Grădina din Rama

11

Ellie era fascinată de figurinele de porțelan. Ridică una dintre ele, o fetiță îmbrăcată într-o rochie de balet albastru-deschis, și o întoarse pe toate părțile.

— Uită-te la asta, Benjy, îi spuse fratelui ei. Cineva a făcut-o singur-singurel.

— Aceea este, de fapt, o copie, zise patronul spaniol al prăvăliei, dar un artist a făcut originalul după care calculatorul a luat mulajul. Procesul de reproducere este acum atât de precis încât până și specialiștilor le este greu să spună care sunt copiile.

— Le-ați adunat pe toate pe Pământ? întrebă Ellie arătând spre suta de figurine de pe masă, închise în mici casete de sticlă.

— Da, răspunse cu mândrie domnul Murillo. Deși eram funcționar în Sevilla — mă ocupam de autorizații pentru construcții și treburi de genul ăsta — , aveam împreună cu soția un mic magazin. Ne-am îndrăgostit de arta porțelanului în urmă cu vreo zece ani și de atunci am devenit colecționari împătimiți.

Doamna Murillo, bătând de asemenea spre cincizeci de ani, ieși din camera din spate, unde despacheta marfa.

— Cu mult înainte de a afla că am fost selectați de ASI, am hotărât ca, indiferent de restricțiile ce ni se vor impune la bagaje în Nina, să luăm cu noi întreaga colecție, spuse ea.

Benjy ținea balerina la numai câțiva centimetri de față.

— Fru-moa-să, zâmbi el larg.

— Mulțumesc, zise Murillo. Speraserăm să întemeiem un club de colecționari în Colonia Lowell. Alți trei-patru pasageri din Nina au adus de asemenea câteva piese.

— Putem să ne uităm la ele? întrebă Ellie. Vom avea mare grijă.

— Sigur, încuviință doamna Murillo. Până la urmă, o dată ce totul se va aranja, vom vinde sau vom da la schimb unele obiecte — bineînțeles, dublurile. În momentul de față, sunt expuse doar pentru a fi admirate.

În timp ce Ellie și Benjy examinau figurinele, în magazin mai intrară câteva persoane. Soții Murillo deschiseseră afacerea numai de câteva zile. Vindeau lumânări, șervețele extravagante și alte mici podoabe casnice.

— N-ai pierdut deloc timpul, Carlos, îi spuse un american bătrân domnului Murillo câteva minute mai târziu.

După salutul lui era evident că și el călătorise în Nina.

— Pentru noi a fost mai simplu, Travis, replică Murillo. Nu suntem decât doi și avem nevoie doar de un loc mic în care să trăim.

— Noi nici acum nu ne-am instalat într-o casă se plânse Travis. Este clar că o să trăim în satul ăsta, dar Chelsea și copii nu găsesc o casă care să le placă… Chelsea e încă speriată de întregul aranjament. Crede că ASI nu ne spune adevărul nici chiar acum.

— Recunosc că-i extrem de greu de acceptat că stația asta spațială a fost construită de extratereștri doar ca să ne poată studia… și în mod sigur ar fi mai ușor de crezut povestea spusă de ASI dacă ar exista fotografii ale Bazei de Tranzit. Dar de ce ne-ar minți?

— Au mai mințit și înainte. Nimeni n-a pomenit măcar de locul ăsta, până cu o zi înainte de rendez-vous… Chelsea crede că facem parte dintr-o colonie spațială ASI experimentală. Spune că vom rămâne aici un timp, iar apoi vom fi transferați pe Marte, astfel încât să poată fi comparate cele două tipuri de colonii.

— Înțeleg că Chelsea nu s-a schimbat de când am părăsit Nina, râse Murillo apoi deveni mai serios. Ştii, și eu cu Juanita avem dubii, mai ales după ce a trecut prima săptămână și n-am zărit urmă de extratereștri. Am petrecut două zile întregi, rătăcind prin împrejurimi și vorbind cu alți oameni — practic, am întreprins propria noastră investigație. În cele din urmă, am concluzionat că povestea ASI trebuie să fie adevărată. În primul rând, e prea absurdă ca să fie o minciună. În al doilea rând, femeia aceea, Wakefield, a fost foarte convingătoare. La întâlnirea deschisă a răspuns la întrebări aproape două ore, și nici eu, nici Juanita n-am detectat vreo neconcordanță.

— Îmi vine greu să-mi imaginez că cineva poate dormi doisprezece ani, clătină Travis din cap.

— Așa-i. Şi nouă ne-a fost. Însă am inspectat somnaiul în care se presupune că a dormit familia Wakefield. Totul era exact cum descrisese Nicole la întrunire. Clădirea este imensă. Există destule cușete și camere pentru a găzdui pe toată lumea din colonie, dacă va fi nevoie… Cu siguranță, nu are nici o logică să crezi că ASI ar fi construit o clădire așa uriașă doar pentru a susține o minciună.

— S-ar putea să ai dreptate…

— Oricât, ne-am hotărât să profităm cât putem de toate astea. Cel puțin deocamdată. Şi în nici un caz nu ne putem plânge de condițiile de trai. Totul din gospodărie este de mâna întâi. Avem chiar propriul nostru Lincoln care să ne ajute atât în casă cât și în prăvălie.

Ellie urmărea foarte atentă discuția. Își aminti ce-i spusese mama în seara precedentă, când o întrebase dacă putea să se plimbe cu Benjy prin sat.

— Cred că da, iubito, dar dacă cineva te recunoaște ca fiind o Wakefield și începe să te ia la întrebări, să nu vorbești cu el. Fii politicoasă, apoi vino acasă cât mai repede. Domnul Macmillan nu vrea deocamdată să vorbim despre experiența noastră cu oricine nu face parte din personalul ASI.

În timp ce Ellie admira figurinele de porțelan și asculta atentă conversația dintre Murillo și bărbatul pe nume Travis, Benjy porni să cutreiere singur magazinul. Când Ellie își dădu seama că nu mai era lângă ea, intră în panică.

— La ce te holbezi, amice? auzi un glas aspru, bărbătesc, în cealaltă parte a magazinului.

— Pă-rul ei e foar-te fru-mos, răspunse Benjy. Bloca intervalul împiedicându-i pe bărbat și pe soția lui să înainteze. Zâmbi și întinse mâna spre părul superb, lung și blond al femeii.

— Pot să-l ating? întrebă el.

— Ești nebun?… bineînțeles că nu! Şi-acum, cară-te!

— Jason, cred că-i retardat, spuse liniștită femeia, apucând brațul soțului care se pregătea să-l împingă pe Benjy.

În acea clipă Ellie ajunse lângă fratele ei. Își dădea seama că bărbatul era furios, dar nu știa de ce. Îl împunse cu blândețe pe Benjy în umăr.

— Uite, Ellie, exclamă el surescitat, uită-te la părul ei fru-mos și gal-ben.

— Cretinu' ăsta-i prietenul tău? o întrebă bărbatul pe Ellie.

— Benjy e fratele meu, răspunse ea cu dificultate.

— Ei bine, scoate-l de aici! Îmi deranjezi soția. Ellie își adună curajul și spuse:

— Domnule, fratele meu nu vrea să facă nici un rău. Niciodată n-a mai văzut de aproape un păr lung și blond.

Fața bărbatului se încreți de mânie și nedumerire.

— Ceeee? exclamă el și se uită la soția lui. Ce-i cu ăștia doi? Unu-i idiot, iar celălalt…

— Nu sunteți copiii soților Wakefield? îl întrerupse un glas plăcut de femeie din spatele lui Ellie.

Fata se întoarse. Doamna Murillo se interpuse între adolescenți și cei doi. Ea și soțul ei traversaseră magazinul, de îndată ce auziseră glasuri ridicate.

— Ba da, doamnă, răspunse moale Ellie. Noi suntem.

— Vrei să spui că ăștia doi fac parte dintre copiii care au venit din spațiu? întrebă bărbatul numit Jason.

Ellie reuși să-l tragă repede pe Benjy spre ușa prăvăliei.

— Ne pare foarte rău, spuse ea înainte de a ieși. N-am avut intenția să creăm probleme.

— Ciudaților! auzi Ellie pe cineva spunând în timp ce ușa se închidea în urma ei.

Fusese încă o zi extenuantă. Nicole era foarte obosită. Stătea în fața oglinzii și se ștergea pe față.

— Ellie și Benjy au avut o experiență neplăcută în sat, vorbi Richard din dormitor. N-au vrut să-mi spună prea multe despre asta.

Nicole petrecuse treisprezece ore, ajutând la procesarea pasagerilor din Nina. Indiferent cât se străduiseră ea, Kenji și alții, părea că nimeni nu era mulțumit și întotdeauna existau și alte sarcini care trebuiau îndeplinite. Mulți dintre noii coloniști fuseseră de-a dreptul iritați, când Nicole încercase să le explice procedurile stabilite de ASI pentru distribuirea hranei și alocarea spațiilor de locuit și a zonelor de lucru.

Trecuseră prea multe zile în care nu dormise suficient. Femeia își privi pungile de sub ochi. Dar trebuie să terminăm cu grupul ăsta, până sosește Santa Maria, își spuse ea. Cu ei va fi mult mai greu.

Trecu în dormitor, unde Richard stătea pe pat în pijama.

— Cum a fost ziua ta? îl întrebă.

— Nu rea… Destul de interesantă, de fapt… Încet, dar sigur, inginerii umani încep să se înțeleagă cu Einsteinii.

Făcu o pauză.

— Ai auzit ce am spus despre Ellie și Benjy?

Nicole suspină. Din tonul lui Richard, înțelesese adevăratul lui mesaj. În ciuda oboselii, ieși din dormitor și porni pe coridor.

Ellie dormea deja, dar Benjy era încă treaz în camera pe care o împărțea cu Patrick. Nicole se așeză lângă el și-i luă mâna.

— Bu-nă, ma-mă, spuse băiatul.

— Unchiul Richard mi-a spus că tu și cu Ellie ați fost azi după-amiază în sat.

O expresie de durere încreți fața băiatului preț de câteva secunde, apoi dispăru.

— Da, ma-mă.

— Ellie mi-a spus c-au fost recunoscuți și că unul dinte coloniști le-a spus niște cuvinte urâte, zise Patrick din Cealaltă parte a camerei.

— Așa-i, iubitule? îl întrebă Nicole pe Benjy, mângâindu-i mâna.

Băiatul încuviință din cap abia perceptibil, apoi se uită în tăcere la ea.

— Ce este cretin, ma-mă? întrebă el deodată, cu ochii plini de lacrimi. Nicole îl cuprinse în brațe.

— Te-a numit cineva azi cretin? rosti cu blândețe. Benjy aprobă din cap.

— Cuvântul n-are un înțeles anume, zise Nicole. Oricine este altfel, sau poate criticabil, ar putea fi numit cretin. Oamenii folosesc cuvinte ca acesta atunci când nu gândesc. Cel care te-a numit cretin a fost probabil derutat sau supărat de alte evenimente din viața lui și s-a luat de tine din cauză că nu te-a înțeles… Ai făcut ceva care l-a deranjat?

— Nu, ma-mă. I-am spus doar că-mi plăcea părul galben al fe-me-ii.

Lui Nicole trebuiră câteva minute ca să înțeleagă ce se întâmplase în prăvălia cu porțelanuri. Când consideră că Benjy se simțea bine, traversă camera ca să-l sărute pe Patrick înainte de culcare.

— Dar tu? îl întrebă. Ai avut o zi bună?

— În general, răspunse Patrick. Am avut un singur incident neplăcut, în parc. Încearcă să zâmbească. Câțiva dintre băieții noi jucau baschet și m-au invitat să joc și eu… Am fost absolut jalnic. Doi dintre ei au râs de mine.

Nicole îl îmbrățișă lung și cu tandrețe. Patrick e puternic, își zise în drum spre dormitor. Dar chiar și el are nevoie de sprijin. Inspiră adânc. Oare fac ce trebuie? se întrebă pentru a suta oară de când se implicase în toate aspectele planificării coloniei. Mă simt foarte răspunzătoare pentru tot ce este aici. Vreau ca Noul Eden să devină așa cum trebuie… Totuși copiii mei au nevoie să le acord mai mult timp… Voi atinge vreodată echilibrul corect?

Richard era încă treaz când femeia se cuibări lângă el. Îi povesti relatarea lui Benjy.

— Îmi pare rău că n-am putut să-l ajut, spuse Richard, dar sunt anumite lucruri pe care numai o mamă…

Nicole era atât de extenuată, încât adormi înainte ca Richard să-și fi terminat fraza. El îi atinse brațul cu fermitate.

— Nicole, mai este ceva despre care trebuie să discutăm. Din nefericire, nu poate aștepta și s-ar putea să nu avem timp să vorbim între patru ochi mâine dimineață.

Ea îl privi întrebător.

— E vorba despre Katie. Am nevoie cu adevărat de ajutorul tău… mâine seară are loc altă petrecere a tineretului. Dacă ții minte, săptămâna trecută i-am spus lui Katie că se poate duce, dar numai dacă merge și Patrick și dacă se întorc acasă la o oră rezonabilă… Ei bine, în seara asta am văzut-o întâmplător stând în fața oglinzii într-o rochie nouă. Era scurtă și foarte decoltată. Când am întrebat-o de rochie și i-am spus că nu părea ținuta potrivită pentru o petrecere oarecare, a apucat-o furia. A susținut că o „spionez” și apoi m-a informat că sunt „irecuperabil de ignorant” în privința modei.

— Tu ce ai spus?

— Am dojenit-o. Mi-a aruncat o privire de gheață și n-a spus nimic. După câteva minute a plecat de acasă fără un cuvânt. Ceilalți copii și cu mine am cinat fără ea… Katie a venit acasă cu numai treizeci de minute înaintea ta. Mirosea a tutun și a bere. Când am încercat să vorbesc cu ea, a spus doar „Nu mă bate la cap”, apoi s-a dus în camera ei și a trântit ușa.

Mi-a fost frică de asta, gândi Nicole în timp ce stătea culcată în tăcere lângă Richard. Au existat toate semnele încă de când era mică. Katie este sclipitor de deșteaptă, dar în același timp egoistă și impetuoasă…

— Voiam să-i spun că n-are voie să meargă mâine seară la dans, dar apoi mi-am dat seama că este adultă în conformitate cu orice definiție normală, urmă Richard. La urma urmelor, cartea ei de identitate de la biroul administrativ consemnează vârsta de douăzeci și patru de ani. Nu putem s-o tratăm ca pe un copil.

Dar emoțional ar putea avea paisprezece ani, gândi Nicole, foindu-se în timp ce soțul ei începu să treacă în revistă dificultățile pe care le avuseseră cu Katie de la sosirea primilor coloniști în Rama. Pentru ea nu contează nimic în afară de aventură și senzații tari.

Își aminti de ziua pe care o petrecuse cu Katie la spital, cu o săptămână înainte de sosirea coloniștilor din Nina. Katie fusese fascinată de echipamentul medical sofisticat și realmente interesată de felul în care funcționa; totuși, când Nicole sugerase că ar putea lucra în spital până se deschidea universitatea, tânăra răsese.

— Glumești? o întrebase. Nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor. Mai ales când vor fi sute de oameni noi de cunoscut.

Nu prea mai avem ce face nici Richard, nici eu, își spuse oftând. Ne poate durea sufletul pentru Katie, și-i putem oferi dragostea noastră, dar ea a decis deja că experiența și cunoștințele noastre sunt irelevante.

În dormitor domnea tăcerea. Nicole se întinse și-l sărută pe Richard.

— Am să vorbesc mâine cu ea despre rochie, îi spuse, dar mă îndoiesc că va fi de vreun folos.

Patrick stătea pe un scaun pliant lângă peretele sălii de gimnastică a școlii. Sorbi din apa minerală și se uită la ceas, în timp ce muzica lentă se termină și cele câteva perechi care dansaseră se opreau. Katie și Olaf Larsen, un suedez înalt al cărui tată făcea parte din personalul lui Macmillan, se sărutară scurt înainte de a pomi, braț la braț, în direcția lui Patrick.

— Olaf și cu mine mergeam afară la o țigară și la o gură de whisky, spuse Katie când ajunseră lângă fratele ei. Nu vii cu noi?

— Am întârziat deja, Katie. Ni s-a spus să fim acasă la douăsprezece și jumătate.

Suedezul îl bătu condescendent pe spate.

— Haide, haide, băiete, las-o mai moale. Sora ta și cu mine ne distrăm de minune.

Olaf era deja beat. Fața lui albă era îmbujorată de băutură și dans. Arătă cu degetul în partea opusă a sălii.

— O vezi pe fata aia cu păr roșu, rochie albă și țâțe mari? O cheamă Beth, e moartă după sex și accesibilă. A așteptat toată seara s-o inviți la dans. Vrei să-ți fac cunoștință cu ea?

Patrick clătină din cap.

— Ascultă, Katie, eu plec, rosti el. Am așteptat aici…

— Încă o jumătate de oră, frățioare, îl întrerupse Katie. Am să ies puțin afară, apoi mă întorc pentru două dansuri. După aceea plecăm. Bine?

Îl sărută pe Patrick pe obraz și porni către ușă cu Olaf. În difuzoarele sălii începu o melodie rapidă. Patrick se uită fascinat la perechile de tineri care se mișcau în ritmul îndrăcit.

— Tu nu dansezi? îl întrebă un tânăr care făcea ocolul ringului.

— Nu, răspunse Patrick. N-am încercat niciodată. Tânărul îi aruncă o privire ciudată, apoi se opri și zâmbi.

— Desigur, faci parte din familia Wakefield… Salut, pe mine mă cheamă Brian Walsh. Sunt din Wisconsin, din mijlocul Statelor Unite. Părinții mei sunt cei care trebuie să organizeze universitatea.

De când ajunseseră la petrecere, cu destule ore în urmă, Patrick nu schimbase mai mult de două cuvinte cu cineva, în afară de Katie. Dădu bucuros mâna cu Brian și amândoi sporovăiră prietenește câteva minute. Brian, care își terminase pe jumătate studiile în ingineria calculatoarelor când familia lui fusese selectată pentru Colonia Lowell, avea douăzeci de ani și era singurul copil la părinți. Era extrem de curios vizavi de experiențele tovarășului său. După ce se acomodară unul cu celălalt, îl întrebă:

— Spune-mi, locul ăsta numit Baza de Tranzit chiar există? Sau face parte dintr-o poveste tâmpită visată de cei de la ASI?

— Nu, răspunse Patrick, uitând că nu trebuia să discute despre astfel de lucruri. Baza de Tranzit există cu adevărat Tata spune că este o stație extraterestră de procesare.

Brian râse.

— Așadar, undeva acolo, lângă Sirius, există un triunghi uriaș construit de o specie superioară necunoscută? Şi scopul lui este să-i ajute pe ei să studieze alte făpturi care călătoresc prin spațiu? Ha! Ăsta-i cel mai fantastic basm pe care l-am auzit vreodată. De fapt, aproape tot ce ne-a spus mama ta la ședința aia deschisă a fost de necrezut. Voi admite, totuși, că atât existența acestei stații spațiale cât și nivelul tehnologic al roboților fac povestea ei mai plauzibilă.

— Tot ce a spus mama era adevărat, încuviință Patrick, iar unele dintre lucrurile cele mai incredibile au fost intenționat lăsate la o parte. De exemplu, mama a avut o conversație cu un țipar cu pelerină, care vorbea în balonașe. De asemenea…

Se opri, amintindu-și de avertismentele lui Nicole. Brian era fascinat.

— Un țipar cu pelerină? De unde știa mama ta ce spune el?

Patrick se uită la ceas.

— Scuză-mă, Brian, dar am venit aici cu sora mea și trebuie să mă întâlnesc cu ea…

— E cea cu rochița roșie foarte decoltată?

Patrick încuviință din cap și Brian îl luă după umeri pe noul său prieten.

— Lasă-mă să-ți dau un sfat, îi zise. Cineva trebuie să stea de vorbă cu sora ta. Felul în care se poartă cu toți tipii îi face să creadă că-i o femeie ușoară.

— Așa-i Katie, îi luă Patrick apărarea. N-a mai cunoscut niciodată pe altcineva în afara familiei.

— Scuze, ridică Brian din umeri. Oricum nu-i treaba mea… Ascultă, vrei să mă suni într-o zi? Mi-a făcut mare plăcere discuția noastră.

Patrick își luă rămas bun și porni către ușă. Unde era Katie? De ce nu se întorsese în sală?

Se afla afară de câteva secunde, când o auzi râzând zgomotos. Katie stătea pe terenul de sport cu trei bărbați, dintre care unul era Olaf Larsen. Fumau toți, râdeau și beau dintr-o sticlă pe care o treceau de la unul la altul.

— Deci ce poziție îți place ție cel mai mult? întrebă un brunet cu mustață.

— Oh, prefer să stau deasupra, râse Katie și luă un gât zdravăn de băutură. În felul ăsta, eu dețin controlul.

— Mie-mi sună bine, încuviință bărbatul, al cărui nume era Andrew.

Chicoti și puse sugestiv mâna pe fundul ei. Katie o dădu la o parte, încă râzând.

— Vino-ncoace, frățioare, strigă ea, chestia asta pe care-o bem e dinamită!

Cei trei bărbați, care o înconjuraseră se îndepărtară ușor de ea la apariția lui Patrick. Deși încă slab și nedezvoltat, înălțimea îl făcea să pară o siluetă impozantă în lumina difuză.

— Eu merg acasă, Katie, anunță Patrick, refuzând sticla, și cred că ar trebui să vii și tu cu mine.

Andrew râse.

— Ce mai gagică ai și tu, Larsen, cu un frate ca dădacă!

Ochii lui Katie fulgerară de mânie. Luă încă o înghițitură din sticlă și i-o trecu lui Olaf. Apoi îl înșfăcă pe Andrew și-l sărută cu sălbăticie pe buze, lipindu-și puternic corpul de al lui.

Patrick era stânjenit. Olaf și al treilea bărbat chiuiră și fluierară, când Andrew îi întoarse lui Katie sărutul. După aproape un minut, Katie se retrase.

— Acum să mergem, Patrick, rosti ea zâmbind, cu ochii ațintiți asupra bărbatului pe care-l sărutase. Cred că ajunge pentru o singură seară.