Grădina din Rama

10

30 AUGUST 2206

Benjy s-a născut mai devreme. În ciuda repetatelor mele asigurări că va arăta perfect sănătos, Michael a părut ușurat când, acum trei zile, băiatul s-a născut fără nici o anomalie fizică. A fost încă o naștere ușoară. În timpul travaliului și a nașterii, Simone a fost surprinzător de utilă. Pentru o fată care n-a împlinit încă șase ani, este extrem de matură.

Şi Benjy are ochii albaștri, însă nu atât de deschiși ca ai lui Katie, și nu cred că vor rămâne albaștri. Are pielea cafeniu deschis, doar o idee mai închisă ca a lui Katie, dar mai deschisă la culoare decât a mea și a lui Simone. La naștere cântărea trei kilograme și jumătate și era lung de cincizeci și doi de centimetri.

Lumea noastră rămâne neschimbată. Nu prea vorbim despre asta, însă toți, cu excepția lui Katie, am renunțat să sperăm că Richard se va întoarce vreodată. Ne îndreptăm din nou către iarna ramană, cu nopțile lungi și zilele mai scurte. Periodic, Michael sau eu mergem la suprafață și căutăm vreun semn de la Richard, dar este un ritual mecanic. În realitate, nu ne așteptăm să găsim ceva. Au trecut șaisprezece luni de când a plecat.

Acum eu și Michael calculăm pe rând traiectoria noastră cu ajutorul programului de determinare a orbitei, proiectat de Richard. În ciuda faptului că Richard ne lăsase instrucțiuni explicite, ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama cum se folosește. O dată pe săptămână reverificăm că ne îndreptăm tot în direcția lui Sirius, fără să avem în cale nici un alt sistem stelar.

În ciuda prezenței lui Benjy, se pare că am mai mult timp pentru mine decât am avut vreodată. Citesc cu lăcomie și mi s-a reaprins fascinația pentru cele două eroine care mi-au dominat mintea și imaginația de adolescentă. De ce m-au atras întotdeauna atât de mult Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania? Pentru că nu numai că ambele au manifestat tărie și spirit de independență, dar și pentru că au reușit într-o lume dominată de bărbați, bazându-se în ultimă instanță pe propriile lor puteri.

Am fost o adolescentă foarte singuratică. Împrejurimile lui Beauvois erau magnifice și dragostea tatălui se revărsa asupra mea, dar mi-am petrecut practic întreaga adolescență singură. În fundul minții eram mereu îngrozită că moartea sau căsătoria aveau să mi-l ia pe scumpul meu tată. Voiam să mă izolez, mai mult pentru a evita durerea care ar fi survenit dacă aș fi fost despărțită de tata. Ioana și Alienor erau modele perfecte. Chiar și astăzi găsesc liniște, citind despre viețile lor. Nici una n-a permis lumii din jurul ei să definească ce era cu adevărat important în viață.

Starea de sănătate a tuturor continuă să fie bună. Primăvara asta, mai mult ca să-mi fac de lucru, decât pentru altceva, am introdus în fiecare din noi sondele biometrice rămase și am monitorizat datele timp de câteva săptămâni. Procesul de monitorizare mi-a reamintit de zilele misiunii Newton — chiar au trecut mai mult de șase ani de când noi doisprezece am părăsit Pământul ca să mergem spre rendez-vousul cu Rama?

Oricum, pe Katie a fascinat-o biometria. A stat lângă mine cât timp i-am scanat pe Simone și Michael și a pus sute de întrebări despre datele de pe afișaje. A înțeles într-o clipă cum funcționa sistemul și ce însemnau rândurile de avertizare. Michael a spus că este extraordinar de inteligentă. Ca tatăl ei. Lui Katie îi este încă cumplit de dor de Richard.

Deși Michael vorbește adesea despre faptul că se simte moșneag, are o formă excelentă pentru un bărbat de șaizeci și patru de ani. Are mare grijă să fie suficient de activ din punct de vedere fizic, pentru ca să poată avea grijă de copii și, de la începutul sarcinii mele, face jogging de două ori pe săptămână. Ce concept amuzant! Am urmat cu fidelitate calendarul terestru, cu toate că aici, în Rama, nu are absolut nici un înțeles. Alaltăseară, Simone a întrebat despre zile, luni și ani. În timp ce Michael îi explica mișcarea de rotație a Pământului, anotimpurile anului și orbita pe care se deplasează Pământul în jurul Soarelui, am avut dintr-o dată imaginea unui superb apus de soare în Utah pe care-l privisem cu Genevieve în călătoria noastră în vestul Americii. Cum să-i explici un apus de soare cuiva care n-a văzut soarele?

Calendarul ne reamintește ceea ce suntem. Dacă vom ajunge vreodată pe o planetă, cu zile și nopți adevărate în locul celor artificiale din Rama, mai mult ca sigur vom abandona calendarul terestru. Însă deocamdată, sărbătorile, trecerea lunilor și mai ales zilele de naștere ne amintesc că rădăcinile noastre sunt pe frumoasa planetă pe care nici măcar n-o mai putem găsi cu cel mai bun telescop raman. Benjy e acum gata să sugă. Capacitățile lui mintale n-or fi cele mai bune, dar în mod sigur n-are nici o problemă când e vorba să mă anunțe că e flămând. De comun acord, Michael și cu mine nu le-am spus încă lui Simone și Katie despre boala fratelui lor. La vârsta lor nu te poți aștepta să înțeleagă că el are nevoie de atenție atât ca prunc, dar și mai târziu când va începe să meargă și apoi când va deveni un băiețel.

13 MARTIE 2207

Azi Katie a împlinit patru ani. Acum două săptămâni, când am întrebat-o ce-și dorește de ziua ei, n-a ezitat o clipă.

— Vreau să se întoarcă tati, mi-a spus.

Este o fetiță solitară, izolată. Învață extrem de repede și este în mod hotărât cel mai cu toane dintre copiii mei. Şi Richard era extrem de schimbător. Uneori era atât de înflăcărat și exuberant încât nu se putea abține, de regulă atunci când experimenta pentru prima dată ceva palpitant. Dar stările lui depresive erau ieșite din comun. Uneori trecea o săptămână sau mai mult fără ca să râdă sau măcar să zâmbească. Katie i-a moștenit talentul la matematică. Ştie deja să adune, să scadă, să înmulțească și să împartă — cel puțin cu numere mici. Simone, care în mod sigur nu-i greoaie la minte, pare că are talentele distribuite mai egal.

Şi e mai interesată, în general, de un domeniu larg de subiecte. Cu siguranță însă Katie o bate la matematică.

În cei aproape doi ani de la plecarea lui Richard, am încercat fără succes să-l înlocuiesc în inima lui Katie. Adevărul e că eu și Katie nu ne potrivim. Ca mamă și fiică, personalitățile noastre nu sunt compatibile. Individualismul și sălbăticia pe care le iubeam la Richard, sunt amenințătoare la Katie. În ciuda bunelor mele intenții, întotdeauna sfârșim prin a ne certa.

Firește, n-am putut să-l aducem pe Richard de ziua lui Katie. Dar Michael și cu mine am încercat din răsputeri să-i oferim cadouri interesante. Cu toate că nici unul dintre noi nu-i foarte priceput la electronică, am reușit să creăm un joc video (a fost nevoie de multe interacțiuni cu ramanii, ca să facem rost de componentele corespunzătoare și am lucrat multe nopți împreună ca să facem ceva pe care probabil că Richard l-ar fi terminat într-o zi), numit „Rătăcit în Rama”. L-am făcut foarte simplu pentru că, totuși, Katie are doar patru ani. După ce s-a jucat două ore, a epuizat toate opțiunile și a descoperit cum să ajungă acasă în adăpostul nostru din orice punct de pornire din Rama.

Cea mai mare surpriză pentru noi a venit în seara asta, când am întrebat-o ce vrea să facă în seara aniversării ei (asta a devenit pentru noi o tradiție în Rama).

— Vreau să merg în adăpostul aviarilor, a răspuns cu un licăr ștrengăresc în ochi.

Am încercat s-o facem să renunțe, atrăgându-i atenția că distanța dintre trepte e mai mare decât înălțimea ei. Drept răspuns, Katie s-a dus la scara de frânghie care atârna la marginea camerei copiilor și ne-a arătat că poate s-o urce. Michael a zâmbit, spunând;

— Unele lucruri le-a moștenit de la mama ei.

— Te rog, mami, a zis Katie cu glăsciorul ei precoce, orice altceva este foarte plictisitor. Vreau să mă uit cu ochii mei la paznicul rezervorului, de la numai câțiva metri.

Deși am avut unele presimțiri, m-am dus cu ea la adăpostul aviar și i-am spus să aștepte sus până fixam scara de frânghie. La primul palier, vizavi de paznicul rezervorului, m-am oprit o clipă și m-am uitat peste prăpastie la mecanismul în perpetuă mișcare care păzea intrarea în tunelul orizontal. Întotdeauna ești aici? m-am întrebat. În tot acest timp ai fost vreodată înlocuit sau reparat?

— Ești gata, mami? m-a strigat fiica mea de sus. Înainte să apuc să-i ies în întâmpinare, Katie cobora deja scara. Când am prins-o din urmă pe a doua treaptă, m-am uitat urât la ea, dar nu m-a băgat în seamă. Era teribil de surescitată.

— Ai văzut, mami? Am reușit singură.

Am felicitat-o, cu toate că eram încă amețită din cauza unei imagini mentale în care o vedeam alunecând de pe scară, izbindu-se de marginea unei trepte și apoi rostogolindu-se în adâncul fără fund al puțului. Am continuat să coborâm, eu ajutând-o de dedesubt, până am ajuns la primul palier și perechea de tunele orizontale. Dincolo de puț, paznicul rezervorului își continua mișcarea repetată. Katie era extaziată.

— Ce-i dincolo de rezervorul ăla? m-a întrebat. Cine l-a făcut? Ce caută acolo? Chiar ai sărit peste gaura asta?

Ca răspuns la una dintre întrebările ei, m-am întors și am făcut câțiva pași în tunelul din spatele nostru, urmând fasciculul de raze al lanternei și presupunând că fetița mea venea după mine. Câteva clipe mai târziu, când am descoperit că stătea încă pe marginea puțului, am înghețat de spaimă. Am urmărit-o cum a scos din buzunarul rochiei un obiect mic și l-a aruncat peste abis în paznicul rezervorului.

Am țipat la ea, dar era prea târziu. Obiectul a lovit partea din față a rezervorului. Imediat s-a auzit un pocnet puternic ca un foc de armă, și două proiectile de metal au izbit peretele adăpostului la mai puțin de un metru deasupra capului ei.

— Ura! a strigat Katie în timp ce am smucit-o de lângă abis.

Eram furioasă. Fiica mea a început să plângă. Zgomotul din adăpost era asurzitor. Peste câteva secunde s-a oprit brusc din plâns.

— Ai auzit? a întrebat ea.

— Ce? am spus, cu inima încă bătând nebunește.

— Acolo, a arătat peste coridorul vertical în întunericul din spatele paznicului.

Am îndreptat lanterna în direcția respectivă, dar n-am văzut nimic. Am rămas amândouă absolut nemișcate, ținându-ne de mână. Din tunelul din spatele paznicului venea într-adevăr un sunet. Însă era abia perceptibil și n-am putut să-l identific.

— E un aviar, a spus Katie cu convingere. Aud cum bate din aripi. Ura! a strigat din nou, cât a putut de tare.

Sunetul a încetat. Cu toate că am așteptat cincisprezece minute înainte de a ieși din adăpost, n-am mai auzit nimic. Katie le-a spus lui Michael și lui Simone că auziserăm un aviar. Nu i-am adeverit povestea, dar am preferat să n-o contrazic. Era fericită. Fusese o zi de naștere plină de evenimente.

8 MARTIE 2208

Patrick Erin O'Toole, un copil perfect sănătos în toate privințele, s-a născut ieri la ora 14:15. Mândrul său tată îl ține în brațe chiar în clipa de față, zâmbind, în timp ce degetele îmi zboară pe tastatura notebook-ului meu.

Acum este noapte, târziu; Simone l-a culcat pe Benjy, cum face în fiecare seară la ora 21, apoi s-a dus și ea la culcare. Era foarte obosită. În timpul travaliului meu surprinzător de lung, a avut grijă de Benjy, fără s-o ajute nimeni. De fiecare dată când țipam, Benjy plângea, iar Simone încerca să-l liniștească.

Katie l-a proclamat deja pe Patrick ca fiind fratele ei bebeluș. Gândește foarte logic. Dacă Benjy e al lui Simone, atunci Patrick trebuie să-i aparțină lui Katie. În sfârșit arată un interes față de alt membru al familiei.

Patrick n-a fost planificat, dar atât Michael cât și eu suntem încântați că a apărut în familia noastră. A fost conceput pe la sfârșitul primăverii trecute, probabil în prima lună după ce eu și Michael am început să împărțim noaptea dormitorul lui. A fost ideea mea să dormim împreună, deși sunt convinsă că și Michael se gândise la asta.

În noaptea în care s-au împlinit exact doi ani de la plecarea lui Richard, n-am putut deloc să dorm. Mă simțeam singură, ca de obicei. Am încercat să mă imaginez dormind singură tot restul nopților mele și am devenit foarte deprimată. Chiar după miezul nopții, m-am dus în camera lui Michael.

De data asta, de la început, eu și Michael am fost relaxați și degajați unul cu celălalt Cred că amândoi eram pregătiți. După nașterea lui Benjy, Michael m-a ajutat din plin să am grijă de copii. În acea perioadă a lăsat-o mai moale cu activitățile lui religioase și a devenit disponibil pentru toți, inclusiv pentru mine. Până la urmă, compatibilitatea noastră naturală s-a impus din nou. Nu ne-a mai rămas decât să recunoaștem că Richard n-o să se mai întoarcă niciodată.

Confortabil, ăsta-i cel mai bun mod de a descrie relația mea cu Michael. Cu Henry, a fost extaz. Cu Richard a fost pasiune, freamăt, o goană nebună ca în montagne russe, în viață și în pat. Michael mă liniștește. Dormim ținându-ne de mână, simbolul perfect pentru relația noastră.

Am făcut unele concesii. La răstimpuri, chiar mă rog, pentru că asta îl face pe Michael fericit. În ceea ce-l privește, a devenit mai tolerant față de expunerea copiilor la idei și sisteme de valori din afara catolicismului. Am căzut de acord că ceea ce căutăm noi este armonie și consecvență în creșterea copiilor.

Acum suntem șase, o singură familie de făpturi omenești, mai aproape de multe alte stele decât de planeta și steaua obârșiei noastre. Tot nu știm dacă acest uriaș cilindru, care străbate spațiul ca fulgerul, merge realmente undeva. Uneori, pare că nu contează. Ne-am creat lumea noastră, aici în Rama și, cu toate că este limitată, cred că suntem fericiți.