Grădina din Rama

6

20 IUNIE 2202

Azi am avut confirmarea că, într-adevăr, sunt iarăși însărcinată. Michael a fost încântat, Richard surprinzător de indiferent. Când am stat de vorbă cu el în particular, a recunoscut că avea sentimente confuze, din cauză că Simone a ajuns, în sfârșit, în faza în care nu mai avea nevoie de atenție constantă. I-am reamintit că, în urmă cu două luni, când discutaserăm despre posibilitatea de a mai avea un copil, își dăduse cu entuziasm consimțământul. S-a justificat, spunându-mi că nerăbdarea de a fi tatăl unui al doilea copil îi fusese puternic influențată de „emoția evidentă” manifestată de mine la momentul respectiv.

Pruncul ar trebui să sosească la mijlocul lui martie. Până atunci vom fi terminat camera copiilor și vom avea suficient spațiu de locuit pentru întreaga familie. Îmi pare rău că Richard nu-i foarte încântat să fie din nou tată, însă mă bucur că Simone va avea un tovarăș de joacă.

15 MARTIE 2203

Catharine Colin Wakefield (noi îi vom spune Katie) s-a născut pe 13 martie la ora 6:16. A fost o naștere ușoară, doar patru ore de la prima contracție puternică până la nașterea propriu-zisă. N-au existat dureri semnificative. Am născut stând pe vine și am fost într-o formă atât de bună încât am tăiat eu însămi cordonul ombilical.

Katie deja plânge foarte mult. Atât Genevieve cât și Simone au fost bebeluși destul de cuminți, însă Katie va fi în mod evident o gălăgioasă. Richard e încântat că am vrut să-i dau numele mamei lui. Sperasem ca, de data asta, să-l intereseze mai mult rolul de tată, dar deocamdată e prea ocupat să lucreze la baza lui de date „perfectă” (ea va cataloga și ne va asigura un acces ușor la toate informațiile), ca să-i acorde multă atenție lui Katie.

A treia mea fiică a cântărit la naștere cu puțin sub patru kilograme și a avut lungimea de cincizeci și patru centimetri. Aproape sigur Simone n-a fost atât de grea când s-a născut, dar la vremea aceea nu aveam un cântar precis. Pielea lui Katie este foarte deschisă la culoare, aproape albă de fapt, și are părul mult mai deschis decât pletele negre ale surorii ei. Ochii îi sunt surprinzător de albaștri. Ştiu că nu-i neobișnuit ca bebelușii să aibă ochi albaștri și că adesea culoarea lor se închide considerabil în primul an. Dar nu m-am așteptat niciodată ca un copil de-al meu să aibă ochi albaștri, fie și numai o clipă.

18 MAI 2203

Mi-e greu să cred că deja Katie are mai mult de două luni. E un copil atât de solicitant! Până acum ar fi trebuit să fiu în stare s-o învăț să nu mă mai tragă de sfârcuri, dar nu pot s-o dezbăr de acest obicei. E dificil mai ales când mai e cineva de față în timp ce o alăptez. Dacă întorc, măcar,

capul să vorbesc cu Michael ori cu Richard, sau, mai ales, dacă încerc să răspund la una dintre întrebările lui Simone, Katie mă smucește zdravăn de sfârc.

În ultimul timp, Richard a fost extrem de capricios. Uneori este cel obișnuit, strălucitor și spiritual, făcându-ne pe Michael și pe mine s-o ținem tot într-un râs cu zeflemeaua lui erudită, totuși, starea de spirit i se poate schimba într-o clipită. O singură observație, aparent inofensivă, făcută de unul dintre noi îl poate arunca în brațele deprimării sau chiar ale mâniei.

Bănuiesc că adevărata lui problemă este plictiseala. A terminat proiectul bazei de date și încă n-a început altă activitate majoră. Formidabilul calculator pe care l-a construit anul trecut conține subsecvențe care fac interacțiunea noastră cu ecranul negru să fie aproape o rutină. Richard ar putea adăuga o variație la zilele lui, jucând un rol mai activ în educația și dezvoltarea lui Simone, dar bănuiesc că nu-i tocmai stilul lui. Nu pare fascinat, ca Michael și ca mine, de complexele modele de creștere ce izvorăsc din Simone.

Când am rămas însărcinată cu Katie, eram foarte îngrijorată de aparenta lipsă de interes față de copii a lui Richard. M-am hotărât să atac problema direct, rugându-l să mă ajute să instalez un minilaborator care să ne permită să analizăm o parte din genomul lui Katie dintr-o mostră din lichidul meu amniotic. Proiectul implica o chimie complexă, un grad de interacțiune cu ramanii mai profund decât tot ce încercaserăm până atunci și crearea și calibrarea unor instrumente medicale sofisticate.

Lui Richard i-a plăcut la nebunie sarcina. Şi mie la fel, pentru că-mi amintea de zilele din facultatea de medicină.

Am lucrat împreună douăsprezece, uneori chiar paisprezece ore pe zi (lăsându-l pe Michael să aibă grijă de Simone — ei doi în mod sigur țin unul la altul), până am terminat. Deseori discutam despre munca noastră până noaptea târziu, chiar și în timp ce făceam dragoste.

Totuși, când a venit ziua în care am terminat analiza genomului viitorului nostru copil, am descoperit, spre marea mea uimire, că Richard era mai emoționat de faptul că echipamentul și analiza întruneau toate prescripțiile tehnice impuse de noi decât că se afla în posesia caracteristicilor celei de-a doua fiice a noastre. Eram uluită. Când i-am spus că pruncul era fată, că nu avea sindromul Down sau Whittingham și că nici una dintre tendințele apriorice de cancer nu se situau în afara limitelor admise, a reacționat prozaic. Însă când am lăudat viteza și acuratețea cu care sistemul realizase totul, Richard nu-și mai încăpea în piele de mândrie. Ce individ aparte este soțul meu! Se simte mult mai bine în lumea matematicii și a tehnicii decât alături de alți oameni.

Şi Michael i-a remarcat neliniștea recentă. L-a încurajat să mai creeze niște jucării pentru Simone, aidoma minunatelor păpuși pe care le-a făcut când mă aflam în ultimele luni de sarcină cu Katie. Păpușile acelea continuă să fie jucăriile preferate ale lui Simone. Se rotesc și chiar răspund la o duzină de comenzi verbale. într-o seară, când Richard era într-una dintre dispozițiile lui exuberante, l-a programat pe MB să interacționeze cu păpușile. Simone aproape că dăduse în isterie de atâta râs după ce Marele Bard (Michael insistă să-i spună pe numele complet robotului lui Richard care recită Shakespeare) a înghesuit într-un colț trei păpuși, apoi s-a lansat într-un recital de sonete de dragoste.

În ultimele două săptămâni, nici măcar MB nu l-a înveselit pe Richard. Nu doarme bine, lucru neobișnuit la el, și n-a arătat pasiune pentru nimic. Până și viața noastră sexuală regulată și variată a fost suspendată, așa că probabil că Richard se luptă într-adevăr cu demonii lui interiori. Acum trei zile a plecat dimineața devreme (în Rama era imediat după ivirea zorilor — când ceasul nostru de pe Pământ, din adăpost, și ceasul raman de afară coincid ca oră) și a rămas sus în New York mai bine de zece ore. Când l-am întrebat ce a făcut, mi-a răspuns că a stat pe zid și s-a uitat la Oceanul Cilindric. Apoi a schimbat subiectul.

Atât Michael cât și Richard au convingerea că acum suntem singuri pe insulă. De curând, Richard a intrat de două ori în adăpostul aviar, de ambele dăți stând pe partea coridorului vertical, departe de paznicul rezervorului. O dată chiar a coborât până la al doilea pasaj orizontal, de unde am sărit eu, dar n-a văzut nici un semn de viață. Adăpostul octopăianjenilor are acum o pereche de grilaje complicate între acoperământ și primul palier. Richard a monitorizat electronic din nou regiunea din jurul adăpostului; deși recunoaște că pot exista unele ambiguități în datele înregistrate, susține că-și poate da seama chiar și numai din inspecția vizuală că grilajele n-au mai fost deschise de mult.

Bărbații au asamblat velierul în urmă cu două săptămâni, apoi l-au verificat preț de două ore pe Oceanul Cilindric. Simone și cu mine le-am făcut semn cu mâna de pe țărm. De teamă ca bioții ramani să nu definească velierul ca fiind „gunoi” (cum se pare că au făcut cu cealaltă barcă — niciodată n-am înțeles ce s-a întâmplat cu ea; la câteva zile după ce scăpasem din ploaia de proiectile nucleare, ne-am întors unde o lăsaserăm dar n-am mai găsit-o), Richard și Michael l-au dezasamblat din nou și l-au adus în adăpost pentru siguranță.

Richard a spus de mai multe ori că i-ar plăcea să navigheze pe ocean, spre sud și să caute un loc unde pot fi escaladați cei cinci sute de metri de stâncă. Informațiile noastre despre Semicilindrul Sudic al lui Rama sunt foarte limitate. Cu excepția câtorva zile când am fost la vânătoare de bioți cu echipa inițială de astronauți ai misiunii Newton, cunoștințele despre regiunea aceea se limitează la mozaicurile brute asamblate în timp real din imaginile inițiale luate de Newton. În mod sigur ar fi fascinant și incitant să explorăm sudul — poate am reuși să aflăm unde au plecat toți octopăianjenii. Dar, în conjunctura actuală, nu ne permitem să ne asumăm vreun risc. Familia noastră depinde în mod vital de cei trei adulți — pierderea oricăruia dintre noi ar fi devastatoare.

Am credința că Michael O'Toole este mulțumit de viața pe care o ducem în Rama, mai ales de când avem acces la mai multe informații grație calculatorului mare al lui Richard. Acum avem acces la toate datele enciclopedice care fuseseră stocate la bordul navei militare Newton. Actualul „obiect de studiu” al lui Michael (așa își numește el petrecerea timpului liber) este istoria artei. Conversația lui din ultima lună s-a referit aproape numai la familia Medici și papii catolici ai Renașterii, alături de Michelangelo, Rafael și alți mari pictori ai perioadei. Acum e ocupat cu secolul XIX, o epocă din istoria artei pe care eu o găsesc mai interesantă. Recent, am avut multe discuții pe tema „revoluției” impresioniste, însă Michael nu-i de acord cu mine că Impresionismul a fost pur și simplu un produs secundar, natural, al inventării aparatului de fotografiat.

Michael petrece ore întregi cu Simone. E răbdător, tandru și grijuliu. I-a urmărit cu atenție dezvoltarea și i-a înregistrat principalele repere de creștere în notebook-ul său electronic. Actualmente, Simone recunoaște douăzeci și una dintre cele douăzeci și șase de litere (îl confundă pe C cu S și pe Y cu V, și, din nu știu ce motiv, nu-l poate învăța pe K) și, într-o zi bună, poate să numere până la douăzeci. De asemenea, identifică în mod corect, după desen aviarul, octopăianjenul și cele patru tipuri predominante de bioți. Ştie și numele celor doisprezece apostoli, fapt care nu-l bucură pe Richard. Am avut deja o „întrunire la nivel înalt” pe tema educației spirituale a fiicelor noastre, soldată cu un dezacord politicos.

M-am omis pe mine. Sunt fericită în majoritatea timpului, deși în unele zile neliniștea lui Richard, plânsul lui Katie, sau pur și simplu absurditatea ciudatei noastre vieți în nava spațială extraterestră, ori toate laolaltă, mă copleșesc. Întotdeauna sunt ocupată. Plănuiesc majoritatea activităților familiei, hotărăsc ce și când mâncăm, și organizez ziua copiilor, inclusiv somnul lor de după-amiază. Nu încetez să întreb unde mergem, dar nu mă frustrează faptul că nu știu răspunsul.

Activitatea mea intelectuală este mai limitată decât aș fi ales, dacă era să fiu lăsată de capul meu, dar îmi spun că n-au intrat zilele-n sac. Richard, Michael și cu mine ne angajăm deseori în conversații însuflețite, așa că în mod sigur nu duc lipsă de stimulare. Însă nici unul dintre ei nu-i prea interesat de anumite domenii intelectuale care au făcut parte întotdeauna din viața mea. Talentul la limbi și lingvistică a fost pentru mine o sursă de mândrie considerabilă încă din primele zile de școală. Acum câteva săptămâni am avut un vis cumplit în care uitasem să scriu sau să vorbesc în altă limbă în afară de engleză. După aceea, timp de două săptămâni am petrecut două ore pe zi, revăzându-mi franceza mult iubită și studiind italiana și japoneza.

Luna trecută, într-o după-amiază, Richard a proiectat pe ecranul negru o imagine din exteriorul lui Rama, obținută prin telescop, în care apăreau soarele nostru și alte mii de stele. Soarele era cel mai luminos dintre astre, însă insignifiant Richard ne-a reamintit că deja suntem la douăsprezece mii de miliarde de kilometri distanță de planeta noastră natală.

În aceeași seară, ne-am uitat la „Regina Alienor”, unul dintre cele aproximativ treizeci de filme stocate inițial la bordul lui Newton pentru destinderea echipajului. Filmul se baza în mod aproximativ pe romanele de succes ale tatălui meu despre Alienor de Aquitania și fusese filmat în multe locuri pe care le vizitasem cu tata în adolescență. Scenele finale prezentau anii dinaintea morții lui Alienor și se petreceau în Abația de Fontevrault.

Îmi amintesc că aveam paisprezece ani și stăteam în picioare lângă tata în abație, vizavi de efigia sculptată a lui Alienor, iar mâinile îmi tremurau de emoție în timp ce le strângeam pe ale lui. „Ai fost o mare femeie”, i-am spus eu spiritului reginei care dominase istoria secolului al XII-lea a Franței și Angliei, „și ești pentru mine un exemplu demn de urmat. Nu te voi dezamăgi.”

În noaptea aceea, după ce Richard a adormit, iar Katie era temporar liniștită, m-am gândit din nou la ziua care tocmai trecuse și sufletul mi s-a umplut de o tristețe adâncă, un sentiment de pierdere pe care nu-l puteam defini cu claritate. Alăturarea Soarelui, care se tot îndepărta, cu imaginea mea de adolescentă făcând promisiuni îndrăznețe unei regine care murise de aproape 1 000 de ani, îmi reamintea că tot ceea cunoscusem înainte de Rama nu mai exista pentru noi. Noile mele fiice nu vor vedea niciodată vreunul dintre lucrurile care au însemnat atât de mult pentru mine și Genevieve. Nu vor cunoaște niciodată mirosul gazonului proaspăt tuns primăvara, frumusețea radioasă a florilor, cântecul păsărelelor sau splendoarea lunii pline, răsărind din ocean. Nu vor cunoaște deloc planeta Pământ sau pe vreunul dintre locuitorii ei, în afara acestui mic și pestriț echipaj pe care-l vor numi familia lor, o reprezentare sărăcăcioasă a vieții debordante de pe o planetă binecuvântată.

În noaptea aceea, am plâns mult, în tăcere, știind, chiar și în timp ce plângeam, că dimineața aveam să afișez din nou expresia mea optimistă. La urma urmelor, se putea și mai rău. Avem lucrurile de primă necesitate: mâncare, apă, adăpost, haine, o stare de sănătate bună, companie și, bineînțeles, dragoste. Dragostea este cel mai important ingredient pentru fericirea oricărui om, indiferent că se află pe Pământ sau în Rama. Dacă Simone și Katie vor învăța doar despre iubirea pe care am lăsat-o în urma noastră, va fi suficient.