Grădina din Rama

9

14 DECEMBRIE 2205

Cred că ar trebui să sărbătoresc, însă simt că am câștigat o victorie a la Pirus. În sfârșit, port în pântece copilul lui Michael. Dar cu ce preț! Încă nu știm nimic de Richard și cred că mi l-am înstrăinat și pe Michael.

Michael și cu mine ne-am asumat, separat, responsabilitatea pentru plecarea lui Richard. Mi-am rezolvat cât am putut de bine vinovăția, dându-mi seama că, pentru a putea fi o mamă care să însemne ceva pentru fete, va trebui să nu mă mai gândesc la asta. De cealaltă parte, Michael a reacționat la gestul lui Richard și la propria-i vinovăție dedicându-se devotamentului religios. Citește din Biblie de cel puțin două ori pe zi. Se roagă înainte și după fiecare masă și deseori preferă să nu ia parte la activitățile familiei, ca să poată să „comunice” cu Dumnezeu, În prezent, cuvântul „căință” este foarte important în vocabularul lui.

A atras-o și pe Simone în renăscutul lui zel creștinesc. Protestele mele slabe sunt pur și simplu ignorate. Ei îi place la nebunie povestea lui Iisus, deși nu poate să aibă decât cea mai vagă idee despre ce este vorba de fapt. Mai ales minunile o fascinează. Asemeni majorității copiilor nu-i este deloc greu să-și ignore neîncrederea. Mintea ei nu întreabă niciodată „cum?”, când Iisus merge pe apă sau când transformă apa în vin.

Comentariile mele nu sunt întru totul cinstite. Probabil că sunt geloasă pe relația dintre Michael și Simone. Fiind mama ei, ar trebui să fiu încântată că sunt atât de compatibili. Cel puțin ei se au unul pe altul. Oricât am încerca, eu și sărmana Katie rămânem incapabile de a stabili o relație atât de profundă.

Problema constă, în parte, în faptul că atât Katie cât și eu suntem extrem de încăpățânate. Deși are doar doi ani și jumătate, vrea deja să-mi controleze viața. Iată un exemplu simplu — setul de activități planificate pentru o zi. Nimeni altcineva nu m-a combătut vreodată în mod serios, nici măcar Richard. Michael și Simone sunt întotdeauna de acord cu ceea ce propun eu — atâta timp cât există și destul timp neplanificat.

Dar cu Katie e altă poveste. Dacă planific o plimbare în New York înainte de lecția de abecedar, ea vrea să schimbe ordinea. Dacă planific pui pentru cină, ea vrea carne de porc sau de vacă. Începem practic fiecare dimineață cu o ceartă legată de activitățile din ziua respectivă. Când nu-i plac deciziile mele, Katie se îmbufnează sau plânge după „tati”. Mă doare realmente când îl strigă pe Richard.

Michael spune că ar trebui să țin cont de dorințele ei. Susține că este doar o fază de creștere. Dar când îi atrag atenția că nici Genevieve, nici Simone n-au fost precum Katie, zâmbește și strânge din umeri.

Michael și cu mine nu avem întotdeauna aceleași păreri în privința metodelor pe care trebuie să le aplice un părinte. Am avut mai multe discuții interesante asupra vieții de familie în circumstanțele noastre bizare. Spre sfârșitul uneia dintre conversații, m-a cam scos din pepeni afirmația lui că aș fi „prea exigentă” cu fețele, drept care m-am hotărât să aduc în discuție subiectul religiei. L-am întrebat de ce-i atât de important pentru el ca Simone să învețe detaliile precise ale vieții lui Iisus.

— Cineva trebuie să ducă tradiția mai departe, mi-a spus.

— Așadar ești convins că va exista o tradiție de dus mai departe când n-o să zburăm veșnic, în voia sorții, prin spațiu și o să murim unul câte unul într-o singurătate îngrozitoare?

— Cred că Dumnezeu are un plan pentru toate ființele umane.

— Dar care-i planul Lui pentru noi?

— Nu știu. Tot așa cum nici miliardele de oameni care au rămas pe Pământ nu știu care este planul Lui pentru ei. Viața înseamnă căutarea planului Lui.

Am clătinat din cap și Michael a continuat:

— Nicole, pentru noi ar trebui să fie mai ușor. Noi avem mult mai puține lucruri care să ne distragă și de aceea nu avem nici o scuză să nu rămânem aproape de Dumnezeu. De aceea, preocupările mele anterioare legate de mâncare și de istoria artei sunt atât de greu de iertat. În Rama, ființele omenești trebuie să facă un efort major să-și umple timpul cu altceva decât rugăciuni și devoțiune.

Recunosc că, din când în când, certitudinea lui mă supără. În situația noastră actuală, viața lui Iisus pare să nu fie deloc mai relevantă decât a lui Atilla sau a oricărei alte făpturi omenești care a trăit vreodată pe planeta aceea îndepărtată aflată la o distanță de doi ani-lumină. Noi nu mai facem parte din rasa umană. Fie suntem condamnați, fie suntem începutul a ceea ce va fi, practic, o specie nouă. Oare Iisus a murit și pentru păcatele noastre, ale tuturor celor care nu vom mai revedea Pământul?

Dacă Michael n-ar fi fost catolic și educat de la naștere în favoarea procreării, nu l-aș fi convins niciodată să conceapă un copil. Avea o sută de motive pentru care nu era bine s-o facă. Dar în final, poate din cauză că-i tulburam devoțiunile nocturne cu încercările mele insistente de a-l convinge, a consimțit: m-a avertizat că era extrem de probabil ca „treaba să nu meargă” și că „nu își va asuma nici o responsabilitate” pentru frustrarea mea.

Ne-a luat trei luni să producem un embrion. În timpul primelor două cicluri de ovulație, n-am fost în stare să-l excit. Am încercat umor, masaj, muzică, mâncare — tot ce se menționa în articolele despre impotență. Vinovăția și încordarea lui erau mereu mai puternice decât ardoarea mea. Soluția a fost, în cele din urmă, fantezia. Când într-o noapte i-am sugerat să-și închipuie pe durata întregii afaceri că eu eram soția lui, Kathleen, a fost în stare în sfârșit să mențină o erecție. Mintea este într-adevăr o creație minunată.

Chiar și cu ajutorul fanteziei, a face dragoste cu Michael n-a fost o sarcină ușoară. În primul rând, și probabil că nu-i frumos din partea mea să spun asta, pregătirile lui sunt suficiente pentru a face o femeie obișnuită să-i piară cheful. Chiar înainte de a-și scoate hainele, închină întotdeauna o rugăciune lui Dumnezeu. Pentru ce se roagă? Ar fi fascinant de știut răspunsul.

Ludovic al VII-lea al Franței, primul soț al lui Alienor de Aquitania, fusese călugăr și a devenit rege doar printr-un accident istoric. În romanul tatălui meu despre Alienor există un lung monolog interior în care ea se plânge de chinul de a face dragoste înconjurată de solemnitate, pietate și de postavul aspru al călugărilor cistercieni. Ea tânjea în dormitor după veselie, râs, vorbe obscene și pasiune destrăbălată. Înțeleg de ce a divorțat de Ludovic și s-a măritat cu Henric Plantagenet.

Așadar acum sunt gravidă cu băiatul (sper) care va aduce variație genetică urmașilor noștri. A fost o adevărată bătălie și aproape sigur n-a meritat. Din cauza dorinței mele de a avea un copil de la Michael, Richard a plecat, iar Michael, cel puțin deocamdată, nu mai e prietenul apropiat și tovarășul din primul nostru an în Rama. Pentru reușita mea, am plătit. Acum trebuie să sper că această navă spațială are într-adevăr o destinație.

1 MARTIE 2206

Azi-dimineață am repetat testul parțial de genom, ca să verific rezultatele inițiale. Nu există nici o îndoială. Băiatul nostru încă nenăscut are în mod hotărât sindromul Whittingham. Din fericire nu mai există alt defect identificabil, dar Whittingham este și așa destul de rău.

După micul dejun, când am rămas singuri câteva clipe, i-am arătat datele lui Michael. La început n-a înțeles ce spuneam, dar când am folosit cuvântul „retardat” a reacționat imediat. Mi-am dat seama că se gândea la un copil care avea să fie tot timpul incapabil să-și poarte singur de grijă. Îngrijorarea i s-a atenuat doar parțial, când i-am explicat că sindromul Whittingham este doar incapacitatea de a învăța, un simplu eșec al procesului electrochimic din creier de a se derula așa cum trebuie.

Săptămâna trecută, când am făcut primul test parțial de genom, am bănuit sindromul Whittingham dar, întrucât rezultatele conțin o posibilă ambiguitate, nu i-am spus nimic lui Michael. Înainte de a extrage a doua mostră de lichid amniotic, am vrut să revăd ce se știa despre boala în cauză. Din păcate, enciclopedia mea medicală prescurtată nu conținea suficiente date ca să mă satisfacă.

În după-amiaza asta, în timp ce Katie dormea, eu și Michael am rugat-o pe Simone să meargă în camera copiilor pentru o oră, o oră și ceva. Îngerașul nostru perfect s-a conformat imediat. Michael era mult mai calm decât dimineață. A recunoscut că la început fusese devastat de veștile cu privire la Benjy (vrea ca pe copil să-l cheme Benjamin Ryan O'Toole, ca pe bunicul lui). Se pare că citirea cărții lui Iov a jucat un rol major, în sensul că l-a ajutat să-și recapete optimismul.

I-am explicat că dezvoltarea mintală a lui Benjy avea să fie înceată și anevoioasă. Totuși, s-a liniștit când l-am informat că mulți suferinzi de sindromul Whittingham au ajuns, după douăzeci de ani de învățătură, la cunoștințele echivalente vârstei de doisprezece ani. L-am asigurat pe Michael că boala nu are manifestări fizice, ca în cazul sindromului Down, și că, întrucât Whittingham este o caracteristică regresivă blocată, este puțin probabil ca vreun posibil urmaș să fie afectat înainte de a treia generație, cel mai devreme.

— Există vreun mod de a ști care dintre noi are sindromul în genele lui? m-a întrebat Michael spre sfârșitul discuției.

— Nu, i-am răspuns. Dereglarea este foarte greu de izolat, deoarece se pare că apare din mai multe gene diferite imperfecte. Diagnosticarea este simplă doar dacă sindromul este activ. Nici chiar pe Pământ încercările de a-i identifica pe purtători n-au avut succes.

Am început să-i povestesc că, din 2068, aproape că nu existaseră cazuri nici în Africa, nici în Asia. Era o dereglare fundamental caucaziană, cu cea mai mare incidență în Irlanda. Am hotărât că Michael avea să intre destul de curând în posesia acestor informații (toate sunt cuprinse în articolul principal din enciclopedia medicală, pe care îl citește acum) și n-am vrut să-l fac să se simtă și mai rău decât se simțea deja.

— Există vreun tratament? m-a întrebat. Am clătinat din cap.

— Nici unul pentru noi. În ultimul deceniu, au existat unele indicii conform cărora contramăsurile genetice ar putea avea efect dacă sunt folosite în al doilea trimestru al sarcinii. Totuși, procedura e complicată, chiar și pe Pământ, și ar putea avea ca rezultat pierderea fetusului.

Ar fi fost momentul perfect ca Michael să pronunțe cuvântul „avort”. N-a făcut-o. Convingerile lui religioase sunt atât de ferme și de neclintit încât sunt sigură că nici măcar nu s-a gândit la asta. Pentru el avortul este un lucru rău prin definiție, în Rama și pe Pământ. M-am pomenit întrebându-mă dacă există vreo situație în care s-ar fi gândit la avort. Ce se întâmpla dacă pruncul avea sindromul Down și mai era și orb? Sau dacă avea probleme congenitale multiple care garantau o moarte timpurie?

Dacă ar fi fost Richard aici, am fi avut o discuție logică despre avantajele și dezavantajele avortului. El ar fi creat una dintre faimoasele lui liste Ben Franklin, cu argumentele pro și contra înșirate separat pe cele două margini ale ecranului mare. Eu aș fi adăugat motivele de ordin emoțional (pe care Richard le-ar fi omis din lista lui inițială) în defavoarea avortului și până la urmă aproape sigur am fi căzut cu toții de acord să-l aducem pe Benjy în Rama. Ar fi fost o decizie rațională luată în comun.

Vreau să am acest copil. Dar mai vreau și ca Michael să-și reafirme angajamentul ca tată al lui. O discuție despre posibilitatea avortului ar fi smuls acest angajament reînnoit. Oarba acceptare a regulilor lui Dumnezeu, ale Bisericii sau ale oricăror dogme construite poate face ca, uneori, unui individ să-i fie ușor să-și retragă sprijinul pentru o decizie. Sper că Michael nu-i genul ăsta de persoană.