Grădina din Rama

3

— Ai de gând să rămâi veșnic deprimat? întrebă Nicole, privind peste micul dejun spre soțul ei. În plus, până acum nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. Vremea a fost frumoasă.

— Eu cred că-i mai bine ca înainte, unchiule Richard, zise Patrick. În universitate ești privit ca un erou… deși unii studenți cred că ești parțial extraterestru.

Richard reuși să zâmbească.

— Guvernul nu-mi urmează recomandările și nu dă nici o atenție avertismentului Vulturului. În biroul tehnic, există chiar unii care spun că eu însumi am creat holograma Vulturului. Vă puteți imagina una ca asta?

— Kenji te crede, iubitule.

— Atunci de ce-i lasă pe meteorologi să crească permanent puterea răspunsului comandat? Nu pot să prevadă efectele pe termen lung.

— Ce te îngrijorează, tată? întrebă Ellie un moment mai târziu.

— Gestionarea unui volum de gaz atât de mare este un proces complicat, Ellie, și am un mare respect pentru extratereștrii care au proiectat infrastructura Noului Eden. Ei au susținut insistent că concentrațiile de bioxid de carbon și particulele de fum trebuie menținute sub nivelurile precizate. Trebuie să fi știut ceva.

Patrick și Ellie își terminară micul dejun și se scuzară. Câteva minute mai târziu, după ce copiii părăsiră casa, Nicole ocoli masa și-și puse mâinile pe umerii lui Richard.

— Mai ții minte seara în care am discutat cu Patrick și Ellie despre Albert Einstein?

Richard o privi întrebător.

— În seara aceea, mai târziu, când eram în pat, eu am comentat că descoperirea lui Einstein privind relația dintre materie și energie a fost „oribilă”, pentru că a condus la existența armelor nucleare… Mai ții minte ce ai răspuns?

Bărbatul clătină din cap.

— Mi-ai spus că Einstein a fost un savant a cărui muncă de-o viață a fost pusă în slujba cercetării cunoașterii și a adevărului. Ai spus: „Nu există cunoaștere care să fie oribilă. Oribil poate fu numit numai ceea ce fac alte ființe umane cu cunoașterea aceea”.

— Încerci să mă absolvi de responsabilitatea subiectului? zâmbi Richard.

— Poate, răspunse Nicole apoi se aplecă și-l sărută pe buze. Ştiu că ești una dintre cele mai inteligente și creative ființe umane care au trăit vreodată și nu-mi place să te văd purtând pe umeri toate poverile călătoriei.

Richard îi întoarse sărutul cu o vigoare considerabilă.

— Crezi că terminăm până se trezește Benjy? șopti el. Nu are școală și azi noapte a stat până târziu.

— S-ar putea, chicoti Nicole. Măcar putem încerca. Primul caz îl am abia la ora zece.

Cursul principal predat de Eponine la Liceul Central, numit simplu „Artă și Literatură”, îmbrățișa multe aspecte ale culturii pe care coloniștii, cel puțin temporar, o lăsaseră în urmă. În programa de bază, Eponine acoperea un set de surse eclectice, multiculturale, încurajând liceenii să întreprindă studii independente în orice domenii specifice pe care le găseau stimulatoare. Deși când preda folosea întotdeauna planuri de lecții și o programă analitică, Eponine era genul de profesor care își alcătuia fiecare oră astfel încât să urmărească interesele elevilor.

Personal, ea considera că Mizerabilii de Victor Hugo era cel mai bun roman scris vreodată, iar pe impresionistul Pierre Auguste Renoir, care se născuse în secolul al XIX-lea în orașul ei natal Limoges, cel mai mare pictor din toate timpurile. În orele ei includea lucrări ale ambilor compatrioți, însă structura cu grijă restul materialului bibliografic pentru a oferi reprezentarea corectă a celorlalte națiuni și culturi.

Deoarece bioții Kawabata o ajutau în fiecare an la piesa de teatru, era normal să folosească romanele adevăratului Kawabata, O mie de cocori și Țara zăpezii, ca exemple ale literaturii japoneze. Cele trei săptămâni dedicate poeziei abordau poeți ca Frost, Rilke și Omar Khayyam, totuși accentul era pus pe Benita Garcia, nu numai datorită prezenței bioților Garcia pe tot cuprinsul Noului Eden, ci și pentru că viața și poezia Benitei îi fascinau pe tineri.

În anul în care i se ceruse să poarte brasarda roșie după ce fusese testată pozitiv la anticorpii RV-41, Eponine avea numai unsprezece elevi în ultima clasă de liceu. Rezultatele testului făcură ca administrația școlii să se confrunte cu o dilemă. Deși directorul rezistase în mod curajos cererii unui grup vehement de părinți, în majoritate din Hakone, ca Eponine să fie „concediată”, el și restul personalului cedaseră oarecum în fața isteriei din colonie, decretând cursul ei opțional. Ca urmare, clasa ei era mult mai mică decât fusese în cei doi ani precedenți.

Ellie era eleva ei preferată. În ciuda marilor goluri din cunoștințele tinerei, datorate anilor de somn din călătoria de la Baza de Tranzit la sistemul solar, inteligența înnăscută și setea de cunoaștere făceau din ea o elevă model. Eponine îi cerea adesea lui Ellie să execute sarcini deosebite. În dimineața în care clasa începea studiul operei Benitei Garcia, dimineață care, întâmplător, era chiar cea în care Richard discutase cu fiica sa despre îngrijorarea lui privitoare la activitățile de control a vremii din colonie, lui Ellie i se ceruse să memoreze unul dintre poemele din primul volum al Benitei Garcia, Visurile unei fete mexicane, scris când poetesa era încă adolescentă. Totuși, înainte ca Ellie să înceapă să recite, Eponine încercă să aprindă imaginația tinerilor cu o scurtă prelegere despre viața Benitei.

— Adevărata Benita Garcia a fost una dintre cele mai uimitoare femei care au trăit vreodată, spuse ea indicând spre inexpresivul biot Garcia din colț, care o ajuta la problemele de rutină a activității de predare. Poetesă, astronaut, lider politic, mistic — viața ei a fot atât o reflectare a istoriei epocii, cât și un izvor de inspirație pentru toți.

Tatăl ei a fost un mare latifundiar din statul mexican Yucatan, departe de inima artistică și politică a națiunii. Benita a fost singurul copil, născută din mamă maya și un tată mult mai vârstnic. Majoritatea copilăriei și-a petrecut-o singură pe plantația familiei care se învecina cu minunatele ruine maya Puuc de la Uxmal. Când era mică, Benita se juca adesea printre piramidele și clădirile centrului ceremonial vechi de o mie de ani.

A fost de la început o elevă înzestrată, dar imaginația și elanul au deosebit-o cu adevărat de colegii din clasă. A scris prima poezie la nouă ani, iar la cincisprezece ani, pe când se afla în internatul liceului catolic din Merida, capitala statului Yucatan, două dintre poemele ei fuseseră deja publicate în prestigiosul Diario de Mexico.

După ce a terminat gimnaziul, Benita și-a surprins profesorii și familia, anunțând că voia să devină astronaut. În 2129, a fost prima mexicană admisă la Academia Spațială din Colorado. Când, patru ani mai târziu, a absolvit Academia, începuseră deja marile reduceri de fonduri destinate explorărilor spațiale. În urma crashului din 2134, omenirea s-a cufundat în criza cunoscută drept Marele Haos și practic întreaga explorare spațială a fost oprită. În 2137, Benita a fost concediată de ASI și a crezut că i se încheiase cariera spațială.

În 2144, una dintre ultimele nave de transport interplanetar, James Martin, s-a întors eu greu de pe Marte, transportând în majoritate femei și copii din coloniile marțiene. Nava abia a reușit să intre pe orbita Pământului și se părea că toți pasagerii vor muri. Benita și trei prieteni astronauți au improvizat un vehicul și au reușit să salveze douăzeci și patru de oameni în cea mai spectaculoasă misiune spațială a tuturor timpurilor…

Mintea lui Ellie se abătu de la povestirea lui Eponine și-și imagină cât de palpitantă fusese misiunea de salvare a Benitei. Mexicana condusese manual vehiculul spațial,

fără nici o legătură cu dispeceratele de control terestre, riscându-și viața ca s-o salveze pe a altora. Putea exista o dăruire mai mare față de semenii tăi?

În timp ce se gândea la altruismul Benitei, în mintea lui Ellie apăru imaginea mamei sale. Urmă rapid un carusel de imagini cu Nicole. Mai întâi, o văzu în robă de judecător, vorbind cu înțelepciune în fața Senatului. Apoi, masându-i ceafa soțului, noaptea târziu în birou, învățându-l răbdătoare, zi după zi, pe Benjy să citească, plecând împreună cu Patrick, cu bicicleta, ca să joace tenis în parc, sau instruind Lincolnul ce anume să pregătească pentru cină. În ultima imagine, Nicole stătea noaptea târziu pe patul lui Ellie, răspunzând la întrebări despre viață și dragoste. Mama este eroina mea, își dădu brusc seama Ellie. E la fel de altruistă ca Benita Garcia.

— …Imaginați-vă, dacă doriți, o fată mexicană de șaisprezece ani, venită acasă în vacanță de la internat, urcând încet treptele abrupte ale Piramidei Magicianului din Uxmal. Sub ea, în dimineața deja caldă de primăvară, iguanele se joacă printre pietre și ruine.

Eponine îi făcu semn din cap lui Ellie. Era timpul să recite poemul. Ellie se ridică și începu să recite:

Când Ellie termină, obrajii îi luceau de lacrimi. Probabil că profesoara ei și ceilalți elevi credeau că fusese profund înduioșată de poezie și de prelegerea despre Benita Garcia. Ei n-ar fi putut înțelege că Ellie tocmai trăise o manifestare divină, că descoperise adevărata profunzime a iubirii și a respectului pentru mama ei.

Era ultima săptămână de repetiții pentru piesa școlară. Eponine alesese o lucrare veche, piesa Așteptăndu-l pe Godot de Samuel Beckett, laureatul Nobel din secolul XX, pentru că tema ei era atât de înrudită cu viața din Noul Eden. Cele două personaje principale, ambele îmbrăcate în zdrențe, erau jucate de Ellie Wakefield și Pedro Martinez, un băiat chipeș de nouăsprezece ani, care fusese unul dintre adolescenții „problemă” adăugați la contingentul coloniei în ultimele luni dinaintea lansării.

Eponine n-ar fi putut realiza piesa fără ajutorul bioților Kawabata. Aceștia proiectau și creau decorurile și costumele, controlau luminile, și chiar conduceau repetițiile când ea nu putea fi prezentă. Şcoala avea în total patru Kawabata, iar trei se găseau sub jurisdicția lui Eponine în timpul celor șase săptămâni care precedau reprezentația.

— Bravo! strigă Eponine, apropiindu-se de elevii de pe scenă. Să zicem că pentru azi e destul.

— Domnișoară Wakefield, rosti Kawabata 052, au existat trei locuri în care cuvintele dumneavoastră n-au fost chiar corecte. La începutul monologului…

— Spune-i mâine, îl întrerupse Eponine, făcându-i semn cu blândețe să se îndepărteze. Va însemna mai mult pentru ea. Se întoarse spre mica distribuție. Aveți întrebări?

— Ştiu că am mai vorbit despre asta…, începu ezitant Pedro Martinez, dar m-ar ajuta dacă am putea discuta din nou… Ne-ați spus că Godot n-a fost o persoană, ci doar un concept, sau o fantezie… că noi toți așteptăm ceva… Scuzați-mă, dar mi-e greu să înțeleg ce anume…

— În esență, întreaga piesă este un comentariu despre absurditatea vieții, răspunse Eponine după câteva secunde. Râdem, pentru că ne vedem pe noi în cerșetorii de pe scenă, auzim vorbele noastre când vorbesc ei. Beckett a surprins extrema năzuință a spiritului omenesc. Indiferent cine ar fi el, Godot va face ca totul să fie bine. El ne va transforma, cumva, viața și ne va face fericiți.

— N-ar putea fi Dumnezeu? întrebă Pedro.

— Absolut, încuviință Eponine. Sau chiar extratereștrii superavansați care au construit Rama și controlează Baza de Tranzit unde au stat Ellie și familia ei. Orice putere, forță sau ființă care este un panaceu pentru suferințele omenirii poate fi Godot. De aceea piesa este universală.

— Pedro, ai terminat? strigă o voce autoritară din fundul micuțului amfiteatru.

— Doar o clipă, Mariko, răspunse tânărul. Avem o discuție interesantă. De ce nu vii și tu aici?

Japoneza rămase în ușă.

— Nu, spuse ea grosolan, nu vreau. Hai să mergem. Eponine dădu liber distribuției și Pedro sări de pe scenă. În timp ce tânărul se grăbea spre ușă, Ellie veni lângă profesoară.

— De ce o lasă să se poarte așa? murmură ea.

— Nu mă întreba pe mine, ridică Eponine din umeri. În mod clar, nu sunt expertă în relații interumane.

Fata aia, Kobayashi, e o nesuferită, se gândi, amintindu-și cum le tratase Mariko pe ea și pe Ellie, într-o seară, după repetiții, de parcă ar fi fost niște gândaci. Bărbații sunt atât de proști uneori!

— Ai vreo obiecție, întrebă Ellie, dacă părinții mei vin la repetiția cu costume? Beckett e unul din dramaturgii favoriți ai tatii și…

— Ar fi grozav, Părinții tăi sunt oricând bineveniți. În plus, vreau să le mulțumesc…

— Domnișoară Eponine! strigă un glas de tânăr din cealaltă parte a sălii.

Era Derek Brewer, unul dintre elevii lui Eponine care făcuse o pasiune de licean pentru ea. Derek alergă câțiva pași apoi strigă din nou:

— Ați auzit vestea?

Eponine clătină din cap. În mod evident, Derek era foarte surescitat.

— Judecătorul Mîșkin a decretat brasardele drept neconstituționale!

Femeii îi trebuiră câteva secunde să asimileze informația. Deja Derek era lângă ea, încântat că el îi dăduse vestea.

— Ești… ești sigur? întrebă femeia.

— Tocmai am auzit la radioul din birou.

Eponine întinse mâna spre brațul cu nesuferita brasardă roșie. Se uită la Derek și la Ellie și, cu o mișcare rapidă, smulse banda de pe braț și o azvârli în aer. În timp ce o urmărea arcuindu-se spre podea, ochii i se umplură de lacrimi.

— Mulțumesc, Derek, șopti ea.

În câteva clipe, simți patru brațe tinere îmbrățișând-o.

— Felicitări, spuse încetișor Ellie.