Grădina din Rama

1

Trenul care venea din Positano era plin. Se opri în mica gară de pe malul Lacului Shakespeare, la jumătatea drumului spre Beauvois, și-și revărsă amestecul de oameni și bioți. Mulți purtau coșulețe cu mâncare, pături și scaune pliante. Câțiva copii alergară din gară pe iarba deasă, proaspăt tunsă, din jurul lacului. Râdeau și se dădeau de-a dura pe panta blândă care acoperea cei o sută cincizeci de metri până la marginea apei.

Pentru cei care nu voiau să stea pe iarbă fuseseră ridicate tribune de lemn vizavi de digul îngust care înainta cincizeci de metri în apă, înainte de a se desface într-o platformă dreptunghiulară. Pe platformă se aflau scaune și un podium cu microfon; acolo avea să-și țină guvernatorul Watanabe discursul de Ziua Stabilirii, după ce se terminau focurile de artificii.

La patruzeci de metri în stânga tribunelor, familiile Wakefield și Watanabe plasaseră o masă lungă acoperită cu o față de masă albastru cu alb. Gustările erau aranjate estetic pe masă. Răcitoarele de dedesubt erau pline cu băuturi. Familiile și prietenii lor se adunaseră în zona din imediata apropiere, unde mâncau, jucau jocuri sau erau angajați în discuții animate. Doi bioți Lincoln se deplasau în jurul grupului, oferind băuturi și gustări celor aflați prea departe de masă și răcitoare.

Era o după-amiază fierbinte. Prea fierbinte, chiar — a treia zi deosebit de caldă la rând. Pe măsură ce soarele artificial își încheia mini-arcul pe bolta aflată mult deasupra capetelor și lumina începu să se diminueze, mulțimea de pe malul lacului Shakespeare uită de zăpușeală.

Un ultim tren sosi cu numai cinci minute înainte ca lumina să dispară complet. Venea în nord din gara Orașului Central, aducând coloniștii care trăiau în Hakone sau San Miguel. Întârziații nu erau mulți. Majoritatea sosiseră devreme ca să-și instaleze picnicurile pe iarbă. Eponine era în ultimul tren. Inițial se gândise să nu participe deloc la sărbătoare, dar se răzgândise în ultimul moment.

Se simți derutată când păși pe iarbă, părăsind peronul gării. Atâția oameni! Tot Noul Eden trebuie să fie aici, gândi ea. Preț de o clipă, își dori să nu fi venit. Fiecare era cu prietenii și familia, doar ea era singură.

Ellie arunca potcoave la țintă cu Benjy, când Eponine coborî din tren. Își recunoscu repede profesoara, chiar de la distanță, datorită brasardei roșu aprins.

— Este Eponine, mamă, spuse alergând la Nicole. Pot s-o rog să stea cu noi?

— Bineînțeles.

Un glas de la stația de amplificare întrerupse muzica unei formații micuțe, pentru a anunța că focurile de artificii aveau să înceapă în zece minute. Se auziră aplauze.

— Eponine! Aici! flutură Ellie din mâini.

Eponine se auzi strigată, dar nu vedea prea bine în lumina slabă. După câteva secunde, porni în direcția lui Ellie. În drum, dădu fără să vrea peste un copilaș care se bălăbănea singur prin iarbă.

— Kevin, țipă o mamă, stai departe de ea!

într-o clipă, un bărbat solid și blond îl înșfăcă pe băiețel, îndepărtându-l de Eponine.

— Tu n-ar trebui să fii aici, cu oamenii de treabă, mârâi el.

Nițel șocată, Eponine își continuă drumul spre Ellie, care venea în direcția ei.

— Du-te acasă, 41! strigă o femeie care urmărise incidentul.

Un băiat gras, de zece ani, cu nas borcănat, o arătă cu degetul pe Eponine și-i spuse ceva surorii lui mai mici.

— Mă bucur tare mult să te văd, îi spuse Ellie profesoarei. Vrei să vii să mănânci ceva?

Eponine încuviință din cap.

— Îmi pare rău de oamenii ăștia, spuse fata destul de tare ca s-o audă toți cei din jur. Păcat că sunt atât de ignoranți!

O conduse pe Eponine la masa mare și făcu o prezentare generală.

— Pentru cei dintre voi care n-o cunosc, este profesoara și prietena mea Eponine. Nu are și nume de familie, așa că nu puneți întrebarea asta.

Eponine și Nicole se mai întâlniseră de câteva ori. Schimbară politețuri, în timp ce un Lincoln îi oferi lui Eponine sticksuri vegetale și apă minerală. Nai își aduse fiii gemeni, pe Kepler și Galileo, care împliniseră trei ani cu o săptămână înainte. Un grup mare de coloniști din Positano, aflat în apropiere, se holbă când Eponine îl luă pe Kepler în brațe.

— E drăguță, spuse băiețelul, arătând spre fața lui Eponine.

— Trebuie să fie foarte dificil, vorbi în franceză Nicole, arătând din cap în direcția celor din apropiere care se uitau prostește.

— Oui, răspunse Eponine.

Dificili gândi ea. Ăsta-i eufemismul anului. Cum rămâne cu „absolut imposibil”? Nu-i destul de rău că am o boală oribilă și necunoscută care aproape sigur mă va ucide. Nu! Trebuie să mai port și o brasardă, astfel ca alții să mă poată evita dacă doresc.

Max ridică ochii de pe tabla de șah și o zări pe Eponine.

— Salut, salut, i se adresă. Tu trebuie să fii profesoara despre care am auzit atâtea.

— El e Max, i-l prezentă Ellie. E un crai, dar inofensiv. Iar bărbatul mai în vârstă care ne ignoră este judecătorul Piotr Mîșkin… Am spus corect, domnule judecător?

— Desigur, domnișoară, încuviință Mîșkin fără să-și ia ochii de la tabla de șah. La naiba, Puckett, ce-ncerci să faci cu nebunul ăla? Ca de obicei, jocul tău este fie idiot, fie sclipitor, și nu mă pot hotărî care dintre ele.

În cele din urmă, ridică privirea, văzu brasarda roșie a lui Eponine și se sculă.

— Îmi pare rău, domnișoară, îmi pare cu adevărat rău, rosti el. Ești silită să înduri destule, fără să mai fii nevoită să suporți desconsiderarea acestui boșorog egoist.

Cu un minut sau două înainte de începerea focurilor de artificii, dinspre vestul lacului putu fi văzut un iaht care se apropia de zona picnicului. Puntea lui lungă era împodobită cu lumini colorate și fete drăguțe. Pe latura ambarcațiunii era inscripționat Nakamura. Deasupra punții principale, Eponine o recunoscu pe Kimberly, stând alături de Toshio la cârmă. Grupul de pe iaht le făcu semne oamenilor de pe mal. Patrick alergă emoționat spre masă.

— Uite, mamă, Katie e pe iaht!

Nicole își puse ochelarii, ca să vadă mai bine. Era într-adevăr fiica ei, într-un costum de baie minuscul, fluturându-și mâna de pe puntea iahtului.

— Asta ne mai trebuia, îngână pentru sine în timp ce primul foc de artificii explodă deasupra lor, umplând cerul întunecat de culoare și lumină.

— Astăzi se împlinesc trei ani de când un grup de exploratori din Pinta a pus piciorul în această lume nouă, își începu Kenji discursul. Nici unul dintre noi nu știam la ce să ne așteptăm. Toți ne întrebam, mai ales în cele două luni lungi din care am petrecut zilnic câte opt ore în somnariu, dacă aici, în Noul Eden, va fi vreodată posibil ceva care să semene cu o viață normală.

Primele noastre temeri nu s-au materializat. Gazdele extraterestre, oricine ar fi ele, nu au intervenit niciodată în viața noastră. Poate să fie adevărat, după cum a sugerat Nicole Wakefield și alții, că ne țin sub observație, dar noi nu le simțim prezența în nici un fel. În exteriorul coloniei noastre, Rama se îndreaptă cu o viteză incredibilă spre steaua pe care o numim Tau Ceti. În interior, activitățile noastre zilnice abia dacă sunt influențate de remarcabilele condiții externe.

Înaintea zilelor din somnariu, când eram cu toții călători în interiorul sistemului planetar care se rotește în jurul stelei noastre de acasă, Soarele, mulți credeam că „perioada de observație” va fi scurtă. Credeam că după câteva luni vom reveni pe Pământ, sau poate chiar la destinația inițială, Marte, și că această a treia navă spațială Rama va dispărea în întinderile îndepărtate ale Universului precum cele două predecesoare ale ei. Totuși, astăzi, când stau în fața voastră, navigatorii îmi spun că tot ne îndepărtăm de Soare, așa cum facem de peste doi ani și jumătate, cu o viteză aproximativ egală cu jumătate din cea a luminii. Dacă, într-adevăr, vom avea norocul să ne întoarcem într-o bună zi în sistemul nostru solar, asta se va întâmpla peste mulți ani.

Acești factori dictează tema principală a ultimului meu discurs de Ziua Stabilirii. Tema e simplă: coloniști, noi trebuie să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propriul destin. Nu ne putem aștepta ca uluitoarele puteri care ne-au creat inițial această lume miniaturală să ne salveze de greșelile noastre. Trebuie să administrăm Noul Eden ca și cum noi și copiii noștri vom fi veșnic aici. Depinde de noi să asigurăm calitatea vieții de aici, atât acum cât și pentru generațiile viitoare.

În prezent, colonia se confruntă cu o serie de provocări. Remarcați că le numesc „provocări”, nu „probleme”. Dacă lucrăm împreună, putem face față acestor provocări. Dacă vom cântări cu grijă consecințele pe termen lung ale acțiunilor noastre, vom lua deciziile corecte. Dar dacă nu suntem în stare să înțelegem conceptele de „recompensă amânată” și „pentru binele tuturor”, atunci viitorul Noului Eden va fi deprimant.

Lăsați-mă să iau un exemplu pentru a-mi ilustra vorbele. Richard Wakefield a explicat, atât la televiziune cât și la întrunirile publice, că schema principală care ne controlează vremea se bizuie pe anumite ipoteze legate de condițiile atmosferice din habitatul nostru. Mai precis algoritmul de control meteo presupune că atât nivelurile de bioxid de carbon cât și concentrația particulelor de fum sunt mai mici decât o valoare dată. Fără să fie necesar să înțelegeți exact formulele matematice, puteți aprecia că acele calcule ce guvernează energia externă transmisă habitatului nostru nu vor fi corecte dacă presupunerile de bază nu sunt cele corespunzătoare.

Nu intenționez azi să țin o prelegere științifică despre un subiect foarte complex. Azi vreau să discut despre politică. Întrucât majoritatea savanților noștri crede că vremea neobișnuită din ultimele patru luni este rezultatul nivelurilor nefirești de mari ale bioxidului de carbon și particulelor de fum din atmosferă, guvernul meu a făcut anumite propuneri pentru a rezolva aceste probleme. Toate recomandările noastre au fost respinse de Senat. De ce? Propunerea noastră de a impune o interdicție gradată asupra șemineelor — care din capul locului sunt total inutile în Noul Eden — a fost numită o „restricție a libertății personale”. Recomandarea noastră de a reconstitui o parte din rețeaua de DCG-uri, astfel încât pierderea învelișului vegetal cauzată de popularea porțiunilor din Pădurea Sherwood și a pășunilor din nord să poată fi compensată a fost de asemenea respinsă. Motivul? Opoziția a argumentat că societatea, colonia, nu-și poate permite acest lucru și, în plus, puterea consumată de noile segmente ale rețelei de DCG-uri ar avea ca rezultat măsuri dureros de stringente de conservare a electricității.

Doamnelor și domnilor, e ridicol să ne vârâm capul în nisip și să sperăm că problemele de mediu vor dispărea de la sine. De fiecare dată când amânăm să trecem hotărât la acțiune, nu facem decât să sporim greutățile viitoare ale coloniei. Nu-mi vine să cred că atât de mulți dintre voi acceptați iluziile opoziției care nutrește speranța deșartă că vom fi în stare, cumva, să ne dăm seama cum lucrează de fapt algoritmii meteo extratereștri și să-i reglăm astfel încât să funcționeze în condiții de niveluri ridicate de bioxid de carbon și particule de fum. Ce orgoliu colosal!

Nicole și Nai urmăreau cu mare atenție reacția la discursul lui Kenji. Mai mulți dintre susținătorii lui îl îndemnaseră să țină un discurs relaxat, optimist, fără să abordeze subiecte de interes vital. Totuși guvernatorul rămăsese ferm în hotărârea lui de a ține un discurs semnificativ.

— I-a pierdut, șopti Nai aplecându-se spre Nicole. E prea didactic.

În tribune unde stătea acum aproximativ jumătate din auditoriu se observau clar foieli. Iahtul lui Nakamura, care ancorase în timpul focurilor de artificii, plecase ostentativ la scurt timp după ce guvernatorul Watanabe începu să vorbească.

Kenji schimbă subiectul, trecând de la ecologie la retrovirusul RV-41. Cum acesta era un subiect care stârnea pasiuni puternice în colonie, atenția auditoriului crescu considerabil. Guvernatorul explică faptul că personalul medical al Noului Eden, sub conducerea medicului Robert Turner, făcuse pași importanți în înțelegerea bolii, dar trebuiau încă întreprinse cercetări extinse pentru a afla cum se tratează. Deplânse apoi isteria care forțase votarea unei legi, trecând chiar peste vetoul lui, prin care li se cerea tuturor coloniștilor care aveau anticorpi RV-41 în organism să poarte permanent brasarde roșii.

— Huo! strigă un grup mare alcătuit în majoritate din orientali, care stătea vizavi de Nicole și Nai.

— …acești oameni sărmani și nefericiți se confruntă cu destulă suferință, spunea Kenji.

— Târfe și homosexualii strigă un bărbat din spatele grupului Wakefield-Watanabe și cei din jurul lui râseră și aplaudară.

— Domnul Turner a afirmat în repetate rânduri că această boală, precum majoritatea retrovirușilor, nu se poate transmite decât prin sânge și spermă…

Mulțimea devenea agitată. Nicole speră că Kenji acorda atenția cuvenită incidentului și că avea să-și scurteze discursul.

Guvernatorul se opri o secundă, apoi trase un fluierat care spărgea timpanele. Acest lucru îi reduse temporar la tăcere pe ascultători.

— Mai am doar câteva remarci și ele nu trebuie să jignească pe nimeni, spuse el. După cum știți, soția mea Nai și cu mine avem doi fii gemeni. Considerăm că suntem binecuvântați din plin. În această Zi a Stabilirii, vă rog pe fiecare să vă gândiți la copiii voștri și să vă imaginați o altă Zi a Stabilirii de peste o sută sau chiar de peste o mie de ani. Imaginați-vă că stați față în față cu cei cărora le-ați dat naștere, copiii copiilor copiilor voștri. În timp ce vorbiți cu ei și-i țineți în brațe, veți putea spune că ați făcut tot ce era omenește posibil ca să le lăsați o lume în care ei să fi avut șansa de a-și găsi fericirea?

Patrick era din nou emoționat. Exact când picnicul lua sfârșit, Max îl invitase să-și petreacă noaptea și ziua următoare la ferma Puckett.

— Noul semestru universitar nu începe decât miercuri, îi spuse tânărul mamei sale. Pot să mă duc? Te rog!

Nicole era încă tulburată de reacția mulțimii față de discursul lui Kenji și la început nu înțelese ce-i spunea fiul el. După ce-i ceru să repete, se uită la Max.

— Vei avea grijă de fiul meu?

Max rânji și încuviință din cap. Max și Patrick așteptară până când bioții terminară de adunat toate gunoaiele rămase de la picnic, apoi se îndreptară spre gară. Jumătate de oră mai târziu se aflau în gara Orașului Central, așteptând trenul care deservea direct regiunea agricolă. De cealaltă parte a peronului, un grup alcătuit din colegii de clasă ai lui Patrick urcau în trenul de Hakone.

— Ar trebui să vii și tu! îi strigă un tânăr lui Patrick. Băutură gratis pentru toți cât e noaptea de lungă.

Max se uită la Patrick ai cărui ochi își urmăreau prietenii.

— Ai fost vreodată în Vegas? îl întrebă.— Nu. Mama și unchiul…

— Ai vrea să mergi?

Ezitarea lui Patrick u fu de ajuns lui Max. Câteva minute mai târziu, erau în trenul de Hakone alături de petrecăreți.

— Eu unul nu mă omor după locul ăla, comentă Max. Mi se pare prea fals, prea superficial… dar în mod sigur merită văzut și nu-i un loc rău dacă vrei să te distrezi când ești singur.

În urmă cu doi ani și jumătate, la foarte scurt timp după ce accelerările zilnice se terminaseră, Toshio Nakamura estimase în mod corect că era foarte probabil ca pământenii să rămână mult timp în Noul Eden și în Rama. Chiar înainte de prima întrunire a comitetului constituțional și alegerea lui Nicole des Jardins Wakefield ca guvernator provizoriu, Nakamura își pusese în gând să devină cea mai bogată și mai puternică persoană din colonie. Pornind de la sprijinul deținuților, pe care și-l asigurase în drumul de la Pământ la Marte, își extinse relațiile personale și fusese în stare, de îndată ce în colonie apăruseră băncile și banii, să înceapă să-și clădească imperiul Nakamura era convins că produsele care aveau să se vândă cel mai bine în Noul Eden erau cele care furnizau plăcere și senzații tari. Prima lui afacere fusese un mic cazinou, care se bucurase imediat de succes. După aceea, cumpărase o parcelă din terenul agricol de pe latura estică a lui Hakone și construise primul hotel din colonie. Adăugase un club mic, intim, cu gheișe, apoi un club cu fete mai deocheate. Tot ce făcuse fusese încununat de succes. Dublându-și investițiile în mod isteț, ajunsese în situația de a cumpăra de la guvern o cincime din Pădurea Sherwood, la scurt timp după alegerea lui Kenji în funcția de guvernator. Oferta lui de cumpărare permise Senatului să renunțe la impunerea unor impozite mai mari, care ar fi fost necesare pentru inițierea de cercetări cu privire la RV-41.

O parte din pădurea tânără fusese defrișată și pe locul acela se înălță palatul personal al lui Nakamura și un nou și sclipitor hotel-cazinou, o zonă de distracție, un complex de restaurante și mai multe cluburi. Consolidându-și monopolul, Nakamura militase intens (și cu succes) pentru o legislație care să limiteze jocurile de noroc la zona ca înconjura Hakone. Acoliții lui îi convinseră apoi pe toți potențialii antreprenori că nimeni nu voia să intre în afacerea jocurilor de noroc la concurență cu „regele japonez”.

Când puterea îi deveni inatacabilă, Nakamura le permise asociaților săi să se extindă în prostituție și droguri, nici unul dintre aceste domenii nefiind ilegale în Noul Eden. Către sfârșitul mandatului Watanabe, când politica guvernului începuse să intre în conflict cu interesele sporite ale lui Nakamura, acesta hotărâse că trebuia să controleze și guvernul. Nu voia totuși să fie împovărat el însuși de sarcina aceea plictisitoare. Îi trebuia o marionetă care să-i facă jocul. Pentru aceasta îl recrutase pe Ian Macmillan, jalnicul fost comandant al Pintei, care candidase de asemenea la primele alegeri pentru guvernator câștigate de Kenji. Nakamura îi oferise lui Macmillan funcția de guvernator în schimbul fidelității lui.

Nicăieri altundeva în colonie nu exista ceva care să semene măcar pe departe cu Vegasul. Arhitectura de bază proiectată de soții Wakefield și de Vultur fusese sobră și extrem de funcțională, cu geometrii simple și fațade plane. Vegas era exagerat de țipător și inconsecvent — o amestecătură de stiluri arhitecturale. Era totuși interesant, iar Patrick fu vizibil impresionant când intră cu Max pe porțile complexului.

— Tii! exclamă el, uitându-se la semnul uriaș care licărea deasupra portalului.

— Nu vreau să te dezumflu, băiete, spuse Max aprinzându-și o țigară, dar energia necesară aprinderii unui singur semn ar pune în funcțiune aproape un kilometru pătrat de DCG-uri.

— Vorbești ca mama și ca unchiul, replică Patrick.

Înainte de a intra în cazinou sau în vreunul dintre cluburi, fiecare persoană trebuia să semneze în registrul principal. Nakamura nu rata nici o ocazie. Avea dosarul complet cu tot ce făcuse fiecare vizitator al Vegasului de fiecare dată când pășise înăuntru. În felul acesta, știa care parte a afacerii trebuia extinsă și, mai important, viciul special și preferat al fiecărui client Max și Patrick se duseră în cazinou. În timp ce stăteau lângă una dintre cele două mese la care se jucau zaruri, Max încercă să-i explice tânărului regulile jocului. Patrick nu-și putea însă desprinde ochii de la chelnărița în ținută sumară care servea cocteiluri.

— Ai pus-o vreodată, băiete? întrebă Max.

— Poftim?

— Ai făcut vreodată sex, ai avut vreo relație intimă cu o femeie?

— Nu, răspunse tânărul.

O voce din mintea lui Max îi spuse că nu era răspunderea lui să-l introducă pe tânăr în lumea plăcerii. Aceeași voce îi mai aminti că aici era Noul Eden, nu Arkansas, altfel l-ar fi dus pe Patrick la Xanadu și l-ar fi tratat cu prima lui partidă de sex.

În cazinou se aflau mai mult de o sută de oameni, o mulțime uriașă ținând cont de mărimea coloniei, și toată lumea părea să se distreze. Chelnărițele ofereau într-adevăr băutură gratuită. Max înhăță un cocteil margarita și-i dădu unul și lui Patrick.

— Nu văd nici un biot, comentă Patrick.

— În cazinou nu există, răspunse Max. Nici chiar la mese, unde ar fi mai eficienți decât oamenii. Regele japonez consideră că prezența lor inhibă instinctul de a paria. Dar îi folosește în toate restaurantele.

— Ia te uită, Max Puckett!

Max și Patrick se întoarseră. O tânără frumoasă într-o rochie roz, diafană, se apropia de ei.

— Nu te-am mai văzut de luni bune, zise ea.

— Salut, Samantha, încuviință Max după ce preț de câteva secunde fusese neobișnuit de amuțit.

— Şi cine-i acest tânăr chipeș? întrebă Samantha, fluturându-și genele lungi spre Patrick.

— Patrick O'Toole, răspunse Max. Este…

— Oh, Dumnezeule! exclamă Samantha. N-am mai cunoscut până acum pe unul dintre coloniștii inițiali. Îl studie pe Patrick câteva secunde după care continuă: Spune-mi, domnule O'Toole, chiar e adevărat că ai dormit ani de zilei Patrick aprobă din cap cu timiditate.

— Prietena mea Goldie spune că întreaga poveste este o aiureală, că dumneata și familia dumitale sunteți în realitate agenți AH. Ea nu crede nici că am fi părăsit orbita lui Marte… Goldie spune că momentele acelea groaznice petrecute în rezervoare au făcut parte de asemenea din farsă.

— Vă asigur, doamnă, că într-adevăr am dormit ani întregi, răspunse politicos Patrick. Aveam doar șase ani, când părinții m-au pus într-o cușetă. Când m-am trezit, arătam aproape la fel ca acum.

— Ei bine, mi se pare fas-ci-nant, chiar dacă nu știu ce să înțeleg din toate astea… Așadar, Max, ce pui la cale? Şi, apropo, ai de gând să mă prezinți oficial?

— Scuză-mă… Patrick, dânsa este domnișoara Samantha Porter din marele stat Mississippi. Lucrează la Xanadu…

— Sunt prostituată, domnule O'Toole. Una dintre cele mai bune… Ai mai cunoscut o prostituată?

Patrick se înroși.

— Nu, doamnă.

Samantha puse un deget sub bărbia lui.

— E drăgălaș, îi spuse lui Max. Adu-l la mine. Dacă-i virgin, l-aș putea eu scăpa.

Îl sărută pe Patrick pe buze, apoi se întoarse și se îndepărtă. Max nu găsi nimic potrivit de spus după plecarea ei. Se gândi să se scuze, dar hotărî că nu era nevoie. Îl luă de umeri pe Patrick și se îndreptară spre partea din spate a cazinoului, unde mesele cu mize mari erau înconjurate cu șnururi groase.

— În regulă, atenției strigă o tânără aflată cu spatele la ei. Cinci și șase fac… atenție.

Patrick privi surprins către Max.

— Asta-i Katie, zise el grăbind pasul în direcția ei. Katie era complet absorbită de joc. Trase rapid un fum dintr-o țigară, dădu pe gât băutura întinsă de un bărbat brunet din dreapta, apoi ridică zarurile sus deasupra capului.

— Toate numerele, rosti ea înmânându-i crupierului jetoanele. Poftim douăzeci și șase, plus cinci mărci pe opt repetat… Şi acum, apari, patruzeci și patru! azvârli ea zarurile spre capătul opus al mesei, cu o smucitură a încheieturii mâinii.

— Patruzeci și patru! strigă la unison mulțimea din jurul mesei.

Katie țopăi, își îmbrățișă partenerul, mai dădu pe gât un pahar și trase lung și languros din țigară.

— Katie, spuse Patrick când era pe cale să arunce din nou zarurile.

Ea se opri la jumătatea aruncării și se întoarse cu o expresie întrebătoare.

— Fir-aș a naibii, murmură. Ăsta-i frățiorul meu.

Se împletici spre el ca să-l salute, în timp ce crupierii și ceilalți jucători de la masă țipau să continue jocul.

— Ești beată, Katie, șopti Patrick ținând-o în brațe.

— Nu, Patrick, răspunse Katie, smucindu-se pentru a se întoarce la masă. Zbor. Sunt în propria mea navetă, în drum spre stele.

Se întoarse la masă și ridică sus brațul drept.

— Şi acum, atenție! Sunteți aici, atenției strigă ea.