Programatorul divin

20

M-am întors în birou ca o furtună. În absenţa mea, Hollus examinase mulajele de endocranii; intrigat de comentarii de-ale mele mai vechi, explora acum dezvoltarea inteligenţei la mamifere după graniţa cretacic/ terţiar. Nu eram niciodată sigur dacă-i citeam corect limbajul trupului, dar se părea că el nu avea dificultăţi în a mă descifra pe mine.

— Pari… tulburat, îmi spuse.

— O mai ţii minte pe doamna Dorati, directoarea muzeului?

O mai întâlnise de câteva ori, inclusiv cu ocazia vizitei prim-ministrului.

— Încearcă să mă silească să-mi iau concediu medical de lungă durată. Vrea să plec din muzeu.

— De ce?

— Sunt potenţialul ucigaş de vampiri, ai uitat? Aici, în muzeu, sunt oponentul ei. Ea a dus MRO-ul într-o direcţie faţă de care mulţi dintre noi, custozii mai vârstnici, obiectează, iar acum a întrezărit ocazia de a mă înlocui cu cineva care este de acord cu opiniile ei.

— Totuşi concediul medical… acesta este legat de boala ta.

— Nu există alt mod prin care să mă dea afară.

— Şi care este natura neînţelegerii dintre voi?

— Opinia mea este că muzeul ar trebui să fie un loc de educaţie, care să ofere cât mai multe informaţii posibile despre toate exponatele sale. Opinia ei e aceea că muzeul trebuie să fie o atracţie turistică, care să nu-i intimideze pe oameni cu o mulţime de date, cifre şi termeni de specialitate ciudaţi.

— Subiectul acesta este important?

Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Păruse important atunci când începusem lupta cu Christine, cu mai bine de trei ani în urmă. Ba chiar, într-un interviu pe care-l acordasem pentru Toronto Star în legătură cu scandalul din MRO, o numisem „bătălia vieţii mele”. Asta se petrecuse însă înainte ca doctorul Noguchi să-mi fi arătat pata neagră de pe radiografie, înainte să fi început să simt durerea, înainte de chimioterapie, înainte de…

— Nu ştiu, am răspuns cu toată onestitatea.

— Îmi pare rău să aud de dificultăţile tale, zise Hollus.

Mi-am muşcat buza inferioară. Nu aveam nici un drept să rostesc cuvintele următoare.

— I-am spus lui Dorati că tu ai pleca, dacă ea m-ar sili să părăsesc muzeul.

Hollus rămase tăcut multă vreme. Pe Beta Hydri III, el însuşi fusese savant şi înţelegea în mod clar prestigiul pe care prezenţa lui îl aducea pentru MRO. Poate însă că-l ofensasem profund, transformându-l într-un pion dintr-un joc politic. Cu siguranţă că putea să prevadă câteva mutări înainte, cu siguranţă că ştia că situaţia aceasta putea să devină neplăcută. Mersesem prea departe; o ştiam.

Totuşi…

Totuşi cine m-ar fi putut învinovăţi? Oricum Christine avea să învingă. Mult prea curând, ea avea să învingă. Hollus arătă consola de pe biroul meu.

— Foloseşti dispozitivul acela pentru a vorbi cu alţii din clădire, spuse el.

— Da, este telefonul meu.

— Poţi stabili legătura cu doamna Dorati?

— Ăăă, da… dar…

— Stabileşte-o.

Am şovăit o clipă, apoi am ridicat receptorul şi am tastat cele trei cifre ale interiorului Christinei.

— Director Dorati, rosti glasul ei.

Am încercat să-i întind receptorul lui Hollus.

— Nu îl pot folosi, spuse el.

Bineînţeles că nu putea, având două guri separate. Am atins tasta pentru speaker şi i-am făcut semn din cap să vorbească.

— Doamnă director Dorati, sunt Hollus Deten Stak Jaton.

Era prima dată când auzeam numele întreg al forhilnorului.

— Sunt plin de recunoştinţă pentru ospitalitatea cu care îmi îngădui să îmi întreprind cercetările aici, dar te contactez ca să te informez că Thomas Jericho face parte integrală din munca mea, iar dacă el părăseşte muzeul, îl voi urma oriunde s-ar duce.

Pentru câteva secunde se lăsă o tăcere glacială.

— Înţeleg, rosti vocea Christinei.

— Deconectează legătura, îmi zise Hollus.

Am închis telefonul.

Inima îmi bubuia; habar n-aveam dacă ceea ce făcuse Hollus era tocmai ce trebuia. Mă simţeam însă profund mişcat de sprijinul lui.

— Mulţumesc, am rostit.

Forhilnorul îşi îndoi atât genunchii superiori, cât şi pe cei inferiori.

— Doamna Dorati era complet în stânga.

— „Complet în stânga”?

— Scuză-mă. Voiam să spun că, în opinia mea, fapta ei a fost pe alături. Măcar atât puteam să fac.

— Şi mie mi s-a părut greşit, am încuviinţat. Dar, în sfârşit, cred că poate am greşit şi eu spunându-i că tu vei pleca, dacă eu voi părăsi muzeul.

Am rămas tăcut o vreme, şi în cele din urmă Hollus vorbi:

— De cele mai multe ori este greu de determinat ce este greşit şi ce este corect. Probabil că dacă aş fi fost în locul tău m-aş fi comportat la fel.

Se legănă în sus şi în jos.

— Uneori regret că în asemenea privinţe nu am discernământul wreedilor.

— Ai amintit asta şi mai devreme, am observat. De ce wreedii rezolvă mai uşor decât noi problemele etice?

Hollus se foi uşor de pe un picior pe celălalt.

— Wreedii sunt eliberaţi de povara raţionamentelor — de genul de logică pe care îl folosim noi doi. Deşi pe ei îi poate deruta matematica, examinarea întrebărilor filosofice legate de sensul vieţii, de etică şi morală ne derutează pe noi. Noi avem un simţ intuitiv al binelui şi răului, însă toate teoriile etice pe care le elaborăm eşuează. Mi-ai arătat filmele acelea, Star Trek…

Aşa era, iar episoadele pe care le vizionasem îi stârniseră curiozitatea destul de mult pentru a dori să vadă şi primele trei filme Star Trek de lung metraj.

— Şi?

— În unul dintre ele murea hibridul acela imposibil.

— Mânia lui Khan.

— Exact. În film se insista asupra ideii că „nevoile majorităţii sunt mai importante decât nevoile minorităţii sau ale individului”. Noi, forhilnorii, avem sentimente similare. Este o tentativă de aplicare a matematicii — o ştiinţă în care suntem foarte pricepuţi — în etică, un domeniu în care nu suntem pricepuţi, dar am eşuat cu regularitate în asemenea tentative. În filmul în care hibridul renăştea…

— În căutarea lui Spock, am spus.

Ochii pediculari i se ciocniră.

— În filmul acela am aflat că formularea iniţială era eronată şi că, de fapt, „nevoile individului sunt mai importante decât ale majorităţii”. În mod intuitiv, părea corect ca personajul cu perucă şi ceilalţi să fi fost de acord să îşi sacrifice vieţile pentru a salva un camarad care nu era din aceeaşi specie cu ei, chiar dacă asta sfida logica matematică. Totuşi asta se întâmplă permanent: multe societăţi omeneşti şi toate cele forhilnore sunt democratice; ele sunt dedicate principiului că toţi indivizii sunt egali. Am citit şi eu fraza măreaţă scrisă de vecinii voştri din sud: „Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali.” Însă cei care au scris cuvintele acelea erau proprietari de sclavi şi nu pricepeau ironia — ca să folosesc un cuvânt învăţat de la tine — acelui aspect.

— Este adevărat.

— Mulţi savanţi oameni şi forhilnori au încercat să reducă altruismul la imperative genetice, sugerând că gradul de sacrificiu pe care suntem dispuşi să îl facem pentru altcineva este direct proporţional cu cantitatea de material genetic pe care o împărţim. Noi doi, afirmă acei savanţi, nu am accepta neapărat să murim pentru a salva o rudă sau un copil, dar dacă prin moartea noastră ar fi salvate două rude sau doi copii, am putea considera târgul ca fiind echitabil, deoarece, luate împreună, cele două fiinţe deţin aceeaşi cantitate din genele noastre ca noi înşine. Şi, cu certitudine, ne-am sacrifica pentru a salva trei rude sau trei copii, întrucât ei deţin o concentraţie a materialului nostru genetic mai mare decât conţin propriile noastre corpuri.

— Eu aş fi gata să mor pentru a-l salva pe Ricky, am rostit.

Forhilnorul arătă fotografia înrămată de pe masă; spatele acesteia era întors iarăşi spre el.

— Totuşi, dacă ţi-am înţeles spusele, Ricky nu este fiul tău natural.

— Exact. Părinţii lui naturali nu l-au dorit.

— Iar aspectul acesta ne dezorientează la două niveluri: că părinţii ar putea opta să renunţe la vlăstarul lor sănătos şi că non-părinţii ar putea opta să adopte copilul altora. Desigur, există numeroşi oameni buni care, sfidând logica geneticii, au optat să nu aibă copii. Nu există realmente o formulă care să descrie cu succes domeniul de opţiuni al forhilnorilor sau al oamenilor în privinţa altruismului şi sacrificiului; problemele acestea nu pot fi reduse la nivel matematic.

Am căzut pe gânduri; faptul că Hollus îmi luase partea în faţa Christinei fusese, cu siguranţă, un act altruist, dar în mod evident nu avea absolut nici o legătură cu favorizarea unei rude genetice.

— Cred că nu, am fost de acord.

— Pe de altă parte, urmă Hollus, fiindcă nu au inventat matematica tradiţională, prietenii noştri wreedii nu au fost niciodată derutaţi de asemenea probleme.

— În tot cazul, pe mine mă derutează, am zis. De-a lungul anilor, mi-am pierdut multe ore de somn, încercând să descâlcesc dileme etice.

Mi-am reamintit vechiul banc cu insomniacul agnostic dislexic, care stătea treaz noaptea şi se întreba dacă există într-adevăr un reactor.

— De fapt, de unde vin principiile morale? Ştim că este rău să furi şi… Tu ştii asta, nu? Vreau să spun, forhilnorii sunt împotriva furtului?

— Da, deşi nu este ceva înnăscut. Copiii forhilnori înhaţă orice obiect la care pot ajunge.

— La fel se întâmplă şi cu cei ai oamenilor. Dar creştem şi ne dăm seama că hoţia este un obicei rău. Totuşi… totuşi de ce simţim că este un obicei rău? Dacă hoţia sporeşte succesul reproducerii, n-ar fi trebuit ca evoluţia s-o fi favorizat? În mod similar, noi credem că infidelitatea este ceva rău însă, în mod evident, mi-aş putea spori reuşita reproducerii, fecundând mai multe femei. Dacă hoţia este avantajoasă pentru toţi cei care se pricep, iar adulterul este o strategie bună, cel puţin pentru masculi, de a-şi spori prezenţa în fondul genetic comun, de ce avem impresia că ele sunt imorale? N-ar trebui ca singura moralitate produsă de evoluţie să fie de tipul celei pe care o are Bill Clinton — să ne pară rău că am fost prinşi?

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcau mai rapid ca de obicei.

— Nu am un răspuns, zise el. Ne străduim să găsim soluţii la întrebări morale, dar ele ne înfrâng întotdeauna. Gânditori de seamă, atât oameni, cât şi forhilnori, şi-au consacrat existenţa întrebându-se care este scopul vieţii şi cum ştim când ceva este imoral. În ciuda secolelor de eforturi, nu s-a înregistrat totuşi nici un progres. Întrebările sunt mai presus de cunoştinţele noastre, la fel cum „Cât fac doi şi cu doi?” este mai presus de cunoştinţele wreedilor.

Am clătinat din cap neîncrezător.

— Continuă să mi se pară incredibil faptul că ei nu pot pur şi simplu să vadă că două obiecte la care se adaugă alte două obiecte echivalează cu patru obiecte.

Forhilnorul îşi înclină corpul spre mine îndoindu-şi genunchii inferiori a trei dintre picioarele sale.

— Iar lor li se pare incredibil că noi nu putem distinge adevărurile fundamentale ale problemelor morale… Minţile noastre fragmentează: noi divizăm problemele în părţi ce pot fi abordate. Dacă ne întrebăm de ce o planetă rămâne pe orbită în jurul soarelui ei, putem pune întrebări şi mai simple — cum rămâne o piatră pe sol, de ce se află Soarele în centrul sistemului solar — şi, rezolvându-le pe acestea, putem răspunde plini de încredere la întrebarea mai mare. Dar problemele de etică şi moralitate şi înţelesul vieţii sunt aparent ireductibile, ca şi cilii din celule: nu există părţi componente care să poată fi urmărite în mod izolat.

— Vrei să spui că a fi savant, a fi o persoană condusă de logică este fundamental incompatibil cu a fi senin în privinţa moralităţii şi spiritualităţii?

— Unii reuşesc în ambele privinţe — însă de obicei o fac prin compartimentare. Ştiinţa este responsabilă pentru anumite probleme, iar religia pentru altele. Însă pentru aceia care caută o unică şi exhaustivă viziune asupra lumii, nu se poate vorbi despre seninătate. O minte este croită fie pentru una, fie pentru cealaltă, dar nu pentru ambele.

Mi-am reamintit de pariul lui Pascal: este mai sigur, a spus el, să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă el nu există, decât să risc osânda eternă în cazul în care am greşit. Desigur, Pascal fusese matematician; el avusese o minte logică, raţională, îndreptată spre analiza cifrelor, pe scurt o minte omenească. Bătrânul Blaise nu avusese de ales în privinţa creierului pe care-l avea; acesta îi fusese atribuit de evoluţie, la fel ca şi mie.

Dar dacă aş fi avut de ales?

Dacă aş fi putut face schimb între nesiguranţa privind unele probleme faptice şi certitudinea în problemele morale, aş fi făcut-o? Ce este mai important: să cunoşti relaţiile filo-genetice precise între toate ramurile de pe arborele evoluţiei, ori să cunoşti înţelesul vieţii?

Hollus mă părăsi pentru restul zilei; a pâlpâit şi a dispărut, lăsându-mă singur cu cărţile, fosilele şi treburile mele neterminate.

M-am pomenit gândindu-mă la lucrurile pe care aş fi vrut să le mai fac o dată înainte de a muri. În acest punct înţelegeam că doream mai degrabă să repet experienţe anterioare plăcute, decât să încerc unele noi.

Unele dintre cele pe care le doream erau evidente, fireşte: să fac dragoste cu soţia mea, să-mi îmbrăţişez fiul, să-l văd pe fratele meu Bill.

Altele erau mai puţin previzibile — cele care mă implicau doar pe mine. Doream să mai merg o dată la Octagon, restaurantul meu favorit din Thornhill, unde o cerusem de soţie pe Susan. Chiar şi cu greaţa cauzată de chimioterapie, doream s-o mai fac o dată.

Şi mai voiam să văd din nou Casablanca. „Închin uitându-mă la tine, puştoaico.”

Doream să mai văd o dată echipa de baseball Blue Jays câştigând World Series — dar bănuiesc că în privinţa asta nu aveam prea multe şanse.

Doream să mă întorc la Drumheller şi să umblu printre stânci, să mă las cuprins de farmecul terenurilor sterile pe înserat, cu coioţii urlând în fundal şi bucăţi de fosile împrăştiate peste tot.

Doream să-mi vizitez cartierul cel vechi din Scarborough. Să mă plimb pe străzile tinereţii mele, să mă uit la vechea casă a părinţilor sau să stau în curtea şcolii publice William Lyon Mackenzie King şi să las amintirile prietenilor din deceniile trecute să se reverse peste mine.

Doream să-mi şterg de praf vechiul aparat de radio emisie-recepţie şi să ascult — doar să ascult — vocile din noapte din toată lumea.

Însă mai mult ca orice doream să merg cu Ricky şi Susan la căsuţa noastră de pe lacul Otter şi să stăm pe debarcader după lăsarea întunericului, vara, destul de târziu pentru ca ţânţarii şi muştele să fi dispărut, să privim cum răsare luna, cu faţa ei pătată reflectându-se în apa liniştită, să ascultăm ţipătul trist al unui cufundar şi sunetul vreunui peşte care sare din lac, să mă las pe spate în şezlong, să-mi încrucişez mâinile la ceafă, să suspin mulţumit şi să nu simt absolut nici o durere.