Grădina din Rama

4

Localul cu hamburgeri din Orașul Central era în întregime administrat de bioți. Doi Lincolni conduceau restaurantul aglomerat și patru Garcia serveau clienții. Mâncarea era preparată de doi Einsteini, iar întreaga zonă de servire era păstrată imaculată de un singur Tiasso. Localul îi aducea un profit enorm patronului său, pentru că în afară de costul inițial al transformării clădirii și al materiilor prime nu mai existau alte cheltuieli.

Ellie mânca întotdeauna acolo în serile de marți, când lucra la spital ca voluntar. În ziua care deveni cunoscută drept Proclamația Mîșkin, fu însoțită la restaurant de profesoara ei, acum fără brasardă.

— Mă întreb de ce nu te-am văzut niciodată la spital, spuse Eponine servindu-se din porția de cartofi prăjiți. Oricum, ce faci acolo?

— În cea mai mare parte, stau de vorbă cu copiii bolnavi, răspunse Ellie. Sunt patru-cinci cu boli grave, printre Care un băiețel cu RV-41, și ei apreciază vizitele făcute de Oameni. Bioții Tiasso sunt foarte eficienți în tot ce se face în spital, dar nu atât de compătimitori și înțelegători. — Nu te supăra că te întreb, dar de ce faci asta? continuă Eponine după ce mușcă din hamburger. Ești tânără,

frumoasă sănătoasă. Probabil că există o mie de alte lucruri pe care ai prefera să le faci.

— Nu chiar. După cum știi, mama are un puternic simț al comunității, iar eu mă simt utilă stând de vorbă cu copiii. În plus, sunt stingheră în societate… Din punct de vedere fizic, am nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce este mult pentru liceu, dar n-am aproape nici un pic de experiență socială. Una dintre colegele mele mi-a spus că băieții mă cred extraterestră.

Eponine îi zâmbi. Chiar și să fii extraterestră ar fi mai bine decât să ai RV-41, gândi ea. Dar bărbații tineri au realmente de pierdut dacă te trec cu vederea.

Cele două femei își terminară cina, părăsiră micul restaurant și se duseră în scuarul din Orașul Central. In mijlocul acestuia se afla un monument cilindric dedicat ceremoniilor asociate cu prima aniversare a Zilei Stabilirii. Monumentul avea o înălțime de doi metri și jumătate. Suspendată în el, la nivelul ochilor, se afla o sferă transparentă cu diametrul de cincizeci de centimetri. Lumina mică din centrul ei reprezenta Soarele, planul paralel cu solul era planul ecliptic care conținea Pământul și alte planete din sistemul solar, iar luminile din sferă arătau pozițiile relativ corecte ale tuturor stelelor aflate pe o rază de douăzeci de ani-lumină în jurul Soarelui.

O linie lega Soarele de Sirius, indicând drumul pe care îl parcursese familia Wakefield în odiseea ei, spre Baza de Tranzit și înapoi în Sistemul Solar. Altă linie se întindea de la Sistemul Solar în lungul traiectoriei pe care o urmase Rama III de când îi culesese pe coloniștii umani de pe orbita lui Marte. Nava spațială, reprezentată printr-o lumină mare și roșie ce clipea cu intermitențe, se găsea în momentul de față cam la o treime din distanța dintre Soare și Tau Ceti.

— Am înțeles că ideea acestui monument a aparținut tatălui tău, spuse Eponine în timp ce stăteau lângă sfera celestă.

— Da, tata este foarte creativ când e vorba de știință și electronică.

Eponine se uită la lumina roșie care clipea.

— Nu-l deranjează deloc că mergem în altă direcție, nu către Sirius sau Baza de Tranzit?

— Nu cred, ridică din umeri Ellie. Nu prea vorbim despre asta… Mi-a spus odată că oricum nici unul dintre noi nu-i în stare să înțeleagă ce fac extratereștrii.

Eponine privi în jur.

— Uită-te la toți oamenii ăștia care merg grăbiți de colo-colo. Cei mai mulți nici măcar nu se opresc vreodată să vadă unde ne aflăm… Eu verific poziția noastră cel puțin o dată pe săptămână.

Deveni dintr-o dată foarte gravă.

— De când am fost diagnosticată cu RV-41, am simțit nevoia acută de a ști exact unde mă aflu în Univers… Mă întreb dacă asta face parte din frica mea de moarte.

După o lungă tăcere, își petrecu brațul după umerii lui Ellie.

— L-ai întrebat vreodată pe Vultur despre moarte? rosti ea.

— Nu, răspunse încet Ellie, dar aveam numai patru ani când am părăsit Baza de Tranzit. În mod sigur, nu aveam noțiunea morții.

— Când eram copil, gândeam ca un copil…, spuse pentru sine Eponine, apoi râse. Despre ce ai discutat cu Vulturul?

— Nu-mi amintesc exact. Patrick mi-a spus că Vulturului îi plăcea mai ales să se uite la noi cum ne jucam.

— Serios? Asta-i o surpriză. Din descrierea mamei tale, mi l-am imaginat pe Vultur mult prea serios ca să-l intereseze joaca.

— Încă îl mai văd cu claritate în minte, deși eram atât de mică, zise Ellie. Dar nu-mi amintesc dacă părea serios sau nu.

— L-ai visat vreodată?

— Oh, da. De multe ori. O dată stătea în vârful unui copac uriaș, uitându-se din nori în jos la mine.

Eponine râse din nou, apoi se uită la ceas.

— Vai de mine! făcu ea. Am întârziat la consult. Tu la ce oră trebuie să fii la spital?

— La șapte.

— Atunci ar fi bine s-o luăm din loc.

Când Eponine se prezentă la cabinetul lui Turner pentru verificarea bilunară, Tiasso care era de gardă o duse în laborator, îi luă probe de sânge și urină, după care îi spuse să ia loc. O informă după aceea că medicul întârzia.

În camera de așteptare se mai afla un negru cu ochi pătrunzători și zâmbet prietenos.

— Salut, spuse el când ochii ii se întâlniră, mă numesc Amadou Diaba și sunt farmacist.

Eponine se prezentă, gândindu-se că-l mai văzuse pe bărbatul acela.

— Grozavă zi, nu-i așa? întrebă el după o scurtă tăcere. Ce ușurare să-ți scoți afurisita aia de brasardă!

Femeia și-l aminti acum pe Amadou. Îl văzuse o dată sau de două ori la mitingurile bolnavilor de RV-41. Cineva îi spusese că Amadou contractase retrovirusul în urma unei transfuzii de sânge, în primele zile ale coloniei. Câți suntem în totali se întrebă ea. Nouăzeci și trei, sau nouăzeci și patru? Cinci dintre noi s-au îmbolnăvit prin transfuzie…

— Se pare că marile evenimente au loc întotdeauna câte două, urmă Amadou. Proclamația Mîșkin a fost anunțată înainte ca picioroangele să fie văzute pentru prima dată.

— Despre ce vorbești? îl privi mirată Eponine.

— N-ai auzit încă de picioroange? chicoti Amadou. Unde Dumnezeu ai fost?

Așteptă câteva secunde, apoi începu să explice.

— Echipa de explorare a celuilalt habitat lărgește de câteva zile locul de penetrare. Azi s-au confruntat dintr-o dată cu șase creaturi ciudate care au ieșit din gaura practicată în zid. Se pare că aceste „picioroange”, cum le-a numit reporterul TV, trăiesc în celălalt habitat. Arată ca niște mingi de golf atașate la șase picioare multiarticulate gigantice și se mișcă foarte, foarte repede… Au trecut peste oameni, bioți și echipament timp de o oră, apoi au dispărut din nou prin locul de penetrare.

Eponine era pe cale să pună câteva întrebări despre picioroange, când Turner ieși din cabinet.

— Domnule Diaba și domnișoară Eponine, spuse el, am un raport detaliat pentru fiecare dintre voi. Cine vrea să fie primul?

Încă o dată Eponine remarca superbii ochi albaștri ai medicului.

— Domnul Diaba era aici înaintea mea, așa că…

— Doamnele mai întâi, o întrerupse Amadou. Chiar și în Noul Eden.

Eponine intră în cabinetul lui Turner.

— Până acum e bine, îi spuse medicul când rămaseră singuri. Ai în mod clar virusul în organism, dar nu există nici un semn de deteriorare a mușchiului cardiac. Nu știu sigur de ce, dar e limpede că boala progresează mai repede la unii decât la alții…

Cum se face, frumosul meu medic, gândi femeia, că-mi urmărești atât de atent starea de sănătate, dar n-ai observat nici măcar o dată privirile pe care ți le arunc în tot acest timp?

— Te vom ține pe medicația de reglare a sistemului imunitar. Nu are efecte secundare serioase și s-ar putea ca datorită ei să nu vedem nici o dovadă a acțiunilor distructive ale virusului… Altfel te simți bine?

Ieșiră împreună în sala de așteptare. Medicul îi trecu în revistă simptomele ce ar fi indicat că virusul trecuse la alt stadiu de dezvoltare. În timp ce stăteau de vorbă, ușa se deschise și intră Ellie. La început, Turner îi ignoră prezența, dar după câteva clipe avu o evidentă reacție întârziată.

— Te pot ajuta cu ceva, domnișoară?

— Am venit să-i pun lui Eponine o întrebare, răspunse respectuoasă Ellie. Dacă deranjez, pot aștepta afară.

Medicul clătină din cap, apoi fu surprinzător de incoerent în ultimele cuvinte adresate lui Eponine. La început, ea nu înțelese ce se întâmpla. Însă când dădu să plece cu Ellie, îl văzu uitându-se lung la eleva ei. De trei ani tânjesc să văd o privire ca asta în ochii lui, gândi Eponine. Nucredeam că poate avea o astfel de privire, lar Ellie, binecuvântată fie ea, nici n-a observat-o.

Fusese o zi lungă. La ora când se îndrepta spre aparta-mentul din Hakone, Eponine se simțea extrem de obosită. Eliberarea emoțională pe care o simțise când își scosese brasarda trecuse. Acum era puțin deprimată. Şi se mai lupta și cu sentimentele de gelozie față de Ellie.

Se opri în fața apartamentului. Fâșia de pânză lată, de culoare roșie, amintea tuturor că înăuntru locuia un purtător de RV-41. Mulțumindu-i iarăși judecătorului Mîșkin, Eponine trase cu grijă fâșia. Pe ușă rămase o urmă. Am s-o vopsesc mâine, gândi ea.

O dată intrată în apartament, se instală în fotoliul ei moale și întinse mâna după o țigară. Simți un val de plăcere anticipată, în timp ce punea țigara în gură. La școală nu fumez niciodată în fața elevilor. Nu vreau să fiu un exemplu rău pentru ei. Fumez numai aici. Acasă. Când sunt singură.

Eponine nu prea ieșea seara. Sătenii din Hakone îi dăduseră limpede de înțeles că n-o doreau în mijlocul lor, ba chiar două delegații separate îi ceruseră deschis să părăsească satul, iar pe ușa apartamentului apăruseră mai multe bilete amenințătoare. Dar Eponine refuzase cu încăpățânare să se mute. Cum Kimberly nu era niciodată acolo, avea mai mult spațiu decât și-ar fi permis în condiții normale. Şi mai știa că în nici o zonă a coloniei un purtător de RV-41 n-ar fi fost bine venit.

Femeia adormise în fotoliu și visa câmpii de flori galbene. Aproape că nu auzi ciocăniturile, deși erau foarte puternice. Se uită la ceas — era ora 23. Când deschise ușa, în apartament intră Kimberly.

— Oh, Ep, cât mă bucur că ești aici! Simțeam nevoia desperată să discut cu cineva. Cineva în care să pot avea încredere.

Își aprinse țigara cu o mișcare smucită și izbucni imediat într-un monolog dezlânat.

— Da, da, știu, spuse ea văzând dezaprobarea din ochii lui Eponine. Ai dreptate, sunt drogată… Dar am nevoie de asta… Senzațiile artificiale tot sunt mai bune decât să te gândești la tine ca la un rahat.

Trase adânc din țigară și slobozi fumul în rafale scurte.

— Nemernicul chiar a făcut-o de data asta, Ep… Mi-a dat papucii… Jigodia încrezută crede că poate să facă ce vrea… I-am tolerat aventurile și chiar le-am lăsat pe unele fete mai tinere să mi se alăture — sexul în trei înlătura plictiseala.. dar eu eram mereu ichiban, numărul unu, sau cel puțin așa credeam.

Stinse țigara și începu să-și frângă mâinile. Era gata să plângă.

— Iar astă seară, mi-a spus să mă mut… „Ce”, am zis eu, „ce vrei să spui?” „Te muți”, mi-a spus, Nici un zâmbet, nici o discuție. „Strânge-ți lucrurile. Te așteaptă un apartament în spate la Xanadu.” „Acolo trăiesc târfele”, i-am zis. A zâmbit puțin și n-a spus nimic. „Adică, sunt pusă pe liber”, l-am întrebat și m-a apucat furia. „Nu poți să faci asta!”, i-am spus. Am încercat să-l lovesc, dar mi-a prins mâna și m-a plesnit peste față. „Ai să faci cum îți ordon”, mi-a zis. „Ba nu, nenorocitule!” Am apucat o vază și am aruncat-o. S-a izbit de o masă și s-a făcut țăndări. În câteva secunde, doi bărbați mi-au legat mâinile la spate. „Luați-o de aici”, a spus regele japonez. M-au dus în noul meu apartament. Era foarte frumos. În camera de toaletă era o cutie mare de kokomo rulat. Am fumat o doză întreagă și am simțit că zbor. Hei, mi-am spus, nu-i chiar atât de rău. Cel puțin nu mai trebuie să-i satisfac dorințele sexuale bizare. M-am dus la cazinou și m-am distrat pe cinste până i-am văzut… în public, în fața tuturor. M-a apucat nebunia — am urlat, am țipat, am blestemat, chiar am atacat-o. Cineva m-a lovit în cap. M-am pomenit pe podeaua cazinoului, cu Toshio aplecat asupra mea. Mi-a șuierat: „Dacă mai faci vreodată ceva de genul ăsta, ai să fi îngropată lângă Marcello Danni.”

Își coborî fața în mâini și începu să plângă în hohote.

— Oh, Ep, spuse după câteva secunde, mă simt atât de neajutorată! N-am încotro s-o iau. Ce să fac?

Înainte ca prietena ei să apuce să rostească ceva, vorbi din nou:

— Ştiu, știu, aș putea să mă întorc să lucrez în spital. E nevoie de infirmiere, de infirmiere adevărate… apropo, unde-i Lincolnul tău?

Eponine zâmbi și arătă spre debara.

— Bravo ție! râse Kimberly. Ține robotul la întuneric. Scoate-l afară să curețe baia, să spele vasele, să facă mâncare. Apoi, pac, la loc în debara. Chicoti. Scula lor nu funcționează, să știi. Vreau să spun că au una, un fel de sculă, perfect anatomică de altminteri, dar nu li se întărește. Într-o noapte când eram singură și drogată, l-am pus pe unul să se urce pe mine, dar n-a știut la ce mă refeream când am spus „bag-o”. Cum n-au știut nici unii bărbați.

Sări în picioare și începu să se plimbe prin cameră.

— Nu prea știu de ce am venit, își aprinse altă țigară. M-am gândit că poate tu și cu mine, adică, noi am fost prietene un timp… Glasul i se stinse. Acum mă duc la vale, încep să mă simt deprimată. E groaznic, cumplit. Nu pot să suport. Nu știu la ce mă așteptam, dar tu ai propria ta viață… Ar fi mai bine să plec.

Traversă camera și o îmbrățișă grăbit pe Eponine.

— Ai grijă de tine, da? Nu-ți face griji pentru mine, mă voi descurca.

Abia după ce Kimberly închise ușa după ea, Eponine își dădu seama că nu scosese o vorbă cât fusese în cameră fosta ei prietenă. Fu sigură că nu avea s-o mai vadă niciodată.