Grădina din Rama

5

Naveta se opri la câteva sute de kilometri de Hangar. Construcția avea o formă ciudată, cu baza complet plată dar cu părțile laterale și superioară rotunjite. Cele trei fabrici din Hangar — câte una în fiecare capăt și a treia în mijloc — semănau din exterior cu niște domuri geodezice, ce se înălțau cu șaizeci-șaptezeci de kilometri deasupra părții inferioare a structurii. Între aceste fabrici, acoperișul era mai coborât, ajungând la doar opt-zece kilometri de suprafața plană, așa că partea superioară a Hangarului semăna cu spatele unei cămile cu trei cocoașe, dacă o astfel de făptură ar fi existat.

Vulturul, Nicole și Richard se opriseră să privească o navă „stea de mare” care, după spusele Vulturului, fusese recondiționată și era gata acum pentru următorul voiaj. Steaua, mică prin comparație cu Hangarul sau cu Rama dar având, totuși, aproape zece kilometri pe raza exterioară, ieșise din cocoașa stângă și începuse să se rotească de îndată ce părăsise Hangarul. Deoarece naveta rămăsese la cincisprezece kilometri depărtare, steaua își mări viteza de rotație la zece ture pe minut. O dată ce viteza respectivă deveni stabilă, steaua se îndepărtă, dispărând spre stânga.

— Acum a rămas aici doar Rama, spuse Vulturul. Roata uriașă care a fost prima la coadă în Haltă a plecat acum patru luni. A avut nevoie doar de reparații minime.

Richard vru să pună o întrebare, dar se abținu. Din primul zbor de la Baza de Tranzit, învățase deja că Vulturul le dădea din proprie inițiativă practic toate informațiile pe care avea voie să le comunice.

— Rama a fost o problemă foarte complicată, continuă Vulturul, și încă nu suntem siguri când anume vom termina.

Naveta se apropie de domul din dreapta al Hangarului și pe fața acestuia începură să strălucească lumini. La o inspecție mai atentă, Richard și Nicole văzură că se deschiseseră niște uși mici.

— Veți avea nevoie de costume, îi anunță Vulturul. Ar fi fost un succes tehnic de proporții ca un loc de asemenea dimensiuni să fi fost prevăzut cu un mediu variabil.

Cei doi oameni se îmbrăcară, în timp ce naveta andocă într-o dană foarte asemănătoare celei de la baza de transport.

— Mă auziți bine? întrebă Vulturul, verificând sistemul de comunicație.

— Confirmare, răspunse Richard din cască.

Se uită la Nicole și râseră amândoi, amintindu-și de vremea când erau astronauți în misiunea Newton.

Vulturul îi conduse pe un coridor lung și lat. În capăt, cotiră la dreapta pe o ușă și ieșiră într-un balcon larg aflat la zece kilometri deasupra podelei unei fabrici mai mari decât și-ar fi putut imagina. Nicole simți că i se înmoaie genunchii, când se uită în hăul amețitor. În ciuda imponderabilității, pe amândoi îi cuprinse amețeala și se îndepărtară în același moment. Se priviră fix, în timp ce încercau să cuprindă cu mintea ceea ce tocmai văzuseră.

— Este o priveliște deosebită, comentă Vulturul.

Ce afirmație modestă] gândi Nicole. Își coborî din nou ochii, foarte lent, spre spectacolul uluitor. De data asta, se ținu cu ambele mâini de balustradă, pentru a-și păstra echilibrul.

Fabrica de sub ei conținea întregul Semicilindru Nordic al lui Rama, din partea din capăt unde andocase Newton și pe unde intraseră, spre capătul Câmpiei Centrale la țărmurile Oceanului Cilindric. Nu existau nici un ocean și nici un New York raman, dar în uzina aceea se afla închis un spațiu aproape la fel de mare ca întregul stat american Rhode Island.

Craterul și emisfera capătului nordic al lui Rama erau încă absolut intacte, inclusiv învelișul exterior. Aceste segmente se găseau poziționate în dreapta lui Richard, Nicole și a Vulturului, spre înapoi față de poziția lor pe platformă. În față se afla o duzină de telescoape montate pe șine, fiecare cu alt grad de mărire, prin care cei trei putură să vadă scările și punțile familiare, semănând cu cele trei arcuri ale unei umbrele, cu cele treizeci de mii de trepte de coborât (sau urcat) spre Câmpia Centrală din Rama.

Restul Semicilindrului Nordic era despicat, zăcând dedesubt în părți componente, nu legate direct la Emisferă sau între ele, ci cu sectoarele adiacente dispuse în aliniamentul corespunzător. Fiecare sector avea aproximativ între șase și opt kilometri pătrați și, datorită curburii, marginile i se ridicau substanțial de la podea.

— În această configurație e mai ușor de lucrat la început, explică Vulturul. O dată ce am închis cilindrul, e mai greu de intrat și de ieșit cu tot echipamentul.

Prin telescop, Richard și Nicole putură să vadă că două zone diferite ale Câmpiei Centrale forfoteau de activitate. Le fu imposibil să numere câți roboți umblau de colo-colo pe podeaua fabricii de sub ei și în multe cazuri nici nu-și puteau da seama cu exactitate ce făceau aceștia. Se lucra la o scară la care oamenii nici nu visaseră vreodată.

— V-am adus mai întâi aici, sus, ca să aveți o vedere de ansamblu, spuse Vulturul. Mai târziu vom merge pe podea și veți putea vedea mai multe detalii.

Richard și Nicole se uitară lung la el, năuci. Vulturul râse și continuă:

— Dacă priviți atenți și alăturați piesele în minte, veți vedea că două sectoare mari ale Câmpiei Centrale, unul din apropierea Oceanului Cilindric și celălalt acoperind o zonă care duce aproape până la capătul punților, au fost complet golite. Aici va fi amplasată întreaga construcție nouă. Între aceste două sectoare, Rama arată exact așa cum ați lăsat-o. Linia noastră de inginerie generală este să schimbăm numai zonele ce urmează să fie folosite în următoarea misiune.

Richard se lumină.

— Vreți să spuneți că această navă spațială este folosită iar și iar! Şi că pentru fiecare misiune se fac doar schimbările necesare!

Vulturul încuviință din cap.

— Atunci conglomeratul de zgârie-nori pe care noi îl numim New York se poate să fi fost construit pentru vreo misiune anterioară și lăsat pur și simplu acolo, pentru că nu mai erau necesare schimbări?

Vulturul nu spuse nimic, ci arătă spre nordul Câmpiei Centrale.

— Acolo va fi habitatul vostru, cel de acolo. Tocmai am terminat infrastructura, ceea ce voi numiți „utilități”, incluzând apă, energie, canalizare și control ambiental. În restul procesului de design este loc de flexibilitate și de aceea v-am adus aici.

— Ce este clădirea micuță, cu cupolă, din sudul zonei curățate? întrebă Richard.

Era încă uluit de ideea că New York putea fi o rămășiță, un rest rămas dintr-un voiaj raman anterior.

— Centrul de control, răspunse Vulturul. Acolo va fi depozitat echipamentul care vă administrează habitatul. De regulă, centrul de control este ascuns sub zona de locuit, în învelișul lui Rama, dar în cazul vostru proiectanții au decis să-l pună pe Câmpie.

— Ce este regiunea mare de acolo? întrebă Nicole arătând zona curățată aflată imediat la nord de locul în care ar fi fost amplasat Oceanul Cilindric, dacă Rama ar fi fost complet reasamblată.

— N-am voie să vă spun care îi este scopul, răspunse Vulturul. De fapt, mă miră că mi s-a permis să vă arăt că există. În mod obișnuit, călătorii noștri care se întorc în sistemele planetare natale nu știu absolut nimic despre ce se află în afara habitatului lor în vehiculul cu care călătoresc. Planul este, firește, ca fiecare specie să rămână în interiorul propriului modul.

— Uită-te la zidul sau turnul ăla din centru, îi spuse Nicole lui Richard, îndreptându-i atenția spre altă zonă. Cred că are înălțimea de aproape doi kilometri.

— Şi o formă de tor, cu gaură în mijloc.

Zidurile exterioare a unui posibil habitat secundar erau deja foarte avansate. Nimic din interiorul său n-ar fi fost vizibil de pe podeaua fabricii.

— Ne puteți da un indiciu cu privire la cine sau ce va locui acolo? întrebă Nicole.

— Veniți, zise Vulturul cu fermitate, clătinând din cap. E timpul să coborâm.

Richard și Nicole se desprinseră de telescop, aruncară o privire rapidă spre amplasarea generală a propriului habitat (a cărui construcție nu era nici pe departe atât de avansată ca a celuilalt) și-l urmară pe Vultur pe coridor. După cinci minute de mers, ajunseră la ceea ce extraterestrul le spuse că era un lift.

— Trebuie să vă prindeți bine centurile în scaunele acestea, le atrase atenția. Este o călătorie foarte puțin confortabilă.

Bizara capsulă ovală se deplasă violent și rapid. În mai puțin de două minute, se opri la fel de brusc. Ajunseseră pe podeaua fabricii.

— Chestia asta merge cu trei sute de kilometri pe oră? întrebă Richard după un calcul mental rapid.

— Cu excepția cazurilor când se grăbește, răspunse Vulturul.

Richard și Nicole îl urmară la parterul fabricii. Era imens. În multe privințe, era mai amețitor decât Rama însăși pentru că aproape jumătate din nava spațială zăcea pe podeaua din jurul lor. Amândoi își amintiră de sentimentele copleșitoare pe care le trăiseră călătorind cu telescaunele din Rama și uitându-se peste Oceanul Cilindric spre misterioasele coarne din Emisfera Sudică. Sentimentele acelea de respect și admirație reveniră, chiar amplificate, când priviră activitatea ce se desfășura în jurul și deasupra lor.

Liftul îi lăsase la nivelul podelei chiar în afara unei porțiuni a habitatului uman. Învelișul lui Rama era în fața lor. În timp ce se îndepărtau de lift, îi verificară grosimea.

— În jur de două sute de metri, observă Richard, răspunzând la o întrebare pe care și-o puseseră încă din primele zile petrecute în Rama.

— Ce va fi sub habitatul nostru, în înveliș? întrebă Nicole.

Vulturul ridică trei din cele patru degete ale sale, arătând prin asta că ei cereau o informație de Nivelul 3. Ambii oameni râseră.

— O să mergeți cu noi? îl întrebă Nicole pe Vultur după câteva clipe.

— În sistemul vostru solar? Nu, nu pot, deși recunosc că ar fi interesant.

Îi conduse spre o zonă cu activitate intensă. Zeci de roboți lucrau la o structură mare, cilindrică, înaltă de șaizeci de metri.

— Aceasta este principala uzină de reciclare a lichidelor, explică Vulturul. Toate lichidele ce curg prin conductele și canalizările din habitatul vostru sunt trimise finalmente aici. Apa purificată este pompată înapoi în colonie, iar restul substanțelor chimice sunt reținute pentru alte utilizări posibile. Uzina va fi sigilată și făcută absolut inaccesibilă. Tehnologia folosită în ea depășește cu mult nivelul vostru de dezvoltare.

Suiră după aceea pe o scară, în habitat. Îi însoți într-un tur exhaustiv arătându-le în fiecare sector caracteristicile principale ale zonei respective, iar apoi, fără pauză, comandă unui robot să-i transporte în următorul sector adiacent.

— Ce vreți să facem aici? întrebă Nicole după câteva ore, când Vulturul se pregătea să-i ducă în altă parte a viitorului lor cămin.

— Nimic anume. Aceasta va fi singura voastră vizită în Rama propriu-zisă. Voiam să aveți idee despre dimensiunea habitatului, în cază că simțeați nevoia să fiți la curent cu proiectarea. În Modulul de Locuit avem un model la scara 1:2000 — tot restul muncii noastre va fi realizat acolo. Acum putem pleca oricând doriți.

Nicole se așeză pe o ladă din metal cenușiu și se uită în jur. Numărul și varietatea roboților erau suficiente pentru a o face să se simtă amețită. Se simțise copleșită din clipa în care pășise pe balconul fabricii, iar acum era absolut năucită. Întinse mâna spre Richard.

— Ştiu că ar trebui să studiez ceea ce văd, iubitule, dar nimic din toate astea nu mai are logică. Sunt absolut saturată.

— Şi eu, mărturisi Richard. N-aș fi crezut vreodată că-i posibil să existe ceva mai uluitor și mai amețitor decât Rama, dar uzina asta este în mod sigur.

— Te-ai întrebat, de când am pus piciorul aici, cum trebuie să arate șantierul care a construit locul ăsta? întrebă Nicole. Mai mult, imaginează-ți linia de asamblare a Bazei de Tranzit.

— Putem continua așa la infinit, râse Richard. Dacă Baza de Tranzit este într-adevăr o mașinărie, așa cum pare, este în mod sigur o mașinărie de un ordin superior lui Rama. Probabil că Rama a fost proiectată aici. Ea este controlată, aș zice, de Baza de Tranzit. Dar cine a creat și controlează Baza de Tranzit? O făptură ca noi, rezultat al evoluției biologice? Mai există ea, în vreun sens pe care să-l putem înțelege, sau a devenit alt gen de entitate, mulțumită să-și facă influența simțită prin existența acestor uimitoare mașini pe care le-a creat? Se așeză lângă soția sa.

— E prea mult pentru mine. Cred că și eu sunt saturat… Să ne întoarcem la copii.

Nicole se aplecă și-l atinse pe braț.

— Ești un bărbat foarte deștept, Richard Wakefield. Ştii că ăsta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc.

Un robot mare, semănând cu un moto-stivuitor cu furcă, trecu prin apropierea lor, ducând niște suluri de foi metalice. Richard clătină din cap de uimire.

— Mulțumesc, scumpa mea, rosti el după o pauză. Şi eu te iubesc.

Se ridicară și-i făcură semn Vulturului că erau gata de plecare.

În noaptea următoare, în Modulul de Locuit, atât Richard cât și Nicole mai erau încă treji la treizeci de minute după ce făcuseră dragoste.

— Ce este, dragule? întrebă Nicole. S-a întâmplat ceva?

— Azi am avut încă o perioadă de încețoșare. A durat aproape trei ore.

— Dumnezeule! Nicole se ridică în capul oaselor. Acum te simți bine? Să aduc scanerul, să văd dacă pot spune ceva din biometria ta?

— Nu, clătină Richard din cap. Aparatul tău nu mi-a înregistrat niciodată încețoșările. Dar asta chiar m-a neliniștit. Mi-am dat seama cât de neputincios sunt în timpul lor. Abia dacă pot funcționa cât de cât, darămite să vă ajut pe tine sau copiii în vreun moment de criză. Asta mă sperie.

— Îți amintești cum s-a declanșat?

— Sigur că da. La fel ca întotdeauna. Mă gândeam la călătoria noastră la Hangar, mai ales la celălalt habitat Fără nici o legătură, am început să-mi amintesc câteva scene din odiseea mea și apoi, brusc, s-a lăsat ceața. Nu sunt convins că te-aș fi recunoscut în primele cinci minute.

— Îmi pare rău, iubitule…

— E aproape ca și cum ceva îmi monitorizează gândurile. Iar când ajung la o anumită parte a amintirilor mele, atunci bum, mi se dă un fel de avertisment.

Richard și Nicole rămaseră tăcuți aproape un minut După aceea, Nicole spuse:

— Când închid ochii, mai văd încă toți roboții ăia forfotind prin Rama.

— Şi eu.

— Şi totuși, încă mi-e greu să cred că scena aceea a fost reală și nu ceva ce am visat sau am văzut într-un film. Am trăit o viață absolut incredibilă în acești ultimi paisprezece ani, nu-i așa? zâmbi Nicole.

— Absolut, răspunse Richard, întorcându-se pe-o parte, în poziția lui favorită de somn. Şi cine știe? S-ar putea ca partea cea mai interesantă să vină abia de acum încolo.