Grădina din Rama

8

Nicole se aplecă peste chiuvetă și-și privi fața în oglindă. Își trecu degetele peste ridurile de sub ochi și-și netezi bretonul cărunt. Ești aproape o babă, își spuse ea. Apoi zâmbi.

— Îmbătrânesc, îmbătrânesc, am să port pantalonii cu cracii suflecați, spuse cu glas tare.

Râse și se întoarse cu spatele la oglindă, pentru a se vedea din spate, atât cât putea. Rochia cenușie pe care avea de gând să o poarte la nunta lui Ellie i se mula pe corpul încă suplu și atletic după atâția ani. Nu-i prea rău, gândi aprobator. Cel puțin, Ellie nu se va simți prost.

Pe noptiera de lângă pat se aflau două fotografii cu Genevieve și soțul ei francez, pe care i le dăduse Kenji. După ce se întoarse din baie, Nicole luă fotografiile și se uită la ele. La nunta ta n-am putut să fiu de față, Genevieve, gândi dintr-o dată cu tristețe. Nici măcar nu l-am cunoscut pe soțul tău.

Luptându-se cu emoția, se duse în cealaltă parte a dormitorului. Se uită aproape un minut la o fotografie a lui Simone și Michael O'Toole, făcută în ziua nunții lor la Baza de Tranzit. Iar pe tine te-am părăsit la numai o săptămână după nuntă… Erai atât de tânără, Simone, dar în multe privințe mult mai matură decât Ellie…

Nu voi să-și termine gândul. Era mult prea dureros să-și amintească de Genevieve sau de Simone. Era mai sănătos să se concentreze asupra prezentului. Intenționat, întinse mâna și luă de pe perete fotografia lui Ellie, care atârna alături de cele ale fraților și surorilor ei. Vei fi a treia fiică a mea care se mărită, se gândi. Pare imposibil Uneori viața gonește mult prea repede.

Un carusel de imagini cu Ellie îi trecu fulgerător prin minte. O revăzu pe fetița micuță și timidă întinsă lângă ea în Camera Albă din Rama II, îi văzu chipul mic plin de uimire în timp ce se apropiau de Baza de Tranzit, noile trăsături de adolescentă din momentul trezirii din somnul lung și, în cele din urmă, curajul și hotărârea cu care vorbise în fața cetățenilor Noului Eden în apărarea programului lui Turner. Era o călătorie în trecut extrem de emoțională.

Puse la loc fotografia pe perete și începu să se dezbrace. De abia atârnase rochia în dulap, când auzi, chiar în apropiere, un zgomot ciudat, de parcă plângea cineva. Ce-o fi asta? se întrebă. Rămase nemișcată câteva minute, dar nu mai auzi nimic. Totuși, când se îndreptă de spate, avu senzația stranie că în cameră cu ea se aflau Genevieve și Simone. Se uită iute în jur, totuși era singură.

Ce se petrece cu mine? se întrebă. Oare muncesc prea mult? Oare combinația dintre cazul Martinez și nunta lui Ellie m-au adus la capătul nervilor? Sau o fi încă unul dintre „episoadele “ mele psihice?

Încercă să se calmeze, respirând adânc și rar, totuși nu reuși să se scuture de senzația că Simone și Genevieve se aflau în cameră cu ea. Prezența lor era atât de puternică, încât trebui să se abțină să le vorbească. Își aminti cu claritate discuția pe care o avusese cu Simone înaintea căsătoriei cu Michael O'Toole. Poate că de asta sunt ele aici, se gândi. Au venit să-mi aducă aminte că am fost prea ocupată cu munca mea și n-am discutat cu Ellie despre nuntă. Râse sonor, nervoasă, dar pielea îi rămase zbârlită pe brațe.

Iertați-mă, iubitelor, le spuse atât fotografiei lui Ellie cât și spiritelor lui Simone și Genevieve. Vă promit că mâine…

De data asta, țipătul fu inconfundabil. Nicole îngheță în dormitor, cu adrenalina pompându-i în organism. În câteva secunde, alerga prin casă către biroul în care lucra Richard.

— Richard, spuse chiar înainte de a ajunge la ușa biroului, ai auzit?

Se opri în mijlocul frazei. Biroul era o harababură.

Richard stătea pe podea, înconjurat de două monitoare și un maldăr de piese electronice. într-o mână ținea roboțelul prințul Hal, iar în cealaltă prețiosul lui calculator portabil din misiunea Newton. Trei bioți — doi Garcia și un Einstein parțial dezasamblat — stăteau aplecați asupra lui.

— Bună, iubito, zise el nonșalant. Ce cauți aici? Credeam că dormi la ora asta.

— Richard, sunt sigură că am auzit un țipăt de aviar. Numai cu un minut în urmă. Era aproape.

Ezită, încercând să se hotărască dacă să-i spună sau nu de vizita lui Genevieve și Simone.

— N-am auzit nimic, încreți fruntea Richard. Vreunul dintre voi a auzit? îi întrebă pe bioți.

Toți clătinară din cap, inclusiv Einsteinul al cărui piept era larg deschis și conectat prin patru cabluri la monitoarele de pe podea.

— Sunt sigură că am auzit ceva, zise Nicole. Rămase tăcută o clipă. O fi alt semn al Stresului Terminal! se întrebă în gând, apoi se uită la haosul de pe podea.

— Apropo, iubitule, ce faci?

— Te referi la astea? Nimic special. Un alt proiect de-al meu…

— Richard Wakefield, nu-mi spui adevărul! Nu se poate ca harababura asta de peste tot să fie „nimic special”. Te cunosc bine. Care-i secretul?

Richard schimbase afișajele de pe toate cele trei monitoare active și acum clătina cu putere din cap.

— Nu-mi place asta, mormăi el. Nu-mi place deloc. Se uită spre Nicole. Ai accesat cumva ultimele mele fișiere din supercalculatorul central? Chiar fără să vrei?

— Nu, bineînțeles că nu. Nici măcar nu știu parola de intrare. Dar nu despre asta vreau să discut…

— Cineva a făcut-o… (Richard accesă o subrutină de diagnosticare a securității și studie unul dintre monitoare.) De cel puțin cinci ori în ultimele trei săptămâni… Ești sigură că n-ai fost tu?

— N-am fost eu, dar văd că tot încerci să schimbi subiectul. Vreau să-mi spui despre ce-i vorba.

Bărbatul îl puse pe podea pe prințul Hal și se uită la ea.

— Încă nu sunt pregătit să-ți spun, iubito, rosti după un moment de ezitare. Mai lasă-mă, te rog câteva zile.

Nicole era nedumerită. În cele din urmă, totuși, fața i se lumină.

— În regulă, iubitule, dacă-i un cadou de nuntă pentru Ellie, atunci am să aștept bucuroasă…

Richard se întoarse la munca sa și Nicole se instală pe singurul scaun liber din cameră. În timp ce se uita la soțul ei, își dădu seama cât era de obosită. Se convinse că oboseala o făcuse să-și imagineze țipătul.

— Iubitule, vorbi încetișor după câteva minute.

— Da?

— Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu adevărat aici în Noul Eden? Vreau să spun, de ce am fost lăsați în pace într-un mod atât de absolut de creatorii lui Rama? Majoritatea coloniștilor își văd de viața lor fără să se gândească la faptul că voiajează într-o navă spațială interstelară construită de extratereștri. Cum e posibil? De ce nu apare dintr-o dată Vulturul sau altă manifestare la fel de minunată a tehnologiei extraterestre superioare? Poate că atunci măruntele noastre probleme…

Se opri, când Richard începu să râdă.

— Ce e? întrebă ea.

— Îmi amintește de o discuție pe care am avut-o cu Michael O'Toole. Se simțea frustrat că nu voiam să accept mărturiile apostolilor și mi-a spus că Dumnezeu ar trebui să știe că noi suntem o specie de Toma necredinciosul și că ar trebui să programeze vizite frecvente de întoarcere ale lui Hristos înviat din morți.

— Situația aceea era total diferită!

— Oare? Cu ce ar fi mai greu de acceptat mărturiile primilor creștini despre Hristos, decât felul în care am descris noi Baza de Tranzit și lunga noastră călătorie cu viteze relativiste? Pentru ceilalți coloniști, este mult mai liniștitor să creadă că această navă cosmică a fost construită de, ASI ca experiment. Foarte puțini dintre ei înțeleg suficient de bine știința ca să știe că Rama depășește cu mult posibilitățile noastre tehnologice. Nicole rămase tăcută un moment.

— Atunci, nu putem face nimic ca să-i convingem… Fu întreruptă de un zbârnâit triplu de sonerie care indica un telefon urgent. Nicole se repezi să răspundă. Pe monitor apăru fața îngrijorată a lui Max.

— Avem o situație periculoasă aici, în exteriorul complexului de detenție, anunță el. O gloată furioasă, probabil șaptezeci-optzeci de persoane, majoritatea din Hakone. Vor să ajungă la Martinez. Au terminat deja doi bioți Garcia și au atacat alți trei. Judecătorul Mîșkin încercă să discute omenește cu ei, dar au o stare de spirit groaznică. Se pare că Mariko Kobayashi s-a sinucis în urmă cu vreo două ore. Toată familia ei este aici…

În mai puțin de un minut, Nicole se îmbrăcă în trening. Richard încercă în zadar s-o împiedice.

— A fost decizia mea, spuse ea în timp ce se suia pe bicicletă, și eu trebuie să mă ocup de consecințe.

Porni pe potecă spre principala bandă pentru biciclete și începu să pedaleze cu furie. Mergând cu toată viteza, avea să ajungă la centrul administrativ în patru-cinci minute, jumătate din timpul pe care l-ar fi făcut cu trenul.

Kenji a greșit, gândi Nicole. Ar fi trebuit să țin o conferință de presă azi dimineață. Atunci aș fi putut să-mi explic decizia.

Aproape o sută de coloniști erau adunați în scuarul principal din Orașul Central, agitându-se în fața complexului de detenție al Noului Eden unde era ținut Pedro Martinez de când fusese acuzat că o violase pe Mariko Kobayashi.

Judecătorul Mîșkin stătea în vârful treptelor din fața centrului de detenție și vorbea mulțimii furioase printr-un megafon. Douăzeci de bioți, în majoritate Garcia dar și câțiva Lincoln și Tiasso, făcuseră un lanț în fața lui și împiedicau mulțimea agitată să urce treptele ca să ajungă la judecător.

— Oameni buni, vorbea rusul cărunt, dacă Pedro Martinez este cu adevărat vinovat, atunci va fi condamnat. Dar constituția noastră îi garantează un proces cinstit…

— Ține-ți gura, moșule, strigă cineva din mulțime. Îl vrem pe Martinez.

În stânga, în fața teatrului, șase tineri orientali terminau un eșafod. Mulțimea scoase un chiot de bucurie, când unul dintre ei legă de bara transversală a spânzurătorii o funie groasă prevăzută cu un laț. Un japonez corpolent de vreo douăzeci de ani își croi drum în fața mulțimii.

— Cară-te din drum, moșule, spuse el. Şi ia cu tine și prostiile astea mecanice. Noi nu ne răfuim cu tine. Suntem aici ca să facem dreptate familiei Kobayashi.

— Să n-o uităm pe Mariko! strigă o tânără.

Se auzi un zgomot puternic; un băiat cu părul roșu lovi un Garcia în față cu o bâtă de base-ball din aluminiu. Cu ochii distruși și fața desfigurată, Garcia nu reacționă, dar nici nu cedă locul din cordon.

— Bioții nu vor riposta, spuse Mîșkin la megafon. Ei sunt programați să fie pacifiști. Dar distrugerea lor nu servește nici unui scop. Violența prostească nu are sens.

În acel moment, mulțimea dezlănțuită salută prin urale apariția a două bârne uriașe, cărate de câte zece tineri.

— Acum îi vom înlătura pe bioții care-l apără pe ucigașul Martinez, spuse tânărul japonez purtător de cuvânt. E ultima ta șansă, moșule. Mișcă-te din drum înainte să fii rănit.

Mulți indivizi din mulțime alergară să ia poziție lângă bârnele pe care intenționau să le folosească drept berbeci de asalt. În clipa aceea, Nicole ajunse în scuar.

Sări repede de pe bicicletă, trecu prin cordon și urcă scările în fugă pentru a sta lângă Mîșkin.

— Hiro Kobayashi! strigă ea la megafon, înainte ca mulțimea s-o recunoască. Am venit să-ți explic de ce nu va fi nici un proces cu jurați pentru Pedro Martinez. Vrei să ieși în față, ca să te pot vedea?

Hiro Kobayashi, care stătea la distanță la marginea scuarului, păși încet spre baza treptelor în fața lui Nicole.

— Kobayashi-san, vorbi Nicole în japoneză, mi-a părut foarte rău când am auzit de moartea fiicei dumitale…

— Ipocrito! strigă cineva în engleză și mulțimea începu să murmure.

— Ca părinte, continuă Nicole, îmi imaginez ce cumplit trebuie să fie să-ți moară un copil… Şi acum — spuse ea în engleză și adresându-se mulțimii — lăsați-mă să vă explic tuturor decizia mea de azi. Constituția Noului Eden spune că fiecare cetățean trebuie să aibă parte de un „proces drept”. În toate celelalte cazuri de la întemeierea coloniei, acuzațiile au dus la un proces cu jurați. În cazul domnului Martinez, totuși, din cauza publicității făcute, sunt convinsă că nu poate fi găsit un juriu imparțial.

Un cor de fluierături și huiduieli o întrerupse pentru scurt timp, dar femeia continuă:

— Constituția noastră nu prevede ce trebuie făcut pentru a se asigura un „proces cinstit” în lipsa unui juriu. Totuși judecătorii au fost selectați pentru a aplica legea și sunt calificați să rezolve cazurile pe bază de dovezi. De aceea, am încredințat cazul Martinez Tribunalului Special al Noului Eden. Toate dovezile — dintre care unele n-au fost făcute publice până acum — vor fi cântărite cu grijă.

— Noi știm că Martinez e vinovat, strigă drept răspuns nefericitul Kobayashi. Chiar el a recunoscut c-a făcut sex cu fiica mea. Şi știu c-a mai violat o fată, în Nicaragua, pe Pământ. De ce-l protejați? Cum rămâne cu dreptatea pentru familia mea?

— Pentru că legea…, începu Nicole, dar fu acoperită de strigătele mulțimii.

— Îl vrem pe Martinez! Îl vrem pe Martinez! Urletele se întețiră, când bârnele uriașe, care fuseseră lăsate pe sol la scurt timp după apariția lui Nicole, fură din nou ridicate de oamenii din scuar. În timp ce mulțimea se lupta să instaleze un berbec, una dintre bârne izbi din greșeală monumentul care marca locația cerească a lui Rama. Sfera se făcu țăndări, iar componentele electronice care indicaseră stelele învecinate se rostogoliră pe pavaj. Mica lumină clipitoare care reprezenta Rama se sparse în sute de fragmente.

— Cetățeni ai Noului Eden, strigă la megafon, Nicole, ascultați-mă până la capăt! Cazul acesta are ceva pe care nici unul dintre noi nu-l știe. Dacă veți asculta…

— Ucideți-o pe târfa cioroaică! strigă băiatul cu părul roșu care lovise biotul Garcia cu bâta de base-ball.

Nicole îl fulgeră cu ochii în flăcări.

— Ce-ai spus? tună ea.

Urletele mulțimii încetară brusc. Băiatul era izolat. Se uită nervos în jur și rânji.

— Ucideți-o pe târfa cioroaică, repetă el.

Nicole coborî treptele într-o clipă. Mulțimea se dădu la o parte, în timp ce ea se îndrepta direct către roșcat.

— Mai spune o dată, zise cu nările fremătând, când fu la mai puțin de un metru de opozantul ei.

— Ucide…, începu el.

Ea îl plesni puternic peste obraz cu toată mâna. Palma dată produse un zgomot care se reverberă prin piațetă. Nicole se întoarse brusc și porni către trepte, dar o mulțime de mâini o înșfăcară din toate părțile. Băiatul ridică pumnul…

În clipa aceea, două bubuituri puternice zgâlțâiră scuarul. În timp ce lumea încerca să-și dea seama ce se întâmpla, alte două explozii se auziră pe cer, deasupra capetelor mulțimii.

— Suntem doar eu și arma mea, spuse la megafon Max Puckett. Şi-acum, oameni buni, lăsați-o pe doamna judecător să treacă… ei, așa-i mai bine… și apoi îndreptați-vă către casele voastre…

Nicole se eliberă din mâinile care o țineau, însă mulțimea nu se dispersă. Max ridică arma, ținti nodurile groase ale frânghiei spânzurătorii de pe eșafod și trase din nou. Frânghia explodă în bucăți, o parte din ele căzând în mulțime.

— Ascultă, națiune, urmă Max, nu sunt mult mai căpos decât acești doi judecători. Şi știu deja că am să petrec ceva timp în centrul ăsta de detenție pentru c-am violat legea armelor. Mi-ar părea al dracului de rău să trebuiască să împușc câțiva dintre voi…

Își îndreptă arma spre mulțime și toți se ghemuiră instinctiv. Max trase în gol peste capetele lor și începu să râdă din toată inima când oamenii începură s-o ia la fugă, golind piațeta.

Nicole nu putea să doarmă. Reconstituia întruna aceeași scenă. Se tot vedea intrând în mulțime și pălmuindu-l pe băiatul cu părul roșu. Ceea ce nu mă face mai bună decât el, se gândi.

— Ești trează, nu-i așa? întrebă Richard.

— Mda.

— Te simți bine? Urmă o scurtă tăcere.

— Nu, Richard… nu mă simt. Sunt extrem de supărată pe mine, pentru că l-am lovit pe băiatul ăla.

— Hei, revino-ți! Nu te mai condamna. A meritat-o. Te-a insultat în cel mai urât mod. Oamenii ca el nu înțeleg decât de forță.

Întinse mâna și începu s-o maseze pe spate.

— Dumnezeule, nu te-am mai văzut niciodată atât de încordată! Ești numai noduri.

— Sunt îngrijorată, încuviință Nicole. Am senzația cumplită că întreaga țesătură a vieții noastre aici, în Noul Eden, este pe cale să se destrame… Şi că tot ce am făcut sau ce fac eu este inutil.

— Ți-ai dat toată silința, iubito, și trebuie să-ți mărturisesc că mă uimește cât de mult ai încercat. Dr nu trebuie să uiți că ai de a face cu ființe umane… Le poți transporta într-o altă lume și să le oferi un paradis, dar ele vin echipate cu temerile, nesiguranțele și predilecțiile lor culturale. O lume nouă este cu adevărat nouă dacă toți oamenii o iau de la capăt cu mințile complet golite, precum calculatoarele noi lipsite de software și sisteme de operare — doar un enorm potențial nefolosit. Nicole reuși să zâmbească.

— Nu ești prea optimist, iubitule.

— De ce aș fi? Nimic din ce am văzut aici, în Noul Eden, sau pe Pământ nu-mi sugerează că omenirea este în stare să realizeze armonia în relația cu sine, cu atât mai puțin cu alte făpturi vii. Când și când apare un individ, sau chiar un grup, care este în stare să transcendă genetica de bază și obstacolele ambientale ale rasei… Dar acei oameni sunt miracole, nu sunt majoritatea.

— Nu sunt de acord cu tine, șopti Nicole. Ești prea pesimist. Eu cred că majoritatea oamenilor vrea cu disperare să atingă armonia. De aceea avem nevoie de mai multă educație. Şi de mai multe exemple bune.

— Chiar și băiatul cu părul roșu? Chiar crezi că ar putea fi educat să renunțe la intoleranță?

— Trebuie să cred asta, iubitule. Altfel… mă tem că pur și simplu aș abandona.

Richard scoase un sunet între tuse și râs.

— Ce este? întrebă Nicole.

— Mă întrebam doar dacă Sisif s-a amăgit vreodată cu gândul că poate data viitoare bolovanul nu se va mai rostogoli la vale.

Nicole zâmbi.

— Probabil că a crezut că exista o șansă ca bolovanul să rămână în vârf, altfel nu s-ar fi chinuit atâta… Cel puțin așa cred eu.