Grădina din Rama

4

Călătoria cu ascensorul era dureros de lentă. Cabina imensă avea podeaua de aproximativ douăzeci de metri pătrați, cu tavanul la opt-zece metri deasupra capului lui Richard. Podeaua era plată, cu excepția a două perechi de caneluri paralele, câte una de fiecare parte, care duceau de la ușă la partea din spate a ascensorului. Cu ăsta se pot transporta în mod sigur încărcături uriașe, gândi Richard uitându-se la plafon.

Încercă să estimeze viteza de coborâre a ascensorului, dar îi fu imposibil. Nu avea nici un sistem de referință. Conform hărții cilindrului pe care o întocmise, depozitele de pepeni-mană trebuiau să fie cam la 1 100 de metri deasupra bazei. Dacă mergem până jos de tot, cu o viteză egală cu viteza normală a unui ascensor terestru, călătoria asta ar putea să dureze câteva minute.

Fură cele mai lungi trei minute din viața lui. Richard nu avea absolut nici o idee despre ce avea să găsească după ce se deschideau ușile ascensorului. Poate că am să fiu afară, gândi el subit. Poate că am să fiu la marginea regiunii cu structuri albe… Oare mă trimit ei acasă?

Tocmai începuse să se întrebe cum se schimbase viața în Noul Eden, când ascensorul se opri. Ușile mari se deschiseră și, preț de câteva secunde, Richard fu sigur că inima îi sărise din piept Chiar în fața lui, și privindu-l în mod evident cu toți ochii lor, stăteau două creaturi cu mult mai ciudate decât tot ce-și imaginase că ar putea exista.

Bărbatul nu putu să se miște. Ceea ce vedea era atât de incredibil, încât era paralizat fizic, în timp ce mintea i se lupta cu informațiile bizare trimise de simțuri. Fiecare dintre ființele acelea avea patru ochi pe „cap”. Pe lângă cei doi ochi uriași, lăptoși, ovoidali amplasați de o parte și de alta a unei axe de simetrie imaginară care diviza capul, creaturile mai aveau doi ochi atașați la niște pedunculi care se înălțau zece-doisprezece centimetri deasupra părții superioare a frunții. În spatele capului mare, avea alte două segmente, cu o pereche de apendice pentru fiecare segment, având astfel șase picioare în total. Extratereștrii stăteau în poziție verticală, sprijinindu-se pe cele două picioare posterioare, cele patru apendice anterioare fiind pliate de abdomenele de culoare crem.

Înaintară înspre el în ascensor și Richard se retrase înspăimântat. Creaturile se întoarseră una spre alta și comunicară printr-un zgomot de înaltă frecvență emis dintr-un mic orificiu circular de sub ochii ovali. Richard clipi de mai multe ori, îl apucă amețeala și se lăsă într-un genunchi pentru a-și redobândi echilibrul. Inima continua să-i bată cu putere.

Şi extratereștrii își schimbară poziția, punându-și pe podea membrele mediane. În postura aceea semănau cu niște furnici uriașe cu cele două membre anterioare ridicate de la sol și capetele înălțate sus. În acest timp, sferele negre din capătul pedunculilor-ochi continuau să pivoteze,

scanând în întregime pe 360°, iar materialul lăptos din ovoidele maro-închis se mișca dintr-o parte în alta.

Timp de câteva minute, rămaseră mai mult sau mai nemișcați, de parcă l-ar fi încurajat pe Richard să-i studieze. Luptându-se cu teama, el încercă să-i cerceteze în mod obiectiv, științific. Creaturile aveau dimensiunea unui câine de mărime mijlocie, dar în mod sigur cântăreau mult mai puțin. Corpul lor era subțire. Segmentele anterioare și posterioare erau mai mari decât cel median și toate trei aveau la suprafață câte o carapace lustruită făcută dintr-un material tare.

Richard le-ar fi clasificat drept insecte foarte mari, cu excepția neobișnuitelor apendice, care erau groase, poate chiar dotate cu mușchi și acoperite cu un „păr” scurt, des, negru cu alb, care le făcea să arate de parcă purtau pantaloni strâmți. Mâinile, dacă ăsta era termenul potrivit, nu erau acoperite cu păr și aveau fiecare patru degete, inclusiv un deget mare, opozabil la perechea din față.

Bărbatul tocmai își adunase suficient curaj pentru a le privi din nou capetele incredibile, când auzi în spatele celor doi extratereștri un zgomot ascuțit, ca de sirenă. Creaturile se întoarseră. Richard se ridică și văzu a treia creatură care se apropia rapid. Deplasarea ei era absolut remarcabilă. Mergea ca o pisică cu șase picioare, perfect paralelă cu solul și, în fiecare moment al înaintării, se folosea de altă pereche de picioare.

Cele trei creaturi se angajară într-o conversație rapidă iar nou-venita, ridicându-și capul și picioarele anterioare, îi făcu semn în mod clar lui Richard să iasă din ascensor. Urmând trioul, el ieși și pătrunseră într-o încăpere foarte mare.

Era tot un depozit de pepeni-mană, dar aceasta reprezenta singura ei asemănare cu odaia din porțiunea aviară a cilindrului. Pretutindeni se vedeau echipamente automate și de înaltă tehnologie. În plafonul aflat la zece metri deasupra, un dispozitiv mecanic de cules fructe se mișca pe un sistem de rulare. Acesta apuca pepenii pe rând și-i încărca în vagoane de marfă staționate pe canelurile din capătul opus al camerei. În timp ce Richard și gazdele lui se uitau, un vagon lunecă în josul canelurii și se opri în ascensor.

Creaturile porniră pe unul dintre intervalele din cameră și Richard se grăbi să le urmeze. Ele îl așteptară la ușă, apoi se grăbiră spre stânga, întorcându-se să vadă dacă bărbatul se mai zărea. Alergară timp de aproape două minute, până ce ajunseră într-o sală larg deschisă, înaltă de mulți metri, care avea în mijloc o instalație de transport.

Instalația era o rudă îndepărtată a scării rulante. De fapt, existau două, una care mergea în sus și alta în jos, mișcându-se pe o spirală în jurul celor doi stâlpi groși din centru. Scările rulante se mișcau foarte repede și sub un unghi abrupt. Din cinci în cinci metri, ajungeau la următorul nivel, sau podea, iar pasagerii parcurgeau apoi un metru până la scara rulantă spirală din jurul celuilalt stâlp. Ceea ce trecea drept balustrada de la marginea scării era o barieră înaltă de numai treizeci de centimetri. Extraterestrii călătoreau în poziție orizontală, cu toate cele șase picioare pe rampa care se mișca. Richard, care inițial stătea în picioare, se lăsă rapid în patru labe, pentru a nu cădea.

În timpul călătoriei, cinci-șase extratereștri, care mergeau cu cealaltă scară, trecură pe lângă Richard și se holbară la el cu fețele lor uimitoare. Dar cum se hrănesc?

se întrebă pământeanul, observând că gaura circulară de care se foloseau pentru a comunica nu era în mod sigur suficient de mare pentru mâncare. Pe capetele lor nu existau alte orificii, deși se zăreau proeminențe și încrețituri al căror scop era necunoscut.

Richard fu dus la al optulea sau al nouălea nivel. Cele trei creaturi îl așteptară să pășească pe platformă și-l conduseră într-o clădire hexagonală care avea pe fațadă semne roșu aprins. Ciudat, gândi el uitându-se la înfloriturile bizare, am mai văzut scrisul ăsta… Desigur, pe harta sau ce-o fi fost documentul pe care îl citeau aviarii.

Fu introdus într-o cameră luminată și decorată cu gust, cu modele geometrice în alb și negru. În jurul lui se aflau obiecte de toate formele și mărimile, dar habar n-avea ce reprezenta vreunul. Extratereștri apelară la limbajul semnelor pentru a-l informa că acolo avea să rămână, apoi plecară. Domnul Wakefield studie circumspect mobilierul, încercând să-și dea seama care putea să fie patul, după care se întinse să doarmă pe podea.

Mirmipisici. Așa am să le spun. Richard se trezise după un somn de patru ore, și nu înceta să se gândească la creaturile extraterestre. Voia să le dea un nume bun. După ce renunță la pisică-furnică și la insecto-pisică, își aduse aminte că savanții care studiază furnicile se numesc mirmecologi. Alese mirmipisică pentru că-i sună mai bine rostit cu „i” decât cu „e”.

Camera lui era foarte bine luminată. De fapt, peste tot unde fusese în habitatul mirmipisicilor iluminarea era excelentă, în contrast evident cu coridoarele catacombe din părțile superioare ale cilindrului maro. De când am plecat cu ascensorul n-am mai văzut nici un aviar, gândi Richard. Se pare așadar că aceste două specii nu locuiesc împreună. Cel puțin nu complet. Însă amândouă folosesc pepeni-mană… Care este legătura dintre ele?

O pereche de mirmipisici intră pe ușă, îi puse în față un pepene frumos secționat și o ceașcă de apă, apoi dispăru. Lui Richard îi era și foame și sete. La câteva secunde după ce termină micul dejun, perechea de creaturi se întoarse. Folosindu-și mâinile de pe membrele anterioare, mirmipisicile u făcură semn să se ridice. Richard le privi lung. Oare sunt aceleași de ieri? Şi e aceeași pereche care mi-a adus pepenele și apa? Se gândi la toate mirmipisicile pe care le văzuse, inclusiv la cele care trecuseră pe lângă el coborând cu ascensorul. Nu-și putu aminti nici o caracteristică distinctivă sau de identificare a vreunei creaturi individuale. Deci toate arată la fel? Atunci cum se deosebesc între ele?

Mirmipisicile îl conduseră pe coridor și țâșniră spre dreapta. Grozavi își spuse Richard, luând-o la fugă după ele. Or fi crezând că toți oamenii sunt atleți. O mirmipisică se opri la patruzeci de metri în fața lui. Nu se întoarse, însă Richard își dădu seama că era urmărit pentru că ambii pedunculi-ochi erau aplecați spre spate, în direcția lui. — Vin! strigă el. Dar nu pot să fug atât de repede. Nu trecu mult până ce Richard să-și dea seama că perechea de extratereștri îi oferea un tur al habitatului mirmipisicilor. Turul era planificat foarte logic. Prima oprire, foarte scurtă, fu la un depozit de pepeni-mană. Richard privi cum două vagoane pline cu pepeni lunecară pe caneluri și intrară într-un ascensor asemănător (sau identic) celui cu care coborâse el în ziua precedentă.

După alte cinci minute de alergat, intrară într-un sector total diferit În timp ce pereții din sectorul anterior fuseseră în majoritate alb sau cenușiu metalizat, aici toate camerele și coridoarele erau decorate cu culori, cu modele geometrice, sau cu ambele. O încăpere mare cam de dimensiunea unei săli de teatru avea pe podea trei bazine umplute cu lichid. În această sală se aflau în jur de o sută de mirmipisici, dintre care jumătate înotau în bazine (având deasupra nivelului apei doar pedunculii ochi și jumătatea superioară a carapacelor). Celelalte stăteau pe bordurile ce despărțeau cele trei bazine sau mergeau în jurul unei construcții ciudate din capătul îndepărtat al sălii.

Dar oare chiar înotau? La o privire mai atentă, Richard observă că mirmipisicile nu se mișcau prin bazin — ci doar se scufundau într-un anumit loc și rămâneau sub apă câteva minute. Lichidul din două bazine era vâscos, având consistența unei supe-cremă de pe Pământ, iar în cel de al treilea, un bazin limpede, era aproape sigur apă. Richard porni după o singură mirmipisica, în timp ce aceasta trecu de la un bazin cu lichid vâscos la cel cu apă, apoi la celălalt bazin cu lichid vâscos. Oare ce fac? se întrebă bărbatul. Şi de ce m-au adus aici!

În clipa aceea, o mirmipisică îl bătu pe spate. Arăta spre Richard, apoi către bazine, iar apoi spre gura pământeanului, dar acesta nu pricepea deloc ce-i spunea. În continuare, mirmipisică ghid coborî panta spre bazine și se cufundă într-un bazin cu lichid vâscos. Când se întoarse, se ridică pe cele două picioare posterioare și arătă spre șanțurile dintre segmentele abdomenului său moale, de culoare crem.

În mod clar, pentru mirmipisici era important ca Richard să înțeleagă ce se petrece în bazine. La următoarea oprire, bărbatul se uită cum o combinație de mirmipisici și utilaje de înaltă tehnologie măcinau un material fibros și apoi îl amestecau cu apa și alte fluide, pentru a crea un noroi subțire asemănător cu ceea ce se afla în unul dintre bazine. În cele din urmă, un extraterestru își băgă degetul în noroi, după care atinse, cu același deget, buzele lui Richard. Îmi spun probabil că bazinele sunt pentru mâncat, gândi omul. Așadar ele nu mănâncă pepene-mană sau, cel puțin, au un regim alimentar mai variat? Toate astea sunt fascinante.

În scurt timp, alergau din nou spre alt colț îndepărtat al bârlogului. Aici Richard văzu treizeci-patruzeci de creaturi mai mici, evident mirmipisici tinere, antrenate în diverse activități și supravegheate de adulți. Sub aspect fizic, semănau cu cele vârstnice, cu o singură diferență majoră — nu aveau carapace. Richard trase concluzia că, probabil, învelișul tare de deasupra nu era secretat decât după încheierea perioadei de creștere. Deși își imagină că ceea ce vedea era, în mare, echivalentul unei școli, sau poate al unei creșe, firește că nu putea fi sigur de asta. Totuși la un moment dat auzi în mod clar cum tineretul repeta la unison un șir de sunete emise de o mirmipisică adult.

În continuare, Richard merse cu ascensorul, însoțit de cei doi ghizi ai săi. Cam la nivelul douăzeci, creaturile părăsiră ascensorul și atriumul deschis, pornind pe un coridor care se sfârșea într-o fabrică vastă plină de mirmipisici și utilaje angajate într-o gamă impresionantă de activități. Ghizii săi păreau să se grăbească mereu, așa că lui Richard îi fu greu să studieze vreun proces de fabricație. Fabrica semăna cu un atelier mecanic terestru. Existau zgomote de toate felurile, izuri de metale și substanțe chimice, și scâncet de mirmipisici. Într-un loc, pământeanul urmări o pereche de mirmipisici care repara un culegător de fructe mecanic asemănător cu cel pe care îl văzuse cu o zi înainte în depozitul de pepeni-mană.

Într-un colț al fabricii se afla o zonă specială, separată de restul încăperii. Cu toate că ghizii săi nu-l conduseră într-acolo, Richard fu îmboldit de curiozitate și porni către zona respectivă. Nimeni nu-l opri. În interiorul cubiculului mare, o mirmipisică operator supraveghea un proces de fabricație automat.

Dintr-o direcție, intrau pe o bandă transportoare piese lungi, subțiri și articulate, din metal ușor sau plastic. Dintr-un cubicul adiacent, pe altă bandă intrau sfere mici cu diametrul de doi centimetri. În locul în care cele două benzi transportoare se întâlneau, o instalație dreptunghiulară, montată în tubulatura care atârna din tavanul înalt, cobora asupra pieselor cu un ciudat zgomot de sucțiune. Treizeci de secunde mai târziu, mirmipisica operator retrase instalația și o pereche de picioroange coborâră de pe bandă, își înfășurară în jurul lor picioarele lungi și săriră într-o cutie care semăna cu un imens cofraj pentru ouă.

Richard urmări de mai multe ori procesul. Era fascinat și, totodată, ușor uimit. Așadar mirmipisicile fabrică picioroangele. Şi hărțile. Probabil și nava spațială cu care or fi venit ele și aviarii. Deci ce-i asta? Un gen avansat de simbioză?

Clătină din cap, în timp ce procesul de asamblare a picioroangelor continua să se desfășoare în fața lui. Peste câteva momente auzi în spatele său un zgomot mirmipisicesc. Se întoarse. Unul dintre ghizi îi întindea o felie de pepene-mană.

Richard se simțea tot mai epuizat. Nu avea habar de când mergea, dar se simțea de parcă trecuseră foarte multe ore.

Nu avea cu nici un chip cum să sintetizeze tot ce văzuse. După călătoria cu ascensorul spre părțile superioare ale regiunii mirmipisicilor, unde vizită spitalul aviar condus și deservit de mirmipisici și se uită la aviarii care ieșeau din ouă maro, ca de piele, sub ochii atenți ai mirmipisicilor medici, Richard știu în mod sigur că între cele două specii exista într-adevăr o complexă relație simbiotică. Dar de ce? se întrebă. E limpede că aviarii profită de pe urma mirmipisicilor. Dar ce obțin acestea?

Ghizii săi îl conduseră pe un coridor larg către o ușă mare aflată la câteva sute de metri. Pentru prima dată nu alergau. În timp ce se apropiau de ușă, alte trei mirmipisici intrară în hol din coridoare laterale mai mici și începură să vorbească în limbajul lor de înaltă frecvență. La un moment dat, toate cinci se opriră și Richard își imagină că era pe cale să aibă loc o ceartă. Le studie cu atenție în timp ce vorbeau, privindu-le mai ales fețele. Până și încrețiturile și cutele din jurul orificiului care emitea sunete și al ochilor ovali erau identice de la creatură la creatură. Nu există absolut nici o cale de a deosebi o mirmipisică de alta.

În cele din urmă, întregul grup se puse iar în mișcare. De la distanță, Richard subestimase mărimea ușii. Pe măsură ce se apropia, putu să vadă că avea o înălțime de doisprezece-cincisprezece metri, și o lățime de peste trei metri. Suprafața îi era minunat și complicat sculptată, focarul central fiind un ornament pătrat, compus din patru panouri, cu un aviar în zbor în cvadrantul din stânga-sus, un pepene-mană în cel din dreapta-sus, o mirmipisică alergând în despărțitura din stânga-jos, iar în cea din dreapta-jos ceva care semăna cu o vată pe băț, cu bucăți groase, risipite prin ea ca niște ciorchini.

Richard se opri să admire lucrarea. La început, avu senzația vagă că mai văzuse ușa aceea, sau cel puțin desenul, dar își spuse că așa ceva nu era posibil. Totuși, când își trecu degetele peste mirmipisica sculptată, memoria i se trezi brusc. Da, își spuse emoțion?bineînțeles. În adăpostul aviar din Rama II. Acolo unde a fost focul.

După câteva clipe, ușa se deschise și pământeanul fu introdus în ceea ce semăna cu o catedrală subterană. Sala în care se afla avea înălțimea de peste cincizeci de metri. Podeaua era un cerc cu diametrul de aproximativ treizeci de metri, iar în jurul cercului se aflau șase naosuri separate. Pereții erau amețitori. Practic fiecare centimetru pătrat conținea sculpturi sau fresce meticulos create, cu multă atenție pentru detaliu. Era copleșitor de frumos.

În centrul catedralei se afla o platformă înălțată de pe care vorbea o mirmipisică. Mai jos de ea se aflau alte șase, toate stând pe cele patru picioare posterioare și urmărind-o cu mare atenție pe vorbitoare.

În timp ce umbla prin cameră, Richard își dădu seama că decorațiunile pe perete, pe o fâșie lată de un metru, aflată la aproximativ opt centimetri deasupra podelei, depănau o poveste. Urmări fâșia, până ajunse la ceea ce bănui că era începutul poveștii. Prima decorațiune era reprezentarea sculptată a unui pepene-mană. Pe următoarele trei panouri se vedea ceva crescând în interiorul pepenelui; dacă pe al doilea panou era micuț, la a patra sculptură ocupa aproape tot interiorul pepenelui.

Pe al cincilea panou, din pepene se ițea un cap mic cu doi ochi ovali, lăptoși, doi pedunculi și un mic orificiu circular sub ochi. A șasea sculptură, în care apărea o mirmipisică tânără semănând foarte mult cu cele pe care Richard le văzuse mai devreme, îi confirmă ceea ce presupusese când urmărise decorațiunile. Doamne sfinte, își spuse, așadar pepenele-mană este un ou de mirmipisică! Dar n-are nici o logică. Aviarii mănâncă pepenii-mană… De fapt, mirmipisicile chiar m-au hrănit și pe mine cu ouă de-ale lor… Ce se petrece aici?

Era atât de uluit de ceea ce descoperise (și atât de obosit de cât umblase — de fapt, alergase) până atunci, încât se așeză în fața sculpturii care le reprezenta pe mirmipisicile tinere. Încercă să-și dea seama de relația dintre aviari și mirmipisici. Nu putea cita nici o simbioză similară pe Pământ, cu toate că știa prea bine că adesea speciile conlucrau pentru a supraviețui. Dar cum putea rămâne o specie prietenă cu alta, când ouăle ei erau singura hrană a celei de a doua specii? Bărbatul trase concluzia că ceea ce considera a fi principii biologice fundamentale nu erau valabile în cazul aviarilor și mirmipisicilor.

În timp ce reflecta la ciudatele lucruri noi pe care le aflase, în jurul lui se adună un grup de mirmipisici. Toate îi făcură semn să se ridice. Un minut mai târziu, le urma pe o rampă care se lărgea spre o criptă specială din subsolul catedralei.

Pentru prima dată de la intrarea lui Richard în habitat, lumina era slabă. Mirmipisicile de lângă el se mișcau încet, aproape cu respect, în timp ce înaintau pe un culoar larg cu tavan arcuit. În celălalt capăt al culoarului se afla o pereche de uși care se deschise spre o cameră mare, plină cu o substanță moale, albă. Deși substanța, care de la distanță semăna cu bumbacul, era des țesută, filamentele sale erau în general foarte subțiri, în afară de locurile în care se uneau în ghemotoace, sau ganglioni, împrăștiate într-un model nedefinit în marea masă albă.

Richard și mirmipisicile se opriră la intrare, la un metru de locul în care începea substanța. Din cât putea bărbatul să vadă, rețeaua ca de bumbac se întindea în toate direcțiile. În timp ce-i studia structura complicată, ca de plasă, elementele substanței începură să se miște foarte lent, dându-se la o parte pentru a forma o potecă în continuarea celei de la culoar înspre interiorul rețelei. E vie, se gândi el, uitându-se fascinat.

Cinci minute mai târziu, în substanță se deschise o cărare pe o distanță de zece metri, suficient de mare ca Richard să poată merge pe ea. Mirmipisicile din jur îi făceau semn spre țesătura din bumbac, dar Richard clătină din cap. Îmi pare rău, dragelor, vru să le spună, dar situația are ceva ce nu-mi place. Dacă n-aveți nimic împotrivă, am să sar peste partea asta a turului.

Mirmipisicile continuau să indice substanța. Richard nu avea de ales, și știa asta. Ce or să-mi facă? se întrebă făcând primul pas. Să mă mănânce? Pentru asta a fost totul? N-ar avea absolut nici o logică.

Se întoarse. Mirmipisicile nu se clintiseră. Richard parcurse toți cei zece metri de cărare, până într-un loc unde putu să întindă mâna și să atingă unul dintre ciudații ganglioni din rețeaua vie. În timp ce examina cu atenție ganglionul, substanța din jurul său începu să se miște din nou. Richard se răsuci și văzu că poteca din spatele lui se închidea. Înnebunit pe moment, încercă s-o ia la fugă înapoi spre culoar, dar zadarnic. Rețeaua îl prinse, și el se resemnă să accepte ceea ce urma să se întâmple.

Rămase complet nemișcat, în timp ce rețeaua îl înfășura. Elementele micuțe, ca niște ațe, aveau lățimea de aproape un milimetru. Începură să-i acopere corpul încet și constant. Așteaptă, gândi Richard, așteaptă. O să mă sufoci. Dar, surprinzător, deși sute de filamente îi înfășurau deja capul și fața, nu-i venea deloc greu să respire.

Înainte ca mâinile să-i fie imobilizate, bărbatul încercă să-și tragă de pe braț unul dintre elementele micuțe. Îi fu imposibil. În timp ce se înfășurau în jurul lui, firele se inserau în piele. După multe încercări, reuși în sfârșit să înlăture filamentele albe de pe o mică porțiune a antebrațului, dar zona eliberată sângera. Richard își privi corpul și estimă că sub stratul exterior al pielii sale se găseau probabil în jur de un milion de elemente din plasa vie. Se cutremură.

Încă era uimit că nu se sufocase. Pe când se întreba cât aer pătrundea până la el prin rețea, auzi în minte un glas. Nu mai încerca să analizezi totul, oricum n-ai să înțelegi niciodată. Pentru prima dată în viața ta, trăiește pur și simplu o aventură incredibilă.