Grădina din Rama

9

Ziua plecării era 13 ianuarie 2215, conform calendarului ținut cu sfințenie de Richard și Nicole încă de când Rama scăpase din bombardamentul nuclear. Bineînțeles că data nu însemna nimic în realitate — ci numai pentru ei. Lunga călătorie până la Sirius cu ceva mai mult de jumătate din viteza luminii încetinise timpul în interiorul lui Rama, cel puțin în raport cu Pământul, așa că data folosită de ei era un artificiu. Richard estimă că data de pe Pământ, la momentul plecării lor de la Baza de Tranzit, era cu trei sau patru ani mai târziu, 2217 sau 2218. Îi era imposibil s-o calculeze exact, întrucât nu avea istoricul precis al variațiilor vitezei în perioada în care călătoriseră în Rama. De aceea, nu putea decât să aproximeze corecțiile relativiste necesare transformării bazei timpului lor propriu în cel cunoscut pe Pământ.

— Oricum, pentru noi n-are nici o importanță ce dată e acum pe Pământ, îi explică lui Nicole de îndată ce se deșteptară în ultima lor zi la Baza de Tranzit. În plus, e aproape sigur că ne vom întoarce în sistemul solar cu viteze extrem de mari, asta însemnând că va exista o dilatare suplimentară a timpului înainte de rendez-vousul de pe orbita lui Marte.

Nicole nu înțelesese niciodată cu adevărat relativitatea — pentru mintea ei era ceva complet lipsit de substanță — și în mod sigur nu intenționa să-și bată capul cu ea în ultima zi dinaintea despărțirii de Michael și Simone. Ştia că despărțirea avea să fie extrem de grea pentru toți și voia să-și concentreze toate resursele asupra acelor ultime momente emoționante.

— Vulturul a spus că va veni după noi la 11, îi spuse lui Richard în timp ce se îmbrăcau. Speram ca după micul dejun să putem sta cu toții în camera de zi. Vreau să-i încurajez pe copii să-și exprime sentimentele.

Micul dejun fu relaxat, chiar vesel, dar, când cei opt membri ai familiei se adunară în camera de zi, conștienți de faptul că aveau mai puțin de două ore de stat împreună, după care sosea Vulturul să-i ia pe toți în afară de Michael și Simone, conversația fu forțată și încordată.

Proaspeții căsătoriți stăteau alături, față în față cu Richard, Nicole și ceilalți patru copii. Ca de obicei, Katie era cuprinsă de frenezie. Vorbea neîncetat. Sărea de la un subiect la altul, evitând cu grijă orice discuție despre iminenta despărțire. Era în mijlocul unui lung monolog despre un vis nebunesc pe care îl avusese în noaptea precedentă, când povestirea îi fu întreruptă de două glasuri venind dinspre intrarea în camera principală.

— La naiba, Sir John, spuse primul dintre ele, care aducea cu glasul lui Richard, asta-i ultima noastră șansă. Am să merg acolo să spun la revedere, indiferent dacă vii și tu sau nu.

— Aceste cuvinte de despărțire, prințul meu, îmi îndurerează sufletul. Încă nu sunt destul de beat ca să înăbuș durerea. Tu însuți ai spus că fata este întruchiparea unui înger. Cum aș putea…

— Prea bine, atunci, am să mă duc fără tine, zise prințul Hal.

Toți ochii familiei erau ațintiți asupra micuțului prinț-robot al lui Richard, în timp ce acesta venea pe hol înspre camera de zi. Falstaff se împleticea în urma lui, oprindu-se la fiecare patru-cinci pași ca să bea din ploscă.

Hal se duse în fața lui Simone.

— Scumpă doamnă, spuse el lăsându-se într-un genunchi, nu găsesc cuvinte care să exprime așa cum trebuie cât îmi va fi de dor să-ți văd zâmbitoarea față. În tot regatul meu nu există altă femeie care să-ți fie egală ca frumusețe…

— Fir-ar să fie! îl întrerupse Falstaff, aruncându-se în genunchi lângă prinț. Poate că Sir John a făcut o greșeală. De ce să merg eu cu ceata asta pestriță — își flutură mâna spre Richard, Nicole și ceilalți copii, care zâmbeau larg — , când aș putea rămâne aici, în prezența unei atât de magnifice frumuseți, și avându-l drept concurent doar pe acest bătrân? Îmi amintesc de Doll Tearsheet…

În vreme ce roboții înalți de douăzeci de centimetri distrau familia, Benjy se ridică de pe scaunul lui și se apropie de Michael și Simone.

— Si-mone, vorbi el luptându-se să-și rețină lacrimile, o să-mi fie dor de tine. Se opri o clipă, uitându-se mai întâi la Simone, apoi la tatăl său. Sper ca tu și ta-ta să fiți fe-ri-ciți.

Simone se ridică și-l cuprinse în brațe pe frățiorul ei care tremura.

— Mulțumesc, Benjy. Şi mie o să-mi fie dor de tine. Şi voi purta în fiecare zi cu mine spiritul tău.

Îmbrățișarea ei îl dădu gata pe băiat Trupul lui Benjy fu scuturat de hohote, iar murmurele lui îndurerate aduseră lacrimi în ochii tuturor. În câteva clipe, Patrick se cuibări în poala tatălui său și-și îngropă ochii umflați la pieptul lui Michael.

— Tati… tati…, repeta el întruna.

Un coregraf n-ar fi putut imagina un dans mai frumos de despărțire. Radioasa Simone, arătând încă senină în ciuda lacrimilor, valsa prin cameră, spunând câte un drum bun plin de înțeles fiecărui membru al familiei în parte. Michael O'Toole rămase pe banchetă, cu Patrick în poală și Benjy alături. Ochii lui clipeau în mod repetat, când cei care urmau să plece veneau unul câte unul pentru îmbrățișarea finală.

Vreau să-mi amintesc veșnic acest moment. E atâta iubire aici! gândi Nicole în timp ce se uita prin cameră. Michael o ținea în brațe pe micuța Ellie; Simone îi spunea lui Katie cât de mult aveau să-i lipsească șuetele lor. Pentru prima dată, până și Katie își pierduse capul de emoție — rămase surprinzător de tăcută, când Simone se îndepărtă pentru a se duce lângă soțul ei.

Michael îl ridică cu blândețe pe Patrick din poală și luă mâna întinsă a lui Simone. Cei doi se întoarseră spre ceilalți și se lăsară în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune.

— Tatăl nostru ceresc, spuse Michael cu glas puternic apoi se opri câteva secunde până când restul familiei, chiar și Richard, îngenunche pe podea, lângă ei. Îți mulțumim că ne-ai dat dragostea plină de fericire a acestei minunate familii. Îți mulțumim că ne-ai arătat miraculoasa Ta lucrare în întreg Universul. În această clipă, Te implorăm, dacă asta e voința Ta, să ai grijă de noi în timp ce mergem pe căi separate. Nu știm dacă planul Tău pentru noi este să mai împărțim o dată camaraderia și dragostea care ne-au umplut pe toți. Rămâi cu noi, oriunde ne vor duce cărările noastre în uimitoarea Ta creație, și fă, O Doamne, ca într-o zi să ne reîntâlnim cu toții — pe lumea asta sau pe cealaltă. Amin!

Câteva secunde mai târziu sună soneria. Sosise Vulturul.

Nicole ieși din casă, anume proiectată ca o versiune mai mică a vilei de la Beauvois, și porni pe ulița îngustă în direcția gării. Trecu pe lângă alte case, toate întunecate și pustii și încercă să-și imagineze cum avea să fie când vor fi pline de oameni. Viața mea a fost ca un vis, își spuse. Cu siguranță, nici nu om n-a avut vreodată o experiență mai diversă.

Unele case proiectau umbre pe uliță în timp ce soarele simulat își încheia arcul pe plafonul aflat mult deasupra capului. Altă lume extraordinară, reflectă ea, trecând în revistă satul din colțul sudic al Noului Eden. Vulturul a avut dreptate când a spus că habitatul va fi absolut aidoma Pământului.

Preț de un moment, se gândi la planeta albastră, aflată la nouă ani-lumină distanță. În imaginea ei mentală stătea lângă Janos Tabori, cu cincisprezece ani în urmă, pe când Newton se îndepărta de LEO-3.

— Asta-i Budapesta, spusese Janos, încercuind cu degetul un punct de pe un glob luminat care strălucea în fereastra de observație.

Apoi Nicole localizase Beauvois, sau cel puțin regiunea generală, mergând în susul Loarei din locul în care fluviul se vărsa în ocean.

— Casa mea e cam pe aici, îi spusese lui Janos. Poate că tata și fiica mea se uită chiar acum în direcția asta.

Genevieve, gândi ea în timp ce amintirea pălea. Genevieve a mea. Acum ești o femeie tânără. Ai aproape treizeci de ani. Își continuă încet drumul pe ulița din apropierea noii ei case aflată în habitatul Pământ din Rama. Gândul la prima fiică o făcu să-și amintească o scurtă discuție pe care o avusese cu Vulturul în timpul unei pauze când înregistrase banda video la Baza de Tranzit.

— Voi putea s-o văd pe fiica mea Genevieve când vom fi aproape de Pământ? întrebase Nicole.

— Nu știu, răspunsese Vulturul după o scurtă ezitare. Asta depinde în întregime de felul în care vor răspunde semenii voștri, oamenii, la mesajul nostru. Dumneavoastră personal veți rămâne în Rama, chiar dacă va fi vorba de planurile pentru situații neprevăzute, dar e posibil ca fiica dumneavoastră să fie una dintre cele două mii de persoane care vin de pe Pământ să trăiască în Noul Eden. Asta s-a mai întâmplat, în cazul altor călători spațiali.

— Şi cu Simone cum rămâne? întrebase Nicole când Vulturul terminase. Am s-o mai văd vreodată?

— La asta e mai greu de răspuns. Sunt în joc mulți factori. Vulturul se uitase prelung la nefericita lui prietenă. Îmi pare rău, doamnă Wakefield.

O fiică rămasă pe Pământ. Alta într-o lume extraterestră aflată la aproape o sută de mii de miliarde de kilometri depărtare. Iar eu am să fiu altundeva. Cine știe unde. Nicole se simțea extrem de singură. Se opri din mers și-și concentră privirea asupra peisajului din jur. Se afla lângă o zonă circulară din parcul satului. În interiorul circumferinței cu bordură de piatră se aflau un tobogan, o ladă cu nisip, un labirint și un carusel — un teren de joacă perfect pentru copiii pământeni. Sub picioarele ei, rețeaua de DCG-uri era implantată în toate porțiunile parcului care, în cele din urmă, aveau să conțină iarbă adusă de pe Pământ.

Se aplecă să examineze originalele dispozitive de conversie a gazelor: obiecte compacte și rotunde, de numai doi centimetri diametru. Erau câteva mii, dispuse în șiruri și coloane ce înțesau parcul. Plante electronice, gândi Nicole. Transformă bioxidul de carbon în oxigen, făcând posibil ca noi, animalele, să supraviețuim.

Cu ochii minții, parcă vedea parcul cu iarbă, copaci și nuferi în micul heleșteu, exact cum apăruse în imaginea holografică din sala de conferințe de la Baza de Tranzit Însă cu toate că știa că Rama se întorcea în sistemul solar ca să „achiziționeze” ființe umane care aveau să umple acest paradis tehnologic, îi venea greu să-și imagineze parcul roind de copii. N-am mai văzut de aproape cincisprezece ani altă făptură umană, în afară de familia mea.

Ieși din parc și-și continuă drumul spre gară. Casele rezidențiale care străjuiseră ulițele înguste erau înlocuite acum de clădiri care, în cele din urmă, aveau să fie prăvălioare. Bineînțeles că toate erau pustii, ca de altfel și structura mare, rectangulară, destinată unui supermarket, aflată chiar peste drum de gară.

Nicole intră pe poartă și sui în trenul care aștepta, în spatele cabinei de comandă deservită de un robot Benita Garcia.

— E aproape întuneric, rosti ea cu glas tare.

— Mai sunt optsprezece minute, răspunse robotul.

— Cât durează până la somnariu? întrebă Nicole.

— Drumul până la Marea Gară Centrală ia zece minute, răspunse Garcia în timp ce trenul părăsea gara sud-estică. Apoi aveți două minute de mers pe jos.

Nicole știuse răspunsul, dar voise să audă un glas. Era a doua zi de solitudine, iar o conversație cu Garcia era mai bună decât să vorbească de una singură.

Trenul o ducea din colțul sud-estic al coloniei în centrul geografic al acesteia. Pe drum, văzu Lacul Shakespeare în stânga și versanții Muntelui Olimp (acoperiți cu alte DCG-uri) în dreapta. Monitoarele de mesaje electronice din tren afișau informații despre priveliști, oră și distanța parcursă.

Tu și Vulturul ați făcut treabă bună cu trenul ăsta, își spuse Nicole, gândindu-se la Richard care acum dormea împreună cu ceilalți membri ai familiei. În curând voi fi lângă tine în marea cameră rotundă.

În realitate, somnariul era doar o extindere a spitalului principal care se afla la două sute de metri de gara centrală. După ce coborî din tren și trecu pe lângă bibliotecă, Nicole intră în spital, îl străbătu și apoi, printr-un tunel lung, ajunse la somnariu. Restul familiei dormea într-o sală mare, circulară, la etaj. Fiecare se afla într-o „cușetă” din lungul peretelui, care semăna cu un sicriu închis ermetic. Numai fețele li se vedeau prin gemulețele din dreptul capului. Așa cum o învățase Vulturul, Nicole examină monitoarele ce conțineau datele cu privire la starea fizică a soțului ei, a celor două fiice și a celor doi fii. Toată lumea era bine. Nimic nelalocul lui.

Se opri și se uită cu drag la fiecare din cei iubiți. Aceasta avea să fie ultima ei inspecție. Conform procedurii, întrucât parametrii critici ai tuturor se încadrau în limite, era timpul să se culce și ea. Puteau să treacă mulți ani până să revadă pe cineva din familie.

Scumpul, dragul meu Benjy, oftă Nicole în timp ce se uita la fiul ei, dintre toți, pentru tine va cântări cel mai greu această pauză de viață. Katie, Patrick și Ellie vor recupera repede. Mințile lor sunt rapide și agile. Dar tu vei rata anii care te-ar fi putut face independent.

„Cușetele” erau menținute la distanță de peretele circular prin ceea ce semăna cu o lucrătură din fier forjat. Distanța de la capul unei cușete până la piciorul următoarei era doar de un metru și jumătate. Cușeta goală a lui Nicole era în mijloc — Richard și apoi Katie erau undeva deasupra capului ei; Patrick, Benjy și Ellie se aflau la picioarele ei.

Întârzie câteva minute lângă cușeta lui Richard. El fusese ultimul care adormise, cu două zile în urmă. Așa cum ceruse, prințul Hal și Falstaff fuseseră culcați pe pieptul lui în containerul sigilat. Aceste ultime trei zile au fost minunate, iubirea mea, spuse pentru sine Nicole în timp ce se uita lung prin geam la chipul lipsit de expresie al soțului ei. N-aș fi putut cere mai mult.

Înotaseră în Lacul Shakespeare, și chiar făcuseră schi nautic, escaladaseră Muntele Olimp și făcuseră dragoste ori de câte ori unul dintre ei avusese cea mai mică dorință. într-o noapte, stătuseră îmbrățișați în patul mare din noua lor casă. Îi verificaseră zilnic pe copiii adormiți, dar cea mai mare parte a timpului o folosiseră pentru explorarea noului lor tărâm.

Fusese o perioadă palpitantă, plină de emoție. Ultimele cuvinte ale lui Richard, înainte ca Nicole să activeze sistemul care îl adormea, fuseseră: „Ești o femeie extraordinară și te iubesc foarte mult”.

Acum era rândul ei. Nu mai putea amâna. Urcă în cușetă, așa cum exersase de multe ori în prima săptămână petrecută în Noul Eden, și apăsă toate comutatoarele cu excepția unuia. Spuma din jurul ei era incredibil de confortabilă. Capacul cușetei se închise deasupra capului. Nu mai trebuia decât să apese ultimul comutator pentru a introduce în compartiment gazul soporific.

Oftă adânc. În timp ce zăcea pe spate, își aminti visul cu Frumoasa Adormită pe care îl avusese în unul dintre ultimele teste de la Baza de Tranzit. Apoi mintea îi plonjă înapoi în copilărie, la week-endurile minunate pe care le petrecuse cu tata, urmărind spectacolele publice cu Frumoasa Adormită de la castelul d'Usse.

E un mod plăcut de a pleca, își zise, simțindu-se moleșită în timp ce gazul se strecura în cușetă. E plăcut să mă gândesc că acela care mă va trezi va fi un necunoscut Făt-Frumos.