Grădina din Rama

5

Richard pierduse din nou noțiunea timpului. Cândva în decursul zilelor (sau săptămânilor) de când trăia în plasa extraterestră își schimbase poziția. În timpul uneia dintre primele sale moțăieli, rețeaua îi înlăturase și hainele. Acum zăcea pe spate, sprijinit de o porțiune extrem de densă a împletiturii fine care îl înconjura.

Mintea lui nu se mai mira în mod constant cum de reușise să supraviețuiască. Cumva, ori de câte ori îi era foame sau sete, nevoile îi erau rapid satisfăcute. Produsele de excreție dispăreau întotdeauna în câteva minute. Respira cu ușurință, cu toate că era complet înfășurat de plasa vie.

Richard petrecu multe ore studiind creatura din jurul lui. Dacă se uita cu atenție, putea să vadă micuțele elemente mișcându-se constant. Schiță mental traiectoriile ganglionilor pe care îi putea vedea. La un moment dat, trei ganglioni separați migrară în vecinătatea lui și formară un triunghi în fața sa.

Rețeaua dezvoltă un ciclu regulat de interacțiune cu Richard. Timp de cincisprezece până la douăzeci de ore succesiv, își ținea atașate de el miile de filamente, iar apoi îl elibera complet preț de mai multe ore. Richard dormea fără vise, ori de câte ori nu era atașat la rețea. Dacă se întâmpla să se deștepte cât nu era încă atașat, se simțea nervos și neliniștit. Dar de fiecare dată când firele începeau să se înfășoare din nou în jurul lui, simțea un val de energie înnoită.

Visele îi erau active și pline de viață, dacă dormea în timp ce era atașat la rețeaua extraterestră. Richard nu prea visa de obicei și deseori râsese de Nicole că o preocupau visele ei. Dar, pe măsură ce imaginile din vis deveneau mai complexe și în unele cazuri absolut bizare, Richard începu să-și dea seama de ce le dădea Nicole atâta atenție. într-o noapte, visă că era din nou adolescent și urmărea piesa Cum vă place în orașul său natal Stratford-on-Avon. Fata blondă și fermecătoare care juca rolul Rosalindei coborî de pe scenă și-i șopti la ureche.

— Tu ești Richard Wakefield?

— Da, răspunse el.

Actrița începu să-l sărute pe Richard, la început ușor, apoi mai pătimaș, strecurându-și în gura lui limba vioaie, care gâdila. El simți un val de dorință copleșitoare și se trezi brusc, ciudat de jenat atât de goliciunea cât și de erecția lui. Ce-o fi fost asta? se întrebă, repetând ca un ecou fraza pe care o auzise deseori de la Nicole.

într-o anumită etapă a captivității sale, amintirea lui Nicole deveni mult mai pregnantă, mult mai clar conturată. Spre mirarea sa, Richard descoperi că în absența altor stimuli era capabil, dacă se concentra, să-și amintească discuții întregi cu Nicole, inclusiv detalii precum expresia feței ei când voia să-și sublinieze propozițiile. În singurătatea lungii perioade petrecute în interiorul rețelei, lui Richard îi era extrem de dor de mult iubita lui soție.

Amintirile despre copii erau la fel de vii. Îi era dor și de ei, mai ales de Katie. Își aminti ultima discuție cu ea, cu câteva zile înainte de nuntă, când trecuse pe acasă să-și ia niște haine. Katie fusese deprimată și avea nevoie de sprijin, dar el nu fusese în stare s-o ajute. Pur și simplu legătura n-a existat, se gândi Richard. Recenta imagine a lui Katie, ca tânără sexi, fu înlocuită de imaginea unei fete neastâmpărate de zece ani zburdând prin piațetele din New York. Suprapunerea celor două imagini îi produse bărbatului o profundă senzație de pierdere. Niciodată nu m-am înțeles bine cu Katie după ce s-a trezit, își dădu el seama oftând. O voiam tot pe fetița mea.

Claritatea amintirilor despre Nicole și Katie îl convinse că se întâmpla ceva ieșit din comun cu memoria lui. Descoperi că putea să-și amintească și scorul exact al tuturor sferturilor de finală, semifinalelor și finalelor Cupei Mondiale la fotbal între 2174 și 2190. În tinerețe, Richard știuse toate aceste informații inutile, pentru că fusese un microbist împătimit. Totuși, de-a lungul anilor dinaintea lansării lui Newton, când atâtea lucruri noi i se îngrămădiseră în minte, deseori nu era în stare, nici când discuta cu prietenii despre fotbal, să-și amintească măcar echipele participante la vreun meci cheie al Cupei Mondiale.

Pe măsură ce imaginile vizuale din amintiri continuau să se ascută, Richard descoperi că-și amintea și emoțiile asociate lor. Era aproape ca și cum ar fi retrăit experiențele. Într-o asemenea ocazie își aminti nu numai copleșitoarele sentimente de dragoste și adorație pe care le simțise pentru Sarah Tydings când o văzuse prima dată pe scenă, ci și emoțiile trăite în perioada cât o curtase, inclusiv pasiunea dezlănțuită a primei lor nopți de dragoste. Atunci rămăsese fără respirație, iar acum, cu mulți ani mai târziu, învăluit de creatura extraterestră care semăna cu o rețea neurală, reacția lui fu la fel de puternică.

În scurt timp, Richard avu impresia că nu mai deținea nici un control asupra amintirilor care se activau în creierul său. La început, sau așa crezuse, se gândise intenționat la Nicole, la copii sau chiar la curtea pe care i-o făcuse lui Sarah Tydings, doar ca să se simtă bine. Acum, spuse el într-o zi într-o discuție imaginară cu rețeaua sesilă, după ce mi-ai împrospătat memoria — numai Dumnezeu știe în ce scop — , se pare că-mi derulezi toate amintirile.

Savură timp de multe ore derularea forțată a amintirilor, mai ales în perioadele de la Cambridge și Academia Spațială, când zilele îi erau înveselite de bucuria constantă a noilor cunoștințe dobândite. Fizica cuantică, explozia cambriană, probabilitatea și statistica, până și vocabularul de mult uitat al lecțiilor de germană, îi reaminteau că o mare parte din fericirea sa în viață se datorase emoției învățăturii. În altă aducere aminte deosebit de mulțumitoare, mintea lui sări sprințară de la piesă la piesă, acoperind toate spectacolele cu piesele lui Shakespeare pe care le văzuse între zece și șaptesprezece ani. Fiecare are nevoie de un erou, ca un impuls de a aduce la suprafață ce are mai bun în sine. Eroul meu a fost în mod categoric William Shakespeare.

Unele amintiri erau dureroase, mai ales cele din copilărie. În una dintre ele, Richard avea din nou opt ani și stătea pe un taburet la masa mică din sufrageria familiei. Atmosfera la masă era încordată. Tatăl lui, beat și supărat pe lume, îi fulgera pe toți cu privirea, în timp ce mâncau în tăcere. Richard vărsă din greșeală puțină supă și, în secunda următoare, tatăl său îl lovi puternic peste obraz cu dosul palmei, azvârlindu-l de pe taburet într-un colț al camerei unde rămase tremurând de frică și de șoc. De ani de zile nu se mai gândise la întâmplarea aceea. Acum nu putu să-și rețină lacrimile, în timp ce-și amintea cât de neajutorat și speriat se simțise în preajma nervosului și brutalului său tată.

într-o zi, Richard începu să-și amintească brusc detalii din lunga sa odisee în Rama II și o durere de cap puternică aproape că-l orbi. Se văzu zăcând pe podea într-o cameră ciudată, înconjurat de trei-patru octopăianjeni. Zeci de sonde și alte instrumente îi fuseseră implantate în cap și se desfășura un gen de test.

— Stop, stop! strigă el, distrugând imaginea amintirii prin puternica sa agitație. Îmi plesnește capul de durere!

Ca prin minune, durerea de cap începu să cedeze și Richard se văzu iar printre octopăianjeni. Își aminti de multele zile de teste la care fusese supus și de micuțele creaturi vii care-i fuseseră inserate în corp. Își mai aminti și un set ciudat de experimente sexuale în decursul cărora fusese supus la tot felul de stimuli externi, și răsplătit când ejacula.

Era uluit de aceste amintiri noi pe care nu le mai accesase până acum, nici măcar o singură dată de când se trezise din coma în care îl găsise familia lui în New York. Acum îmi amintesc și alte lucruri despre octopăianjeni, se gândi cu emoție. Vorbeau între ei în culori care le înconjurau capetele. Erau prietenoși din fire, dar hotărâți să afle despre mine tot ce puteau. Ei…

Imaginea mentală dispăru și durerea de cap reveni. Firele din rețea tocmai se deconectaseră. Richard era extenuat și adormi repede.

După zile și zile de amintiri, derularea acestora încetă brusc. Mintea lui Richard nu mai era condusă de o forță externă. Firele rețelei rămâneau neatașate perioade lungi de timp.

Trecu o săptămână fără nici un incident. În a doua săptămână, totuși, un ganglion sferic neobișnuit, cu mult mai mare și mai des înfășurat decât bulgării normali din plasa vie, începu să se dezvolte la douăzeci de centimetri distanță de capul lui Richard. Ganglionul crescu până atinse mărimea unei mingi de baschet. La scurt timp după aceea, imensul bulgăre eliberă sute de filamente care se inserară în pielea din jurul circumferinței craniului lui Richard. În sfârșit, se gândi bărbatul ignorând durerea cauzată de invazia firelor în creierul său, acum vom vedea ce-a fost cu toate astea.

Începu să vadă imediat un fel de imagini, deși erau atât de cețoase încât nu putu să identifice ceva anume. Calitatea imaginilor mentale se îmbunătăți totuși foarte repede, căci inventă cu istețime un mod rudimentar de comunicare cu plasa. De îndată ce prima imagine îi apăru în minte, Richard trase concluzia că rețeaua, care de zile întregi îi citea amintirile, nu încerca să scrie în creierul său. În același timp era evident că plasa nu avea cum să măsoare calitatea imaginilor pe care le recepționa Richard. Amintindu-și de drumurile la medicul oculist din copilărie și de modelul de comunicare ce dusese până la urmă la stabilirea dioptriilor pentru lentilele ochelarilor, Richard își folosi degetele pentru a indica dacă fiecare schimbare pe care o efectua rețeaua în procesul de transmisie făcea imaginea mai bună sau mai rea. În felul acela putu în scurt timp să „vadă” ceea ce încerca extraterestrul să-i arate.

Primele imagini erau ale unei planete, luate dintr-o navă spațială. Planeta acoperită de nori, cu două luni mititele și o stea galbenă, îndepărtată și solitară drept sursă de căldură și lumină era în mod sigur locul natal al rețelelor sesile. Suita de imagini care urmă îi arătă lui Richard diverse peisaje de pe planetă.

Ceața era omniprezentă pe sol. În majoritatea imaginilor, sub ceață exista un sol arid, brun, fără pietre. Doar pe litoraluri, unde solul sterp întâlnea valurile verzi ale lacurilor și oceanelor, exista sugestia vieții. În una dintre acele oaze, Richard văzu nu doar mai mulți aviari, ci și un amestec fascinant de alte ființe vii. Ar fi putut petrece zile întregi, examinând doar unul sau două din acele tablouri, dar nu deținea controlul asupra succesiunii imaginilor. Richard era sigur că rețeaua urmărea un scop cu acea comunicare, iar primul set de imagini constituia doar introducerea.

Toate imaginile rămase reprezentau un aviar, un pepene-mană, o mirmipisică, o rețea sesilă, sau o combinație a celor patru. Scenele erau toate luate din ceea ce Richard presupuse că reprezenta „viață normală” pe planeta lor natală și intrau în amănunte pe tema generală a simbiozei dintre specii. În mai multe imagini aviarii erau arătați protejând coloniile subterane ale mirmipisicilor și sesilelor de invazia unor animale mici și plante. Alte imagini înfățișau mirmipisicile ocupându-se de puii de aviari proaspăt ieșiți din ouă sau transportând cantități mari de pepeni-mană la un locaș aviar.

Richard fu nedumerit, când văzu mai multe imagini ce arătau niște pepeni-mană micuți „sădiți” în creaturile sesile. De ce și-ar fi depunând mirmipisicile ouăle aici? se întrebă el. Pentru protecție? Sau rețelele acestea ciudate sunt un fel de placentă cugetătoarei.

Succesiunea de imagini îi lăsă impresia clară că, în sensul ierarhic, sesilele erau specia dominantă dintre cele trei. Toate tablourile sugerau că atât mirmipisicile cât și aviarii le purtau un respect deosebit creaturilor rețea. Oare aceste rețele gândesc și iau toate hotărârile importante în locul aviarilor și mirmipisicilor? Ce relații simbiotice incredibile!… Cum Dumnezeu au putut ele evoluai.

Succesiunea conținea mii de cadre. După ce fu repetată de două ori, filamentele se desprinseră de Richard și reveniră la ganglionul uriaș. În zilele următoare, pământeanul fu lăsat practic în pace, racordările la gazda lui fiind limitate la cele necesare supraviețuirii.

Când în plasă se formă o cărare și Richard putu să vadă ușa pe care intrase cu multe săptămâni în urmă, crezu că avea să fie eliberat. Totuși, bucuria de moment dispăru repede. La prima încercare de a se mișca, rețeaua sesilă își mări strânsoarea.

Atunci care este scopul cărării? În timp ce Richard privea, din hol intră un trio de mirmipisici. Cea din mijloc avea două picioare rupte, iar segmentul posterior îi era strivit, de parcă fusese călcată de o mașină grea sau de un camion. Cele două însoțitoare ale ei o cărară în plasă și apoi plecară. În câteva secunde, sesila începu să se înfășoare în jurul nou sositei.

Richard era la vreo doi metri distanță de mirmipisica infirmă. Zona dintre el și creatura rănită se goli de toate filamentele și de toți bulgării; nu mai văzuse un asemenea spațiu gol în interiorul sesilei. Așadar, educația mea continuă, reflectă el. Oare ce trebuie să învăț acum? Că sesilele sunt medici pentru mirmipisici, la fel cum mirmipisicile sunt medici pentru aviari!

Plasa nu își limită atenția la părțile rănite ale mirmipisicii. De fapt, în timpul lungii perioade de trezie, Richard se uită cum rețeaua închise complet creatura într-un cocon strâns. În același timp, marele ganglion din imediata sa vecinătate migră spre cocon.

Mai târziu, după un pui de somn, Richard observă că ganglionul se retrăsese la locul său. Coconul de dincolo de spațiul liber aproape terminase să se desfacă. Pulsul lui Richard se dublă, când coconul dispăru de tot, dar nu se mai zări nici urmă de mirmipisică.

Nu prea avu timp să se întrebe ce se întâmplase cu aceasta. În câteva minute, filamentele din marele ganglion erau din nou atașate la craniul său și altă succesiune de imagini îi rulă în creier. Chiar din prima imagine, Richard văzu cinci oameni soldați care își aveau tabăra pe malul șanțului cu apă din habitatul aviar. Mâncau. Lângă ei se găsea o mulțime de arme impresionante, inclusiv două mitraliere.

Imaginile ce urmară îi arătară pe oameni atacând al doilea aviar. Două dintre primele scene erau deosebit de înspăimântătoare. În prima, un aviar foarte tânăr fusese decapitat în aer și cădea la pământ. Doi oameni mulțumiți se felicitau reciproc în partea din stânga-jos a aceluiași cadru. A doua imagine înfățișa o gaură mare pătrată într-un sector pășune al regiunii verzi. În gaură se puteau zări rămășițele mai multor aviari morți. Un om cu o roabă în care se aflau alte două cadavre de aviari se apropia de groapa comună.

Richard fu zguduit de ceea ce vedea. Ce-o fi cu aceste imaginii se întrebă. Şi de ce le văd acum? Trecu repede în revistă toate evenimentele recente din lumea sesilă și trase concluzia, considerabil șocat, că mirmipisica infirmă văzuse, de fapt, tot ce îi era arătat lui și că ființa rețea scosese, cumva, imaginile din mintea mirmipisicii și le transferase în creierul lui.

O dată ce înțelese, Richard acordă mai multă atenție imaginilor. Era absolut revoltat de invazia și măcelul pe care le vedea. În una dintre ultimele imagini erau arătați trei soldați într-un raid printr-un complex de apartamente aviare din cilindrul maro. Nu lăsară nici un supraviețuitor.

Sărmanele creaturi sunt condamnate și o știu…, se gândi el.

Ochii i se umplură de lacrimi și-l cuprinse o tristețe profundă, mai adâncă decât cunoscuse vreodată, la gândul că membrii propriei sale specii îi exterminau sistematic pe aviari. Nu, nul strigă în gând. Încetați, oh, încetați, vă rog! Nu înțelegeți, ce faceți? Şi aviarii vestesc miracolul substanțelor chimice înălțate la rang de conștiință. Ei sunt ca noi. Sunt frații noștri.

În următoarele secunde, mintea lui Richard fu invadată de amintirea multelor sale interacțiuni cu creaturile păsărești, fapt care alungă imaginile implantate. Ele mi-au salvat viața, își zise, gândindu-se la zborul nebunesc peste Oceanul Cilindric. Fără să aibă nimic de câștigat. Care om ar fi făcut o faptă bună similară pentru un aviari se întrebă cu amărăciune.

Richard plânsese rareori în viața lui, dar mila față de aviari îl copleși. În timp ce plângea, prin minte îi trecură toate întâmplările pe care le trăise de când intrase în habitatul aviar. Își aminti mai ales brusca schimbare în modul de a-l trata al aviarilor, care se soldase cu transferarea lui în împărăția mirmipisicilor. Apoi a venit turul cu ghizi și, în cele din urmă, am ajuns aici… Este evident că încearcă să comunice cu mine… Dar de ce!

În momentul acela avu o revelație atât de puternică încât ochii i se umplură iarăși de lacrimi. Pentru că sunt disperați, își răspunse singur. Mă imploră să-i ajut.