Grădina din Rama

12

Eponine se uită pe fereastra de la etaj spre panta care cobora lin. DCG-urile acopereau coasta dealului și rețeaua ca un grătar aproape că ascundea solul cafeniu de dedesubt.

— Deci, ce părere ai? întrebă Kimberly. E cu siguranță destul de drăguț. Şi, o dată ce pădurea va fi plantată, vom avea copaci și iarbă, poate chiar o veveriță sau două în fața ferestrei. Ăsta-i categoric un avantaj.

— Ştiu și eu…, răspunse după câteva secunde Eponine. E ceva mai mică decât cea din Positano care mi-a plăcut ieri. Şi am câteva rețineri să locuiesc aici, în Hakone. N-am știut că sunt atâția orientali…

— Ascultă, colega, nu putem aștepta la infinit. Ți-am spus de ieri că ar fi trebuit să mai avem o opțiune de rezervă. Am fost șapte perechi care voiau apartamentul din Positano — și nu-i de mirare, din moment ce în tot satul nu mai rămăseseră decât patru apartamente — , iar noi pur și simplu n-am avut noroc. Tot ce a rămas acum, în afara apartamentelor alea micuțe de deasupra prăvăliilor de pe strada principală din Beauvois — iar eu nu vreau să trăiesc acolo, din cauză că n-ai nici un pic de intimitate — este fie aici, fie în San Miguel. Iar în San Miguel trăiesc toți negrii și marocanii.

Eponine se așeză pe un scaun. Se aflau în camera de zi a unui apartament mic cu două dormitoare. Era mobilată modest, dar corespunzător cu două scaune și o canapea mare ce aveau aceeași culoare maro ca și măsuța dreptunghiulară pentru servit cafea. Apartamentul, care avea o baie mare și o bucătărie mică în afară de camera de zi și cele două dormitoare, era ceva mai mare de o sută de metri pătrați.

Kimberly se plimba nerăbdătoare prin cameră.

— Kim, spuse încet Eponine, îmi pare rău, dar îmi vine greu să mă concentrez asupra alegerii unui apartament, când ni se întâmplă atâtea. Ce-i locul ăsta? Unde ne aflăm? De ce suntem aici?

Mintea îi fugi rapid înapoi la incredibila ședință din urmă cu trei zile, când comandantul Macmillan îi informase că se aflau în interiorul unei nave spațiale construită și echipată de extratereștri „cu scopul de a-i studia pe pământeni”.

Kimberly aprinse o țigară și suflă fumul cu forță în aer. Ridică din umeri.

— Rahat! Nu știu răspunsul la nici una dintre întrebările astea… Dar știu că dacă nu alegem un apartament, vom rămâne cu ce n-a vrut nimeni.

Eponine se uită câteva secunde la prietena ei, apoi oftă.

— Nu cred că s-a procedat prea corect, se plânse ea. Pasagerii din Pinta și Nina au avut posibilitatea să-și aleagă casele înainte ca noi măcar să fi sosit. Suntem obligați să alegem din ce-au refuzat alții.

— La ce te așteptai? Nava noastră căra deținuți — firește că noi căpătăm rebuturile. Dar măcar, în sfârșit, suntem liberi.

— Așadar, vrei să trăiești în apartamentul ăsta? întrebă în cele din urmă Eponine.

— Da, răspunse Kimberly. Şi mai vreau să depun o cerere pentru celelalte două apartamente pe care le-am văzut azi-dimineață, lângă piața din Hakone, în caz că pe ăsta ni-l iau alții. Dacă nu avem o casă sigură după ce se întunecă, mă tem că vom avea realmente belele.

Asta a fost o greșeală, gândi Eponine, în timp ce se uita la Kimberly care se plimba agitată prin cameră. N-ar fi trebuit să accept să-i fiu colegă… Dar ce alternativă tiveam? Locuințele care rămân pentru cei singuri sunt groaznice.

Nu era obișnuită cu schimbări rapide în viața ei. Spre deosebire de Kimberly, care trăise enorm de multe experiențe diverse înainte de a fi condamnată pentru crimă la nouăsprezece ani, Eponine avusese o copilărie și o adolescență oarecum protejate. Crescuse într-un orfelinat de lângă Limoges, în Franța, și până la șaptesprezece ani, când profesorul Moreau o dusese la Paris ca să vadă marile muzee, nu ieșise niciodată din provincia ei natală. Pentru ea fusese o decizie foarte grea să semneze pentru Colonia Lowell. Însă se confrunta cu o detenție pe viață în Bourges și i se oferea șansa libertății pe Marte. După o lungă deliberare, hotărâse în mod curajos să înainteze cererea la ASI.

Fusese selectată datorită faptului că avea un dosar universitar remarcabil, mai ales în domeniul artelor, vorbea fluent engleza și fusese o deținută model. Fișierul ei din baza de date ASI îi identificase cel mai probabil plasament în Colonia Lowell ca „profesoară de teatru sau artă la gimnazii”. În ciuda dificultăților asociate cu faza de călătorie a misiunii după plecarea de pe Pământ, Eponine simțise o răbufnire a adrenalinei și un val de emoție când Marte apăruse pentru prima dată în fereastra de observare a Santei Maria. Avea să fie o viață nouă, pe o planetă nouă.

Cu două zile înaintea întâlnirii programate, paznicii ASI anunțaseră însă că Santa Maria nu avea să folosească navetele de amartizare, așa cum fusese plănuit, ci urma să facă „un ocol temporar pentru a face joncțiunea cu o stație spațială de pe orbita lui Marte”. Anunțul o derută și o îngrijoră pe Eponine. Spre deosebire de majoritatea tovarășilor ei de călătorie, ea citise cu atenție tot materialul ASI pentru coloniști și nu găsise nici o mențiune despre vreo stație spațială pe orbita marțiană.

Abia după ce Santa Maria fu complet descărcată și toți oamenii și proviziile se aflau în Noul Eden, cineva le spuse lui Eponine și celorlalți deținuți ce se întâmpla de fapt. Şi chiar și după expunerea lui Macmillan, foarte puțini deținuți credeau că li se spusese adevărul.

— Haide, haide, exclamase Willis Meeker, chiar ne crede tâmpiți? O mână de extratereștri a construit locul ăsta și toți roboții ăia nebuni? Toată treaba-i o-nscenare. Ne folosesc la testarea unui nou tip de închisoare.

— Willis, replicase Malcolm Peabody, cum rămâne cu ceilalți, care au venit cu Pinta și Nina? Am vorbit cu câțiva dintre ei și sunt oameni normali, adică, nu sunt deținuți. Dacă teoria ta e corectă, ei ce caută aici?

— De unde dracu' să știu eu, poponarule? Nu sunt geniu. Ştiu doar că Macmillan nu ne-a spus-o p-a bună.

Eponine nu-și lăsă incertitudinile privitoare la expunerea lui Macmillan s-o împiedice să meargă cu Kimberly în Orașul Central, ca să depună cererile pentru cele trei apartamente din Hakone. De data asta avură noroc și li se repartiză apartamentul ales la început. Cele două femei petrecură o zi cu mutatul la marginea Pădurii Sherwood, apoi se prezentară la biroul de angajare din complexul administrativ pentru luare în evidență.

Din cauză că celelalte două nave spațiale sosiseră cu mult înainte de Santa Maria, procedurile de integrare a deținuților în viața din Noul Eden erau perfect definite. Kimberly, care avea într-adevăr un dosar remarcabil de infirmieră, fu repartizată imediat la spitalul central.

Eponine avu o întrevedere cu superintendentul școlar și alți patru profesori, înainte de a accepta repartizarea la liceul Central. Noua ei slujbă necesita naveta cu trenul, în timp ce, dacă ar fi acceptat să predea la școala elementară din Hakone, ar fi mers zilnic pe jos. Însă Eponine considera că merită deranjul. Îi plăceau foarte mult directoarea și membrii corpului didactic de la liceu.

La început, ceilalți șapte medici care lucrau în spital se uitară strâmb la cei doi medici deținuți, mai ales la Robert Turner, al cărui dosar îi menționa lapidar crimele brutale fără a detalia vreuna dintre circumstanțele atenuante. După vreo săptămână, în care timp îndemânarea, cunoștințele și extraordinarul lui profesionalism se impuseseră tuturor, personalul îl alesese în unanimitate ca director al spitalului. Turner fu complet uluit de această alegere și promise, în scurtul său discurs de acceptare, să se dedice total binelui coloniei.

Prima lui acțiune oficială fu să propună guvernului provizoriu ca toți cetățenii din Noul Eden să fie supuși unui examen fizic complet astfel ca toate fișierele medicale să poată fi completate la zi. După ce propunerea fu acceptată,

Turner trimise roboții Tiasso prin colonie ca sanitari. Bioții efectuară toate examinările de rutină și adunară datele pe care urmau să le analizeze medicii. Concomitent, amintindu-și de excelenta rețea de date care existase între spitalele din zona metropolitană Dallas, neobositul Turner începu să lucreze cu mai mulți Einsteini la proiectul unui sistem complet informatizat menit să urmărească starea sănătații coloniștilor.

într-o seară din a treia săptămână după ce Santa Maria andocase în Rama, Eponine era singură acasă, ca de obicei (programul zilnic al lui Kimberly fusese deja stabilit — nu era aproape niciodată în apartament Dacă nu lucra în spital, umbla prin oraș cu Toshio Nakamura și acoliții lui), când sună videofonul. Pe monitor apăru fața lui Malcolm Peabody.

— Eponine, vorbi el cu timiditate, vreau să-ți cer o favoare.

— Ce este, Malcolm?

— Acum cinci minute am primit un telefon de la spital, de la medicul Turner. Spune că în datele mele, luate săptămâna trecută de roboții ăia, există niște „nereguli”. Vrea să merg acolo pentru un consult mai amănunțit.

Eponine așteptă răbdătoare mai multe secunde. În cele din urmă, spuse:

— Nu înțeleg. Care-i favoarea? Malcolm trase adânc aer în piept.

— Cred că-i ceva grav. El vrea să mă consulte acum… Vrei să vii cu mine?

— Acum? întrebă Eponine, uitându-se la ceas. E aproape unsprezece noaptea.

într-o străfulgerare, își aminti că Kimberly se plânsese că Turner era „obsedat de muncă, la fel ca infirmierele alea negrese roboți”. Își mai aminti și de uimitorii lui ochi albaștri.

— Bine, îi spuse lui Malcolm. Ne întâlnim în gară, peste zece minute.

Eponine nu prea ieșise noaptea. De când fusese numită profesoară, își petrecea majoritatea serilor lucrând la planurile lecțiilor. într-o sâmbătă seară, ieșise cu Kimberly, Toshio Nakamura și alți câțiva la un restaurant japonez care tocmai se deschisese. Dar mâncarea era ciudată, compania în majoritate orientală, iar mai mulți bărbați, după ce se îmbătaseră, îi făcuseră avansuri jalnice. Kimberly o mustrase că era „țepoasă și fudulă”, dar Eponine refuză invitațiile ulterioare ale colegei de apartament de a ieși în lume.

Ajunse la gară înaintea lui Malcolm. În timp ce-l aștepta să sosească, se minună cât de complet se schimbase satul prin prezența oamenilor. Ia să vedem, gândi ea, Pinta a ajuns aici acum trei luni, Nina la cinci săptămâni după aceea. Deja există prăvălii peste tot atât în jurul gării, cât și în sat. Dacă rămânem aici un an sau doi, colonia nu va putea fi deosebită de Pământ.

Malcolm fu foarte surescitat și vorbăreț în timpul scurtei călătorii cu trenul.

— Cred că-i vorba despre inima mea, îi destăinui. Am dureri ascuțite, chiar de când a murit Walter. La început, am crezut că-i doar o închipuire.

— Nu-și face griji, își liniști Eponine prietenul. Sunt sigură că nu-i nimic cu adevărat grav.

Lui Eponine îi venea greu să-și țină ochii deschiși. Era trecut de trei noaptea. Malcolm dormea pe bancă, lângă ea. Ce face doctorul ăla? se întrebă. A spus că n-o să întârzie mult.

La scurt timp după sosirea lor, Turner îl consultase pe Malcolm cu un stetoscop computerizat iar apoi, spunându-i că avea nevoie de niște „teste mai edificatoare”, îl dusese într-o aripă separată a spitalului. Malcolm revenise în sala de așteptare după o oră. Eponine îl văzu pe medic doar fugar, când îl introdusese pe Malcolm în cabinetul său, la începutul consultului.

— Ești prietena domnului Peabody? întrebă glasul. Eponine probabil că ațipise. Cînd privirea i se limpezi,

văzu frumoșii ochi albaștri ai lui Turner privind-o de la numai un metru. Medicul arăta obosit și supărat.

— Da, încuviință ea încet, încercând să nu-l deranjeze pe bărbatul care dormea cu capul pe umărul ei.

— Va muri foarte curând, spuse Turner. Posibil în următoarele două săptămâni.

Eponine își simți sângele înghețându-i. Oare am auzit bine? se întrebă. A spus că Malcolm va muri în următoarele două săptămâni? Era uimită.

— Va avea nevoie de mult sprijin, urmă medicul.

Se opri o clipă, uitându-se lung la Eponine. Încerca oare să-și amintească unde o mai văzuse?

— Ai să fii în stare să-l ajuți?

— Eu… sper că da, răspunse Eponine. Malcolm începu să se miște.

— Acum trebuie să-l trezim, zise doctorul.

În ochii lui nu exista nici o emoție detectabilă. Pronunțase diagnosticul fără urmă de simțire. Kim are dreptate, gândi Eponine. E un automat, ca roboții Tiasso.

La sugestia lui, Eponine îl însoți pe Malcolm pe un coridor și apoi, într-o cameră plină cu instrumente medicale, Turner îi spuse lui Malcolm:

— Cineva inteligent a ales echipamentul care a fost adus de pe Pământ. Deși avem personal limitat, aparatele de diagnosticare sunt de înaltă clasă.

Se îndreptară toți trei spre un cub transparent cu latura de aproximativ un metru.

— Dispozitivul acesta uimitor se numește proiector de organe, explică el, și poate reconstitui, cu fidelitate și detaliat, aproape toate organele principale din corpul uman. Ce vedem noi acum, când ne uităm înăuntru, este o reprezentare grafică pe calculator a inimii dumitale, domnule Peabody, exact așa cum a apărut acum nouăzeci de minute când ți-am injectat substanțe de contrast.

Arătă spre o cameră alăturată unde, din câte se părea, Malcolm fusese supus la teste.

— In timp ce stăteai pe masa aceea, ai fost scanat de un milion de ori pe secundă de aparatul cu lentile mari. Din localizarea substanței de contrast și din miliardele de scanări instantanee, s-a construit o imagine tridimensională a inimii dumitale.

Se opri o clipă, își mută repede privirea, apoi își fixă ochii asupra lui Malcolm.

— Nu vreau să-ți fie greu, domnule Peabody, dar am vrut să-ți explic cum anume știu ce ți se întâmplă. Trebuie să înțelegi că n-a fost vorba de nici o eroare.

Ochii lui Malcolm erau înnebuniți de frică. Medicul îl luă de mână și-l apropie de cub.

— Privește acolo, pe spatele inimii, aproape de vârf. Vezi rețeaua aceea ciudată și striațiile din țesuturi? Aceia sunt mușchii dumitale cardiaci… și au suferit o descompunere ireparabilă.

Malcolm se holbă în cub parcă o eternitate. Apoi lăsă capul în jos.

— O să mor, domnule doctor? întrebă el. Robert Turner îi luă și cealaltă mână.

— Da, Malcolm, ai să mori. Pe Pământ, am fi putut aștepta un transplant de inimă, dar aici nici nu se pune problema, întrucât nu avem nici echipamentul corespunzător, nici un donator potrivit… Dacă vrei, pot să te deschid și să mă uit direct la inima ta. Dar este extrem de puțin probabil că am să văd ceva care să schimbe diagnosticul.

Malcolm clătină din cap. Lacrimile porniră să-i curgă pe obraji. Eponine își petrecu brațele în jurul omulețului și începu să plângă și ea.

— Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult ca să definitivez diagnosticul, dar într-un caz grav ca acesta trebuie să fiu absolut sigur, spuse Turner.

După câteva clipe, Eponine și Malcolm se îndreptară spre ușă. Malcolm se răsuci în prag.

— Ce fac acum? îl întrebă el pe medic.

— Tot ce-ți place, răspunse Turner.

După plecarea lor, Turner reveni în cabinetul său în care, pe birou, zăceau radiografiile și fișele lui Peabody. Medicul era profund îngrijorat. Practic, era sigur — încă nu putea să știe în mod hotărât până nu făcea autopsia — că inima lui Peabody suferea de același tip de maladie care îl omorâse pe Walter Brackeen în Santa Maria. Cei doi fuseseră prieteni apropiați de mulți ani, încă de la începutul perioadei lor de detenție din Georgia. Era puțin probabil ca amândoi să fi contactat întâmplător aceeași boală de inimă. Dar dacă nu era o coincidență, atunci agentul patogen era transmisibil.

Turner clătină din cap. Orice boală care ataca inima era alarmantă. Dar una contagioasă? Posibilitățile erau îngrozitoare.

Era foarte obosit. Înainte de a-și pune capul pe birou, făcu o listă de referințe asupra virușilor ce afectau inima, pe care dorea să le obțină din banca de date. Apoi adormi instantaneu.

Cincisprezece minute mai târziu, îl trezi brusc telefonul. La celălalt capăt era un Tiasso care suna din camera de urgență.

— Doi Garcia au găsit un corp omenesc în Pădurea Sherwood, iar acum sunt în drum spre noi. Din imaginile pe care le-au transmis, acest caz va necesita implicarea dumneavoastră personală.

Turner se spălă pe mâini, își puse iar halatul și ajunse în camera de urgență înainte ca Garcia să ajungă cu cadavrul. Oricâtă experiență avea, imaginea cadavrului oribil mutilat îl făcu să-și ferească privirea. Capul fusese aproape complet despărțit de corp — atârna doar de o fâșie subțire de mușchi — , iar fața fusese hăcuită și desfigurată, astfel încât nu mai putea fi recunoscută. În plus, în zona genitală se zărea o gaură însângerată.

Cei doi Tiasso se apucară imediat de treabă, spălând sângele și pregătind cadavrul pentru autopsie. Turner se așeză pe un scaun, departe de locul pregătirilor și completă primul raport de deces din Noul Eden.

— Cum se numea? îi întrebă pe bioți.

Un Tiasso cotrobăi prin ceea ce mai rămăsese din îmbrăcămintea mortului și găsi cartea de identitate eliberată de ASI.

— Danni, răspunse biotul, Marcello Danni.