntâmpla pentru că noi vom pune capăt braşoavelor Shale o dată pentru totdeauna, astfel ca extratereştrii să-nţeleagă că nu credem în asemenea scorneli.

— Nu vreau să fie rănit cineva, zise Falsey.

— Nu va fi rănit nimeni.

— Şi extraterestrul? Unul dintre ei petrece foarte mult timp în muzeu. O să dăm de bucluc mare dacă-l rănim.

— Tu nu citeşti ziarele? De fapt, el nu-i acolo — aia-i doar o proiecţie.

— Şi cei care vizitează muzeul? Poate că sunt induşi în eroare, uitându-se la fosilele alea, însă nu sunt oameni răi ca doctorii ăia de avorturi.

— Nu-ţi face griji, spuse Ewell. O s-o facem duminică seara, după închiderea muzeului.

Le-am telefonat lui Susan şi lui Ricky şi le-am spus să se pregătească pentru un musafir special; Susan putea să facă miracole, chiar dacă era anunţată cu numai trei ore înaintea unei vizite. Am mai lucrat o vreme la jurnalul meu, apoi am părăsit muzeul. Începusem să port o pălărie cu boruri căzute şi ochelari de soare pentru a-mi ascunde chipul, cât timp parcurgeam distanţa scurtă de la intrarea personalului la staţia de metrou; fanaticii OZN-urilor continuau să se adune în faţa intrării principale a MRO, la o distanţă destul de mare. Deocamdată nici unul nu mă interceptase — şi, la ora la care am ieşit în seara asta, toţi păreau să fi plecat acasă. Am coborât în staţia de metrou şi m-am urcat într-un tren argintiu.

În staţia Dundas, în vagon a urcat un tânăr cu o barbă blondă şi rară. Avea vârsta potrivită pentru a fi student la Ryerson; campusul acela se afla chiar la nord de Dundas. Tânărul purta o bluză verde de trening pe care scria cu litere albe:

Am zâmbit; clădirile din Queen’s Park găzduiau Parlamentul provinciei Ontario. Se pare că toţi erau porniţi împotriva premierului Harris.

Când am ajuns în cele din urmă acasă, pe Ellerslie, mi-am chemat soţia şi fiul şi i-am dus în sufragerie. Am deschis servieta şi am pus dodecaedrul proiectorului de holoforme pe măsuţa de cafea. După care m-am aşezat pe sofa. Ricky se cuibări lângă mine, iar Susan se cocoţă pe braţul fotoliului de două persoane. Am privit ceasul albastru al videorecorderului, care arăta ora 19:59. Hollus fusese de acord să ni se alăture la ora 20:00.

Am aşteptat, cu Ricky foindu-se. La activare, proiectorul emitea întotdeauna un piuit pe două tonuri, dar deocamdată era mort.

20:00.

20:01.

20:02.

Ştiam că ceasul videorecorderului era bun; era un Sony care prelua un semnal de sincronizare temporală prin cablu. M-am întins spre măsuţa de cafea şi am modificat puţin poziţia dodecaedrului, de parcă asta ar fi avut vreo importanţă.

20:03.

20:04.

— Ei bine, vorbi Susan adresându-se încăperii, ar trebui să mă duc să pregătesc salata.

Eu şi Ricky am continuat să aşteptăm. La 20:10, Ricky spuse:

— Ce ţeapă!

— Îmi pare rău, puştiule, am zis. Cred c-a intervenit ceva.

Nu puteam crede că Hollus mă abandonase. Multe lucruri pot fi iertate, dar a-l face pe un tată de râs în ochii fiului său nu e unul dintre ele.

— Până mâncăm pot să mă uit la televizor? întrebă Ricky.

În mod obişnuit, seara îl lăsam să se uite numai o oră la televizor şi o făcuse deja. Nu puteam să-l dezamăgesc însă din nou.

— Sigur că da, am încuviinţat.

Ricky se ridică. Am oftat adânc. Spusese că eram prieteni.

Ce să-i faci? M-am ridicat, am luat proiectorul, l-am cântărit în palmă, apoi l-am pus înapoi în servietă şi…

Dinspre uşa din spate se auzi un zgomot. Am închis servieta şi am pornit într-acolo să văd ce se întâmpla. Uşa din spatele casei se deschidea pe o terasă din lemn pe care o construisem împreună cu cumnatul meu, Tad, cu cinci veri în urmă. Am tras jaluzelele verticale de peste uşa glisantă din sticlă şi…

Hollus stătea pe terasă.

Am îndepărtat bara de protecţie de la baza uşii şi am deschis-o.

— Hollus! am exclamat.

Susan apăruse în spatele meu, întrebând ce făceam. M-am întors către ea; deşi îi văzuse adeseori pe Hollus şi pe alţi forhilnori la televizor, rămase acum cu gura căscată.

— Intră, am spus, intră.

Hollus izbuti să se strecoare pe uşă, deşi cu puţin efort. Se schimbase pentru cină şi purta un veşmânt de culoarea vinului, încheiat cu o lamelă lustruită dintr-o geodă.

— De ce n-ai apărut înăuntru? l-am întrebat. De ce te-ai proiectat în exteriorul casei?

Ochii lui pediculari se mişcară. Ceva din aspectul lui diferea în mod subtil. Poate că de vină era doar lumina care cădea peste el de la o aplică cu bec cu halogen; mă obişnuisem să-l văd în razele panourilor fluorescente din muzeu.

— M-ai invitat în casa ta, îmi spuse.

— Da, dar…

Brusc, i-am simţit mâna pe braţ. Ne mai atinsesem şi până atunci şi simţisem furnicăturile statice ale câmpurilor de forţe ce-i alcătuiau proiecţia. Acum însă era diferit. Mâna îi era solidă şi caldă.

— Aşa că am venit, zise el. Dar… scuză-mă; am stat afară un sfert de oră, încercând să pricep cum o să te anunţ că am sosit. Auzisem de sonerii, totuşi nu am putut găsi butonul.

— La uşa din spate n-am sonerie, am răspuns.

Ochii mi se măriră.

— Eşti aici… în carne şi oase.

— Da.

— Însă…

M-am uitat atent înapoia lui. În curtea din spate se zărea ceva mare; în semiîntuneric, nu puteam distinge prea bine forma respectivă.

— Studiem planeta voastră de un an, spuse Hollus, şi cu certitudine bănuiai că dispunem de modalităţi prin care să coborâm pe suprafaţa ei fără a atrage atenţia.

Făcu o pauză.

— M-ai invitat la cină, nu? Prin teleprezenţă, nu mă pot bucura de mâncărurile voastre.

Eram uluit şi în acelaşi timp exaltat. M-am întors iarăşi spre Susan şi atunci am realizat că uitasem s-o prezint.

— Hollus, îţi fac cunoştinţă cu soţia mea, Susan Jericho.

— Bună… seara…, rosti forhilnorul.

Susan rămase amuţită câteva clipe, stupefiată. După aceea, răspunse:

— Bună seara.

— Mulţumesc pentru că mi-aţi permis să vă vizitez casa, zise Hollus.

Susan zâmbi, după care mă privi destul de mustrător.

— Dacă aş fi fost anunţată mai din timp, aş fi putut deretica niţel.

— Este foarte frumos şi aşa, spuse Hollus.

Ochii lui pediculari se rotiră, privind încăperea.

— În mod evident, s-a acordat o atenţie deosebită în alegerea fiecărei piese de mobilier, astfel încât să le completeze pe celelalte.

În mod normal Susan nu suportă păianjenii, dar era limpede că se topea de încântare înaintea complimentelor forhilnorului.

În lumina puternică a aplicei, am observat proeminenţe minuscule, aidoma unor diamante micuţe, inserate în pielea lui asemănătoare unei folii cu pernuţe de aer, la fiecare dintre cele două articulaţii ale membrelor, ca şi la cele trei articulaţii ale degetelor. Iar câte un şir de diamante din astea se întindea pe fiecare pedicul ocular.

— Sunt bijuterii? am întrebat. Dacă aş fi ştiut că te interesează, ţi-aş fi arătat colecţiile de pietre preţioase din MRO. Avem nişte diamante, rubine şi opale fabuloase.

— Poftim? făcu Hollus.

Când pricepu sensul întrebării mele, ochii pediculari efectuară din nou unduirea lor sinusoidală:

— Nu, nu, nu! Cristalele sunt implanturile pentru interfaţa cu realitatea virtuală; ele permit simulacrului să îmi reproducă mişcările.

— Aha, am încuviinţat.

M-am întors şi l-am strigat pe Ricky. L-am auzit tropăind pe treptele de la demisol. Fiul meu porni către sufragerie, gândindu-se că-l chemasem la cină, dar atunci ne văzu pe mine, pe Susan şi pe Hollus. Ochii i se deschiseră mai largi decât o făcuseră vreodată. Se apropie de mine şi i-am cuprins umerii cu braţul.

— Hollus, am rostit, fă cunoştinţă cu fiul meu, Rick.

— Bună… seara…, rosti Hollus.

Mi-am privit băiatul.

— Ricky, cum se spune?

Ochii lui căscaţi continuau să-l fixeze pe extraterestru.

— Marfă!

Nu ne aşteptasem ca Hollus să apară la cină în carne şi oase. Masa noastră din sufragerie era dreptunghiulară, dintre acelea care pot fi lungite prin inserarea unei plăci la mijloc. Tăblia era din lemn închis la culoare, dar fusese acoperită cu o faţă de masă albă. Pentru forhilnor nu rămăsese prea mult spaţiu şi a trebuit s-o ajut pe Susan să mutăm bufetul într-o parte, ca să facem puţin loc.

Mi-am dat seama că nu-l văzusem niciodată pe Hollus aşezându-se; în mod evident, avatarul lui nu avea nevoie să se aşeze, totuşi m-am gândit că adevăratul Hollus s-ar fi putut simţi mai confortabil dacă avea un sprijin.

— Ce pot să-ţi aduc ca să te simţi cât mai comod? l-am întrebat.

Forhilnorul privi în jur şi zări perna rotundă şi înaltă din sufragerie, care se găsea în faţa fotoliului de două persoane.

— Pot să folosesc obiectul acela? mă întrebă el. Taburetul acela?

— Sigur că da.

Hollus intră în sufragerie. Deoarece aveam un copil de şase ani, îndepărtasem obiectele fragile, iar asta se dovedea acum o măsură inspirată. Pe drum, Hollus izbi măsuţa pentru cafea şi canapeaua; mobilele noastre erau prea apropiate între ele pentru o creatură de dimensiunile lui. Reveni cu perna înaltă, o puse lângă masă şi apoi păşi peste ea, astfel că torsul lui rotund se găsea deasupra „taburetului” rotund. După aceea îşi coborî trunchiul pe el.

— Aşa, rosti el mulţumit.

Susan părea stânjenită.

— Scuză-mă, Hollus. Nu am ştiut că vei veni în realitate… fizic, vreau să zic. Nu ştiu dacă poţi să mănânci ceea ce am preparat.

— Ce anume ai preparat?

— O salată — salată verde, roşii, ţelină şi morcovi raşi, crutoane, cu sos din ulei şi oţet.

— Pot să mănânc aşa ceva.

— Şi cotlete de miel.

— Sunt crude?

Susan zâmbi.

— Nu.

— Le pot mânca şi pe ele, dacă îmi poţi aduce cam un litru de apă la temperatura camerei, cu care să le consum.

— Sigur că da.

— O aduc eu, am spus.

M-am dus la bucătărie şi am umplut o carafă cu apă de la robinet.

— Am făcut de asemenea milkshake-uri pentru Tom şi Ricky.

— Este vorba despre secreţiile mamare ale bovinelor? se interesă Hollus.

— Da.

— Dacă nu este nepoliticos din partea mea, mă voi abţine.

Am surâs şi împreună cu Ricky şi Susan ne-am ocupat locurile la masă. Susan aduse castronul cu salată şi mi-l întinse. Folosindu-mă de furculiţele pentru servit, mi-am pus salată în farfuria mea, apoi în a lui Ricky. După aceea i-am pus şi lui Hollus.

— Mi-am adus propriile tacâmuri, zise el. Sper că nu este nepoliticos să le folosesc.

— Câtuşi de puţin, am răspuns.

Chiar şi după ce călătorisem de mai multe ori în China, rămăsesem unul dintre cei care cer întotdeauna cuţit şi furculiţă în restaurantele chinezeşti. Din pliurile ţesăturii care-i înfăşură corpul, Hollus scoase două obiecte ce aduceau puţin cu nişte tirbuşoane.

— Vă rugaţi înainte de masă? întrebă el.

Întrebarea m-a surprins.

— De obicei, nu.

— Am văzut asta la televizor.

— Unele familii o fac, am răspuns.

Cele care aveau pentru ce-i mulţumi Domnului.

Hollus folosi un tirbuşon pentru a înţepa o frunză de salată pe care o duse la orificiul de deasupra trupului său rotund. Îl văzusem şi până atunci efectuând mişcările specifice hrănirii, dar nu asistasem niciodată la o masă de-a lui. Era un proces zgomotos, întrucât dantura lui pocnea sonor. Am bănuit că atunci când folosea avatarul avea microfon doar la orificiile destinate vorbirii; probabil că de aceea nu auzisem până atunci sunetele acelea.

— Salata e bună? l-am întrebat.

Hollus a continuat s-o transfere în orificiul său pentru alimentaţie, în timp ce vorbea; mai mult ca sigur, forhilnorii nu se înecau niciodată în timpul mesei.

— Este bună, mulţumesc, zise el.

— De ce vorbeşti aşa? se interesă Ricky şi apoi îl imită pe Hollus, vorbind pe rând cu colţul stâng şi drept al gurii: Este… bună… mulţumesc.

— Ricky! exclamă Susan, stânjenită de faptul că fiul nostru îşi uitase bunele maniere.

Hollus nu păru însă stingherit de întrebare.

— Unul dintre lucrurile comune oamenilor şi rasei mele, răspunse el, este creierul divizat. Voi aveţi două emisfere cerebrale, la fel ca noi. Conştiinţa este rezultatul interacţiunii celor două emisfere, credem noi şi mi se pare că oamenii au teorii similare. În cazurile în care emisferele au fost avariate în urma unui accident, ele funcţionează independent, propoziţii întregi ies printr-un singur orificiu de vorbire, dar sunt exprimate gânduri mai puţin complexe.

— Aha, făcu Ricky întorcându-se la salată.

— Fascinant, am comentat eu.

Coordonarea vorbirii între jumătăţi de creier parţial autonome trebuie să fie dificilă; poate că de aceea Hollus era aparent incapabil să folosească prescurtări şi elidări.

— Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă şi noi am avea două guri… dacă am alterna cuvintele sau silabele între ele?

— Voi păreţi să vă bizuiţi într-o măsură mai mică decât forhilnorii pe integrarea dreapta-stânga, observă Hollus. Înţeleg că în cazurile de corp calos retezat, oamenii pot totuşi să meargă.

— Cred că aşa este, da.

— Noi nu putem, preciza Hollus. Fiecare jumătate a creierului controlează trei picioare, din partea corespondentă a corpului. Toate picioarele noastre trebuie să funcţioneze împreună, altfel ne răsturnăm şi…

— Tăticul meu o să moară, rosti Ricky privindu-şi salata din farfurie.

Inima mi-a tresărit. Susan păru şocată. Hollus lăsă pe masă ustensilele cu care mânca.

— Da, mi-a spus. Îmi pare foarte rău.

— Îl poţi ajuta? întrebă Ricky privind acum direct la el.

— Îmi pare rău, zise Hollus. Nu pot face nimic.

— Dar tu vii din spaţiul cosmic, de-acolo, spuse Ricky.

Ochii pediculari ai lui Hollus se opriră din mişcare.

— Da, aşa este.

— Atunci ar trebui să cunoşti chestii.

— Ştiu unele chestii, răspunse extraterestrul, însă nu ştiu cum să vindec cancerul. Mama mea a murit tot de cancer.

Ricky îl privi cu mult interes. Părea că ar fi dorit să-şi exprime regretul, dar în mod clar nu ştia cum anume.

Susan se ridică şi aduse cotletele de miel şi jeleul de mentă din bucătărie.

Am mâncat în tăcere.

Am înţeles că se ivise o oportunitate care probabil n-avea să se mai repete.

Hollus era aici în carne şi oase.

După cină, l-am rugat să mă însoţească în cabinet. A avut mici probleme în a coborî jumătatea de palier, totuşi s-a descurcat.

M-am apropiat de un fişet cu două sertare şi am scos un teanc de hârtii.

— Se obişnuieşte, i-am explicat, ca oamenii să scrie un document numit testament, în care să dea indicaţii despre cum ar trebui să fie împărţite bunurile lor personale după moarte. Evident, eu las aproape totul lui Susan şi Ricky, deşi fac şi unele donaţii — Societăţii canadiene de luptă împotriva cancerului, muzeului meu şi altor câtorva. Nişte lucruri vor merge, de asemenea, la fratele meu, la copiii lui şi la alte două rude.

Am făcut o pauză, după care am spus:

— M-am… m-am gândit să-mi modific testamentul pentru a-ţi lăsa ceva şi ţie, Hollus, dar — ei bine, părea inutil. Vreau să zic că probabil tu nu vei mai fi pe-aici după moartea mea şi, de fapt, oricum nu eşti pe-aici în mod real. Însă în seara asta…

— În seara asta, aprobă forhilnorul, sunt aici în mod real.

Am ridicat teancul de hârtii.

— Probabil că-i mai simplu să ţi le dau chiar acum. Este dactilograma cărţii mele Dinozaurii canadieni. În ziua de azi, oamenii scriu cărţi pe calculatoare, totuşi aceasta a fost bătută la o maşină de scris mecanică. Nu are nici o valoare reală şi informaţiile sunt acum destul de depăşite, dar este mărunta mea contribuţie la literatura de popularizare despre dinozauri şi, ei bine, mi-ar plăcea s-o ai tu — ca de la un paleontolog la altul.

Am ridicat uşor din umeri.

— Ceva care să-ţi amintească de mine.

Extraterestrul luă hârtiile. Pedunculii oculari i se mişcară după configuraţii complexe.

— Familia ta nu o va dori?

— Ei au exemplare ale cărţii apărute.

Forhilnorul desfăcu o porţiune din ţesătura din jurul torsului, dezvăluind un fel de pungă mare dintr-un material similar plasticului. Paginile de manuscris nu ocupară decât un spaţiu mic din volumul pungii.

— Mulţumesc, rosti el.

Tăceam amândoi. În cele din urmă, am rostit:

— Nu, Hollus — eu îţi mulţumesc. Pentru tot.

M-am întins şi mi-am pus mâna pe braţul lui.