Grădina din Rama

9

În timp ce Kenji cobora din tren în Hakone, îi fu imposibil să nu-și amintească de altă întâlnire cu Toshio Nakamura, cu ani în urmă, pe o planetă aflată la miliarde de kilometri depărtare. Şi atunci tot el mi-a telefonat, se gândi. A insistat să discutăm despre Keiko.

Se opri în fața unei vitrine și-și îndreptă cravata. Imaginea distorsionată i-l aminti cu ușurință pe adolescentul idealist din Kyoto care se ducea să întâlnească un rival. Dar asta a fost demult, și nu era vorba de nici o miză în afară de vanitatea noastră, își spuse. Acum întreaga soartă a micii noastre lumi…

Nai se opusese întâlnirii cu Nakamura. Îl sfătuise s-o sune pe Nicole și să-i ceară și ei părerea. Nici Nicole nu fusese de acord.

— Toshio e un megaloman necinstit și nebun după putere, îi spusese. Nu poate ieși nimic bun din întâlnirea asta. Vrea doar să-ți afle punctele slabe.

— A spus totuși că poate să reducă tensiunea din colonie.

— Cu ce preț, Kenji? Fii atent la condiții. Omul ăla nu se oferă niciodată să facă ceva pe gratis.

Atunci de ce ai veniți auzi Kenji un glas în minte, în timp ce se îndrepta spre palatul pe care și-l construise tovarășul său din copilărie. Nu știu sigur, răspunse alt glas. Poate din onoare. Sau autorespect. Ceva profund din moștenirea mea.

Palatul lui Nakamura și casele din jur erau construite din lemn, în stilul clasic din Kyoto. Acoperișuri cu țiglă albastră, grădini tunse cu grijă, copaci umbroși, alei imaculate — până și mirosul florilor îi reamintea lui Kenji de orașul său natal de pe o planetă îndepărtată.

Fu întâmpinat la ușă de o tânără fermecătoare în sandale și chimonou, care se înclină și-l salută cu Ohairi Kudasai în foarte oficialul stil japonez. Kenji își lăsă pantofii la ușă și-și puse sandale. Fata rămase cu ochii în jos, cât timp îl conduse prin puținele odăi occidentale, spre zona tatami unde, i se spusese, Nakamura își petrecea majoritatea timpului liber zbenguindu-se cu concubinele sale.

După un timp, fata se opri și trase în lături un paravan de hârtie decorat cu cocori în zbor.

— Dozo, îi făcu semn spre înăuntru.

Kenji intră în încăperea cu șase rogojini și se așeză cu picioarele încrucișate pe una dintre cele două perne din fața mesei negre, lăcuite. Va întârzia, se gândi. Toate astea fac parte din strategie.

O altă tânără, tot drăguță, umilă, îmbrăcată într-un frumos chimonou pastel, intră fără zgomot în cameră aducând apă și ceai japonez. Kenji sorbi ceaiul fără grabă, uitându-se prin cameră. Într-un colț, se afla un panou de lemn cu patru fețe. De la distanță, Kenji putea spune că era minunat sculptat. Se ridică, pentru a se uita mai de aproape.

Partea dinspre el întruchipa frumusețea Japoniei, fiecare tablou reprezentând un anotimp. Tabloul iernii arăta o stațiune de schi din Alpii japonezi acoperiți cu metri de zăpadă; panoul primăverii înfățișa cireșii în floare din lungul râului Kama din Kyoto. Vara era o zi senină, fără nori, cu piscul înzăpezit al muntelui Fuji înălțându-se deasupra peisajului rural înverzit. Panoul cu toamna prezenta o multitudine de culori în copacii din jurul mormântului și mausoleului familiei Tokugawa din Nikko.

Ce frumusețe uimitoarei gândi Kenji. El a încercat să recreeze lumea pe care am lăsat-o în urmă. Dar de ce? De ce și-a cheltuit banii murdari pe o artă magnifică? E un om ciudat, inconsecvent.

Cele patru tablouri din partea opusă a panoului îi vorbeau despre altă Japonie. O paletă bogată de culori înfățișa bătălia pentru castelul Osaka, de la începutul secolului XVII, după care Ieyasu Tokugawa fusese declarat shogun al Japoniei. Panoul era acoperit de siluete de oameni — samurai în luptă, curteni împrăștiați pe domeniul castelului, chiar și stăpânul Tokugawa în persoană, mai mare decât ceilalți, și arătând extrem de mulțumit de victoria sa. Kenji observă amuzat că shogunul pictat semăna mai mult decât întâmplător cu Nakamura.

Era pe cale să se așeze la loc pe pernă, când ușa glisantă de hârtie se deschise și intră oponentul său.

— Omachido sama deshita, spuse Nakamura, înclinându-se ușor în direcția lui.

Kenji îi întoarse plecăciunea, oarecum stângaci din cauză că nu-și putea lua ochii de la compatriotul său. Toshio era complet îmbrăcat în ținută de samurai, inclusiv sabie și pumnal! Toate astea fac parte dintr-un plan psihologic destinat să mă deruteze sau să mă sperie, își spuse el.

— Ano, hajememashoka, vorbi Nakamura, așezându-se pe pernă, vizavi de Kenji. Kocha ga, oishii desu, ne?

— Totemo oishii desu, răspunse Kenji, luând încă o gură de ceai.

Ceaiul era cu adevărat excelent. Însă el nu este shogunul meu, gândi Kenji. Trebuie să schimb atmosfera asta înainte de a începe vreo discuție serioasă.

— Nakamura-san, amândoi suntem oameni ocupați, rosti el în engleză. Pentru mine este important să renunțăm la formalități și să trecem direct la subiect. Reprezentantul tău mi-a spus azi dimineață la telefon că evenimentele din ultimele douăzeci și patru de ore te-au „tulburat” și că ai niște „propuneri constructive” pentru reducerea tensiunii din Noul Eden. De asta am venit să discut cu tine.

Fața lui Nakamura nu arăta nimic; totuși ușorul sâsâit din glas îi trădă nemulțumirea față de stilul direct al lui Kenji.

— Ți-ai uitat manierele japoneze, Watanabe-san. Este dureros de nepoliticos să începi o discuție de afaceri fără să-i fi făcut complimente gazdei pentru ambianță și fără s-o fi întrebat cum o duce. Un astfel de comportament necorespunzător duce aproape întotdeauna la un dezacord neplăcut, care poate fi evitat…

Kenji îl întrerupse:

— Îmi pare rău, dar n-am nevoie să-mi dai tocmai tu lecții despre maniere. În plus, nu suntem în Japonia, nu suntem nici măcar pe Pământ, iar vechile noastre obiceiuri japoneze sunt la fel de deplasate acum ca și ținuta ta…

Nu intenționase să-l insulte pe Nakamura, dar n-ar fi putut adopta o strategie mai bună pentru a-și face adversarul să-și dezvăluie adevăratele intenții. Shogunul sări imediat în picioare. O clipă, guvernatorul crezu că Nakamura avea să-și scoată sabia de samurai.

— Foarte bine, spuse Nakamura, cu ochii evident ostili, vom face cum vrei tu. Watanabe, ai pierdut controlul asupra coloniei. Cetățenii sunt foarte nemulțumiți de felul în care guvernezi și oamenii mei îmi spun că se vorbește tot mai mult de punere sub acuzare și/sau o răscoală. Ai lucrat de mântuială în problemele de mediu și RV-41, iar acum judecătoarea ta negresă, după nenumărate tergiversări, a anunțat că un negrotei violator nu va fi judecat într-un proces cu jurați. Unii dintre coloniștii mai cu cap, știind că tu și cu mine avem un trecut comun, m-au rugat să intervin, să încerc să te conving să te dai la o parte înainte de a se răspândi vărsarea de sânge și haosul.

, E de necrezut, gândi Kenji în timp ce-l asculta. Omul acesta e complet nebun. Se hotărî să vorbească foarte puțin.

— Așadar crezi că ar trebui să-mi dau demisia? întrebă după un timp.

— Da, răspunse Nakamura, tonul lui devenind tot mai imperios. Dar nu imediat. Nu până mâine. Astăzi trebuie să-ți exerciți dreptul executiv de a-i lua lui Nicole des Jardins Wakefield cazul Martinez. Este evident că e subiectivă. Judecătorul Iannella sau Rodriguez, oricare dintre ei, ar fi mai potrivit. Remarcă — rânji el — că nu sugerez ca acest caz să-i fie transferat judecătorului Nishimura.

— Mai e ceva?

— Un singur lucru. Spune-i lui Ulanov să se retragă din alegeri. Nu are nici o șansă de a câștiga, iar continuarea acestei campanii de divizare nu va face decât să ne fie mai greu să cooperăm după victoria lui Macmillan. Trebuie să fim uniți. Prevăd o amenințare serioasă la adresa coloniei, din partea locuitorilor inamici ai celuilalt habitat. Picioroangele, pe care se pare că tu le consideri „observatori inofensivi”, sunt doar cercetașii lor trimiși să iscodească…

Kenji era uluit de ceea ce auzea. Cum de se ticăloșise , într-atât Nakamura? Sau fusese întotdeauna așa?

— Trebuie să accentuez că viteza este esențială, mai ales cu privire la cazul Martinez și la demisia ta, spunea Nakamura. I-am rugat pe Kobayashi-san și pe alți membri ai comunității asiatice să nu acționeze pripit, dar după cele întâmplate în noaptea trecută nu sunt convins că pot să-i opresc. Fiica lui era o tânără frumoasă și talentată. Biletul lăsat de ea când s-a sinucis spune limpede că nu mai putea trăi cu rușinea implicată de nenumăratele amânări din procesul violatorului. Furia este generală și autentică…

Kenji își uită pe moment hotărârea de a nu vorbi. Se ridică și începu:

— Ai cunoștință de faptul că în Mariko Kobayashi a fost găsită spermă de la doi indivizi diferiți după noaptea în care, chipurile, a fost violată? Şi că atât Mariko cât și Pedro Martinez au susținut în mod repetat că au fost singuri toată seară? Chiar și atunci când Nicole i-a bătut apropouri lui Mariko, săptămâna trecută, că existau dovezi că mai întreținuse raporturi sexuale cu cineva, tânăra și-a menținut povestea.

Nakamura își pierdu pe moment siguranța de sine. Se holbă prostește la Kenji.

— Nu l-am putut identifica pe celălalt partener, continuă Kenji. Mostrele de spermă au dispărut în mod misterios din laboratorul spitalului înainte de a se efectua analizele ADN complete. Tot ce avem este înregistrarea examinării inițiale.

— Înregistrarea aceea poate să fie greșită, spuse Nakamura redevenind sigur pe sine.

— Foarte, foarte puțin probabil. În tot cazul, acum poți să înțelegi dilema judecătoarei Wakefield. Toată lumea din colonie a decis deja că Pedro e vinovat. Ea nu vrea ca un juriu să-l condamne pe nedrept.

Urmă o tăcere lungă. Guvernatorul dădu să plece.

— Mă uimești, Watanabe, rosti în cele din urmă Nakamura. Ți-a scăpat complet rostul acestei întâlniri. De fapt, nu-i atât de important dacă jigodia aia de Martinez a violat-o sau nu pe Mariko Kobayashi… I-am promis tatălui ei că nicaraguanul va fi pedepsit. Iar asta-i ceea ce contează.

Kenji se uită cu dezgust la fostul său coleg de clasă.

— Am să plec înainte să mă înfurii cu adevărat, zise el.

— Nu ți se va da altă șansă, preciză Nakamura, cu ochii plini de ostilitate. Asta-i prima și ultima mea ofertă.

Kenji clătină din cap, deschise singur ușa și ieși pe coridor.

Nicole mergea pe o plajă scăldată în soare. La cincizeci de metri în fața ei, Ellie stătea în picioare lângă Turner. Era îmbrăcată în rochie de mireasă, dar mirele purta un costum de baie. Omeh, străbunicul lui Nicole, oficia ceremonia în mantia lui tribală, verde și lungă.

Omeh puse mâinile lui Ellie în cele ale lui Turner și începu o incantație Senoufo.

Oceanul începu să se agite și vântul să sufle. Părul lui Nicole, acum complet cărunt, flutura în bătaia vântului. Petrecerea de nuntă se destrămă. Toți o luară la fugă înspre uscat, pentru a scăpa de furtuna care se apropia. Nicole nu se putea mișca. Ochii îi erau ațintiți asupra unui obiect care se legăna pe valuri.

Obiectul era un sac uriaș, verde, ca sacii de plastic folosiți la strânsul gunoaielor de pe pajiști în secolul XXI. Sacul era plin și venea către țărm. Nicole ar fi încercat să-l ia, dar se temea de oceanul dezlănțuit. Arătă către sac. Țipă după ajutor.

În colțul din stânga sus al ecranului visului ei, văzu o canoe lungă. Pe măsură ce aceasta se apropia, Nicole își dădu seama că cei opt ocupanți ai canoei erau extratereștri, portocalii la culoare, mai mici decât oamenii. Arătau de parcă erau făcuți din aluat. Aveau ochi și față, dar nici un fir de păr. Extratereștrii orientară canoea înspre sac și îl luară.

Îl puseră apoi pe plajă. Nicole nu se apropie decât după ce ei urcară în canoe și reveniră pe ocean. Le ură drum bun, fluturându-și mâna, și se îndreptă către sac. Acesta avea un fermoar pe care-l deschise cu grijă. Desfăcând sacul, se pomeni uitându-se la fața moartă a lui Kenji Watanabe.

Se cutremură, țipă și se ridică în șezut în pat. Întinse mâna după Richard, dar patul era gol. Ceasul digital de pe masă arăta 2:48. Femeia încercă să respire mai rar și să-și limpezească mintea de visul oribil.

Imaginea lui Kenji Watanabe mort îi stăruia în minte. În timp ce se îndreptă spre baie, își aminti de visele ei premonitorii cu privire la moartea mamei, pe când avea doar zece ani. Şi dacă Kenji chiar o să moară? se întrebă, simțind prima undă de panică. Își impuse să se gândească la altceva. Unde o fi Richard la ora asta? Își puse halatul și ieși din dormitor.

Trecu în liniște pe lângă camerele copiilor, îndreptându-se spre partea din față a casei. Benjy sforăia, ca de obicei. În birou, lumina era aprinsă, dar Richard nu se afla acolo. Lipseau și doi dintre noii bioți plus prințul Hal. Pe unul dintre monitoarele de pe masa de lucru era un afișaj.

Nicole zâmbi și-și aminti de înțelegerea lor. Atinse tastele NICOLE și afișajul se schimbă. În locul lui apăru un mesaj: „Dragă Nicole, dacă te trezești înainte de întoarcerea mea, să nu-ți faci griji. Am de gând să mă întorc în zori, cel mai târziu mâine dimineață la opt. Lucrez la seria de bioți 300 — știi tu, cei care nu sunt complet programați și de aceea pot fi destinați unor sarcini speciale — și am motive să cred că cineva îmi spionează munca. De aceea am accelerat terminarea proiectului actual și mă duc în afara Noului Eden pentru un ultim test. Te iubesc, Richard.”

Pe Câmpia Centrală era întuneric și frig. Richard încercă să aibă răbdare. Îi trimisese înainte spre locul sondării celui de al doilea habitat pe Einsteinul său, căruia îi spunea Super-Al, și pe Garcia 325. Ei îi explicaseră paznicului de noapte, un Garcia standard, că programul experimentului se modificase și chiar în momentul acela se realiza o investigație specială. Apoi Super-Al scosese tot echipamentul din deschizătura practicată în celălalt habitat și-l pusese pe sol. Întregul proces consumase mai mult de o oră din timpul prețios. Acum după ce Super-Al terminase în sfârșit, îi făcu semn lui Richard să se apropie. Garcia 325 îl îndreptă cu istețime pe biotul paznic spre altă zonă, astfel încât să nu-l poată vedea pe om.

Acesta nu pierdu timpul. Îl scoase din buzunar pe prințul Hal și-l băgă în deschizătură.

— Du-te repede, îi spuse, așezându-și monitorul mic în gaura de trecere.

De-a lungul săptămânilor, deschizătura din zidul celuilalt habitat fusese lărgită treptat, așa că acum era aproximativ pătrată, cu latura de optzeci de centimetri. Micuțul robot avea loc mai mult decât suficient.

Prințul Hal se grăbi spre capătul opus. De la canalul de trecere până la podeaua din interior era o înălțime de un metru. Robotul atașă cu îndemânare un cablu mic la un cârlig pe care îl fixă în deschizătură și-și dădu drumul în jos. Richard îi urmărea pe ecran fiecare mișcare și-i comunica prin radio instrucțiunile.

Se așteptase ca al doilea habitat să fie protejat de o zonă inelară exterioară. Nu se înșelase. Așadar proiectul de bază al celor două habitate este similar, gândi el. Mai anticipase și că avea să existe o deschizătură de vreun fel în zidul interior, o poartă sau ușă prin care picioroangele intrau și ieșeau, și că prințul Hal era destul de mic pentru a pătrunde în interiorul habitatului prin același loc.

Lui Hal nu-i luă mult să localizeze intrarea în partea principală a habitatului. Totuși, ușa evidentă se afla la peste douăzeci de metri deasupra solului inelului interior. După ce urmărise înregistrările video cu picioroangele urcându-se pe suprafețele verticale ale bioților buldozeriști și ale locului de supraveghere Avalon, Richard se pregătise și pentru posibilitatea respectivă.

— Suie, îi ordonă prințului Hal uitându-se cu nervozitate la ceas.

Era aproape șase. În Noul Eden avea să răsară în scurt timp soarele. Curând după aceea, la locul sondării aveau să apară savanții și inginerii.

Intrarea în habitat se afla deasupra solului, la o înălțime de o sută de ori mai mare decât înălțimea lui Hal. Ascensiunea robotului avea să fie echivalentă cu a unui om care escalada pe verticală o clădire de șaizeci de etaje. Acasă, Richard îl pusese pe robotei să exerseze cățărându-se pe pereți, însă fusese întotdeauna lângă el. Oare aici avea de ce să se agațe ca să urce? De pe monitor nu-și putea da seama. Oare sub-procesorul de comenzi mecanice conținea toate ecuațiile corecte? Voi afla destul de curând, gândi bărbatul în timp ce elevul său începu să urce.

Prințul Hal alunecă o dată și rămase agățat într-o mână, dar până la urmă reuși să ajungă sus. Ascensiunea consumă totuși alte treizeci de minute. Richard știa că era o cursă contracronometru. Când Hal ajunse pe pervazul circular al unui hublou, Richard văzu că pătrunderea robotului în habitat era blocată de o plasă de sârmă. În lumina slabă, se putea însă vedea o mică parte din interior. Richard poziționă cu grijă micuța videocameră a lui Hal, astfel încât să poată vedea prin plasă.

— Paznicul insistă că trebuie să se întoarcă la postul principal, îl anunță prin radio Garcia 325. I s-a cerut să raporteze zilnic la 6:30

La naiba, mai sunt doar șase minute! gândi Richard. Îl direcționă încet pe Hal de jur împrejurul bazei hubloului, ca să vadă dacă putea identifica vreun obiect în interiorul habitatului. Nu văzu nimic deosebit.

— Țipă! îi ordonă atunci, deschizând la maxim volumul audio al robotului. Țipă până îți spun să te oprești.

Nu testase noul amplificator pe care-l instalase în prințul Hal la volumul maxim și de aceea fu uluit de amplitudinea imitației țipătului de aviar, ba chiar sări înapoi. E al naibii de bun, își spuse după ce se adună, cel puțin dacă memoria nu mă înșală.

Paznicul biot apăru în scurt timp lângă Richard și, conform instrucțiunilor ante-programate, îi ceru actele și o explicație asupra a ceea ce făcea. Super-Al și Garcia 325 încercară să-l deruteze, dar când paznicul nu reuși să-l facă pe Richard să coopereze, insistă că trebuia să facă un raport de urgență. Pe monitor, Richard văzu plasa de sârmă dându-se la o parte și șase picioroange năvălind spre prințul Hal. Robotul continuă să țipe.

Paznicul Garcia începu să transmită prin radio apelul de urgență. Richard era conștient că mai avea doar câteva minute până când avea să fie silit să plece. Hai, fir-ar să fie, hai! spuse el uitându-se pe monitor între privirile aruncate peste umăr, spre Câmpia Centrală. Încă nu se vedea nici o lumină apropiindu-se dinspre Noul Eden.

La început, Richard crezu că fusese o închipuire. Apoi se repetă — fâlfâitul unor aripi mari în zbor. Unul dintre picioroange îi obstrucționa parțial vederea, dar, după câteva momente, Richard văzu o gheară cunoscută întinzându-se după prințul Hal. Țipătul de aviar care urmă îi confirmă că nu fusese o închipuire. Imaginea de pe monitor se încețoșă.

— Dacă ai vreo șansă, încearcă să te întorci în culoarul de trecere, țipă Richard în emițătorul radio. Am să revin mai târziu după tine.

Se răsuci pe călcâie și-și puse repede monitorul în geantă.

— Să mergem, le ordonă celor doi bioți ai săi și începură să alerge către Noul Eden.

În timp ce se grăbea către casă, Richard se simțea victorios. Intuiția nu m-a înșelat, își spuse bucuros. Asta schimbă totul… acum am o fiică de condus la altar.