Grădina din Rama

2

Visele veniră din nou în primele ore ale dimineții. Nicole se trezi și încercă să-și aducă aminte ce visase, dar nu ținea minte decât imagini izolate. În unul dintre vise, apăruse fața fără corp a lui Omeh. Străbunicul ei Senoufo o avertizase în legătură cu ceva, dar Nicole nu înțelesese ce spunea. În alt vis, Nicole îl urmărise pe Richard care intra într-un ocean liniștit chiar înainte ca un val devastator să se năpustească spre țărm.

Se frecă la ochi și se uită la ceas. Nu era încă ora patru. Aproape la aceeași oră în fiecare dimineață din săptămâna asta, se gândi. Ce-or însemna? Se ridică și se duse în baie.

Câteva momente mai târziu, era în bucătărie, îmbrăcată în hainele de sport. Bău un pahar de apă. Un biot Abraham Lincoln, care stătuse nemișcat lângă perete la capătul mesei din bucătărie, se activă și se apropie de ea.

— Doriți o cafea, doamnă Wakefield? întrebă luându-i paharul gol.

— Nu, Linc. Acum o să ies. Dacă se trezește cineva, spune-i că mă întorc până la șase.

Nicole porni pe hol către ușă. Înainte de a ieși din casă, trecu prin fața cabinetului din partea dreaptă a coridorului. Peste tot pe masa de lucru a lui Richard erau împrăștiate hârtii, lângă și pe calculatorul pe care îl proiectase și-l construise singur. Richard era extrem de mândru de noul său calculator, pe care Nicole îl încurajase să-l construiască, deși era puțin probabil că avea să-i înlocuiască vreodată cu totul jucăria electronică favorită, calculatorul standard de buzunar ASI. Chiar dinainte de lansarea navei Newton, Richard purtase cu religiozitate micul calculator portabil.

Nicole recunoscu scrisul soțului ei pe unele foi, dar nu reuși să-i citească limbajul simbolic. În ultimul timp, și-a petrecut multe ore aici, gândi ea, simțind o strângere de inimă. Deși crede că ceea ce face e greșit.

La început, Richard refuzase să participe la efortul de decodare a algoritmului care guverna vremea în Noul Eden. Nicole își amintea cu claritate discuția lor.

— Am fost de acord să participăm la această democrație, argumentase ea. Dacă tu și cu mine alegem să-i ignorăm legile, atunci constituim un exemplu primejdios pentru ceilalți…

— Asta nu e o lege, o întrerupsese Richard. E doar o moțiune. În plus, știi la fel de bine ca mine că-i o idee incredibil de tâmpită. Şi tu și Kenji ați luptat împotriva ei… Apoi nu tu mi-ai spus cândva că avem datoria să ne opunem stupidității majorității?

— Te rog, Richard. Firește, poți să explici tuturor de ce consideri că rezoluția este greșită, dar efortul legat de algoritm a devenit acum un subiect de campanie. Toți coloniștii știu că suntem apropiați de Watanabe. Dacă tu ignori rezoluția, s-ar părea că Kenji încearcă în mod intenționat să submineze…

În timp ce Nicole își amintea conversația cu soțul ei, ochii îi rătăceau fără rost prin birou. Revenind la prezent,

fu surprinsă să constate că se uita lung la trei figurine mici de pe un raft de deasupra biroului. Prințul Hal, Falstaff, TB, gândi ea. Cât a trecut de când ne distra Richard cu voi?

Își aminti săptămânile lungi și monotone ce urmaseră deșteptării din somnul lor de câțiva ani. În timp ce așteptau sosirea celorlalți coloniști, roboții lui Richard fuseseră principala sursă de distracție. În minte, încă mai auzea râsul zglobiu al copiilor și-și vedea soțul zâmbind încântat Vremurile acelea au fost mai simple, mai ușoare, gândi ea. Închise ușa biroului și-și continuă drumul pe hol. Acum viața e prea complicată ca să te mai joci. Acum micii tăi prieteni stau tăcuți pe raft.

În uliță, sub stâlpul de iluminat stradal, se opri o clipă lângă rastelul pentru biciclete. Ezită, uitându-se la bicicleta ei, apoi se întoarse și se îndreptă spre curtea din spate. Un minut mai târziu, traversase zona cu iarbă din spatele casei și suia cărarea ce urca șerpuitoare pe Muntele Olimp. Nicole mergea cu pas vioi, cufundată în gânduri. Mult timp nu fu atentă la împrejurimi. Mintea îi sărea de la un subiect la altul, de la problemele legate de Noul Eden la visele ei ciudate, apoi la neliniștile cu privire la copii, mai ales la Katie.

Ajunse la o bifurcare. Un indicator mic, realizat cu gust, anunța că poteca din stânga ducea la stația telecabinei, aflată la o distanță de optzeci de metri, de unde se putea ajunge în vârful Muntelui Olimp. Prezența ei la bifurcație fu detectată electronic și din direcția telecabinei se apropie un biot Garcia.

— Nu te deranja! strigă Nicole. Am să merg pe jos.

Priveliștea devenea tot mai spectaculoasă, pe măsură ce poteca urca versantul dinspre colonie al muntelui. Nicole se opri într-un belvedere, la cinci sute de metri altitudine și trei kilometri de casa familiei Wakefield, și se uită peste Noul Eden. Era o noapte senină, lipsită de umezeală.

Azi nu plouă, își spuse, știind că diminețile erau întotdeauna umede în zilele în care cădeau averse. Imediat dedesubt se afla satul Beauvois — luminile de la noua fabrică de mobilă îi permiteau să identifice, chiar și de la distanță, majoritatea clădirilor familiare din regiunea ei. La nord, satul San Miguel era ascuns de munte, dar dincolo de colonie, departe, pe cealaltă latură a întunecatului Oraș Central, putea distinge petele de lumină ce marcau Vegasul lui Nakamura.

Se indispuse brusc. Locul ăsta afurisit, bombăni ea, stă deschis cât e noaptea de lungă, folosind resurse vitale de energie si oferind distracții dezgustătoare.

Uitându-se la Vegas, nu putea să nu se gândească la Katie. Atâta talent înnăscut! își zise cu strângere de inimă. Nu se putu abține să se întrebe dacă fiica ei era încă trează în viața sclipitoare din cealaltă parte a coloniei. Şi o irosire colosală] clătină din cap.

Ea și cu Richard discutaseră deseori despre Katie. Existau numai două teme asupra cărora nu cădeau de acord — Katie și politica Noului Eden. Şi nu era întru totul corect să se spună că se certau din cauza politicii. Richard considera că în esență toți politicienii, cu excepția lui Nicole și poate a lui Kenji, nu aveau principii. Modul lui de a discuta era să facă afirmații dezaprobatoare despre acțiunile insipide din Senat sau chiar din sala de judecată a lui Nicole, și apoi să refuze să mai dezbată subiectul.

Katie constituia cu totul alt subiect Richard susținea mereu că Nicole era mult prea dură cu fata. Mă mai condamnă și pentru faptul că nu-mi petrec destul timp cu ea, gândi Nicole în timp ce se uita la luminile îndepărtate. Susține că intrarea mea în politică i-a lăsat pe copii cu o mamă cu jumătate de normă în perioada cea mai critică a vieții lor.

Katie aproape că nu mai stătea deloc pe acasă. Își păstrase camera, dar majoritatea nopților și le petrecea în unul dintre apartamentele elegante construite de Nakamura în complexul Vegas.

— Cum plătești chiria? o întrebase într-o seară Nicole.

— Tu ce crezi, mamă? răspunse bătăioasă Katie. Muncesc. Am timp din belșug. La universitate urmez numai trei cursuri.

— Ce muncești?

— Sunt ospătăriță, animatoare… Tot ce-i nevoie,

răspunsese vag Katie.

Nicole își luă ochii de la luminile Vegasului. Firește,

este întru totul de înțeles că-i derutată. Katie n-a avut adolescență. Totuși, nu pare deloc să se îndrepte… Începu din nou să urce muntele în pas vioi, încercând să-și alunge indispoziția crescătoare.

Între cinci sute și o mie de metri altitudine, muntele era acoperit cu copaci groși înalți deja de cinci metri. Aici, poteca spre pisc mergea între munte și zidul exterior al coloniei pe o porțiune foarte întunecată, care se întindea pe mai mult de un kilometru. Aproape de capăt, întunericul era întrerupt într-un singur loc, un belvedere orientat spre nord.

Nicole ajunsese în punctul cel mai înalt al ascensiunii.

Se opri în belvedere și privi spre San Miguel. lată dovada că am dat greș în Noul Eden, gândi ea, clătinând din cap. În ciuda eforturilor, există sărăcie și disperare în Paradis.

Văzuse problema ivindu-se și o prezisese cu exactitate către sfârșitul mandatului ei de un an ca guvernator provizoriu. Ca o ironie a sorții, procesul care produsese San Miguel, unde nivelul de trai era doar la jumătatea celui din celelalte trei sate ale Noului Eden, începuse la scurt timp după sosirea Pintei. Majoritatea coloniștilor din primul grup se instalase în satul sud-estic, care avea să devină mai târziu Beauvois, constituind un precedent accentuat după sosirea Ninei. Când planul de liberă instalare fusese implementat, aproape toți orientali hotărâseră să locuiască împreună în Hakone; europenii, americanii albi și asiaticii aleseră fie Positano, fie ceea ce mai rămăsese din Beauvois. Mexicanii, unii hispanici, americanii negri și africanii se îndreptaseră cu toții spre San Miguel.

Ca guvernator, Nicole încercase să rezolve segregația cu un plan utopic de reașezare, care ar fi alocat fiecăruia dintre cele patru sate procentajele rasiale ce ar fi oglindit colonia ca un întreg. Propunerea ei ar fi putut fi acceptată în primele zile ale existenței coloniei, mai ales imediat după perioada petrecută în somnariu, când majoritatea cetățenilor o priveau pe Nicole ca pe o zeiță. Dar după mai bine de un an, fu prea târziu. Libera inițiativă crease deja goluri atât în bogăția personală, cât și în valorile imobiliare. Până și cei mai loiali adepți ai lui Nicole își dădură seama de inaplicabilitatea planului de reașezare la acel moment.

După expirarea mandatului de guvernator al lui Nicole, Senatul aprobase cu entuziasm propunerea lui Kenji de a o numi pe femeie ca unul dintre cei cinci judecători permanenți ai Noului Eden. Totuși imaginea ei în colonie avusese de suferit în mod considerabil, când remarcile făcute de ea în apărarea eșuatului plan de reașezare începuseră să circule pe scară largă. Nicole susținuse că era esențial pentru coloniști să trăiască în cartiere mici, integrate, pentru dezvoltarea aprecierii reale a diferențelor de cultură și rasă. Criticii ei consideraseră că vederile îi erau „incurabil de naive”.

Nicole privi la luminile ce licăreau în San Miguel preț de alte câteva minute. Chiar înainte de a se întoarce și a se îndrepta spre casa din Beauvois, își aminti dintr-o dată alte lumini licăritoare din orășelul elvețian Davos. În ultima vacanță de schi, Nicole și Genevieve luaseră cina pe muntele de deasupra Davosului și, după masă, stătuseră ținându-se de mână în aerul rece și întăritor de pe balconul restaurantului. La mulți kilometri sub ele, luminile Davosului străluceau ca niște bijuterii micuțe. Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi când se gândi la grația și umorul primei sale fiice, pe care n-o mai văzuse de atâția ani. Îți mulțumesc din nou, Kenji, că ai împărtășit cu mine vizita ta la Genevieve, reflectă ea amintindu-și de fotografiile aduse de pe Pământ de noul ei prieten.

Întunericul o înconjură din nou în timp ce cobora muntele. Zidul interior al coloniei se găsea acum în stânga ei. Continuă să se gândească la viața din Noul Eden. Acum avem nevoie de un curaj deosebit, își spuse. Curaj, valori și perspicacitate. Din nefericire, și Richard, și eu, chiar și copiii am rămas străini, în ciuda a tot ce am încercat să facem. E puțin probabil că vom fi în stare să mai schimbăm ceva.

Richard se asigură că cei trei Einsteini copiaseră corect procedurile și datele de pe diversele monitoare din biroul său. În timp ce părăseau toți patru casa, Nicole îl sărută.

— Ești un om minunat, Richard Wakefield, spuse ea.

— Ești singura care crede asta, răspunse el cu un zâmbet forțat.

— Dar sunt și singura care știe. Vorbesc serios, iubitule, apreciez ceea ce faci. Ştiu…

— Nu vreau să întârzii prea mult, o întrerupse el. Cele trei Al și cu mine mai avem doar două idei de bază de testat… Dacă azi nu avem succes, renunțăm.

Cu cei trei Einsteini urmându-l îndeaproape, se grăbi spre gara din Beauvois și prinse trenul de Positano. După o scurtă oprire lângă parcul cel mare de pe malul Lacului Shakespeare, unde cu două luni în urmă se ținuse festivitatea de Ziua Stabilirii, trenul îi lăsă în Positano. Richard și bioții săi străbătură satul, spre colțul sud-vestic al coloniei. Acolo, după ce li se verifică identitatea de către un om și doi Garcia, li se permise să treacă prin ieșirea coloniei în zona inelară care înconjura Noul Eden. Li se mai făcu o scurtă inspecție electronică, după care ajunseră la singura ușă decupată în zidul exterior gros care împrejmuia habitatul. Aceasta se deschise și Richard conduse bioții în Rama.

Richard avusese îndoieli când, în urmă cu optsprezece luni, Senatul votase crearea și utilizarea unei sonde penetrante care să testeze condițiile de mediu din Rama, imediat în exteriorul modulului lor. Făcuse parte din comitetul care revăzuse proiectul tehnic al sondei și se temuse că mediul extern ar putea fi extrem de ostil iar designul sondei putea să nu protejeze corespunzător integritatea habitatului lor.

În timpul procedurii, se cheltuiseră mulți bani și timp pentru a se garanta că granițele Noului Eden erau sigilate ermetic, chiar în timp ce sonda își croia drum milimetru cu milimetru prin zid.

Richard își pierduse credibilitatea în colonie, când se dovedise că mediul din Rama nu diferea semnificativ de cel din Noul Eden. În exterior era permanent beznă și existau mici variații periodice, atât în compoziția cât și în presiunea atmosferică, dar mediul ambiant raman era atât de asemănător celui din colonie încât exploratorii umani nici măcar nu aveau nevoie de costume spațiale. La două săptămâni după ce sonda dezvăluise atmosfera inofensivă din Rama, coloniștii terminaseră de cartografiat Câmpia Centrală, care le era acum accesibilă.

Noul Eden și o a doua construcție rectangulară, aproape identică, din sud, despre care Richard și Nicole credeau că reprezenta un habitat pentru altă formă de viață, erau închise laolaltă într-o zonă mai mare, tot rectangulară, ale cărei bariere metalice, cenușii, extrem de înalte o separau de restul lui Rama. Barierele din nordul și sudul acestei zone mai mari erau prelungirile zidurilor habitatelor. Totuși, atât pe latura de est, cât și pe cea de vest a celor două habitate existau aproximativ doi kilometri de spațiu deschis.

În cele patru colțuri ale acestui dreptunghi exterior se aflau structuri cilindrice masive. Richard și ceilalți membri ai personalului tehnic din colonie erau convinși că cilindrii impenetrabili conțineau fluidele și mecanismele de pompare cu ajutorul cărora erau menținute condițiile meteo din interiorul habitatelor.

Noua regiune exterioară, care nu avea alt plafon în afara părții opuse a lui Rama însăși, acoperea cea mai mare parte a Semicilindrului nordic al navei spațiale. O structură mare din metal, de forma unui iglu, era singura clădire de pe Câmpia Centrală între cele două habitate. Aceea era centrul de control pentru Noul Eden, amplasat la aproximativ doi kilometri sud de zidul coloniei.

După ce ieșiră din Noul Eden, Richard și cei trei Einsteini se îndreptară spre centrul acela unde, de aproape două săptămâni, lucrau încercând să spargă sistemul care guverna vremea din Noul Eden. În ciuda obiecțiilor lui Kenji, Senatul alocase fondurile corespunzătoare „efortului colectiv al celor mai buni ingineri” ai coloniei de a modifica algoritmul meteo extraterestru. Senatul promulgase legea după ce audiase un grup de savanți japonezi care sugerase că era într-adevăr posibil ca în Noul Eden să fie menținute condiții meteo stabile, chiar și cu concentrații mai mari de bioxid de carbon și fum în atmosferă.

Pentru politicieni, concluzia era ispititoare. Dacă într-adevăr nu mai era nevoie nici de interzicerea arderii lemnului nici de reconstituirea rețelei de DCG-uri, ci doar de reglarea câtorva parametri din algoritmul extraterestru, care, la urma urmelor, fusese inițial proiectat pe baza unor ipoteze ce nu mai erau valabile, ei bine, atunci…

Richard detesta modul acela de a gândi, pe care-l numea „evitarea problemei cât mai mult posibil”. Cu toate acestea, atât din cauza rugăminților lui Nicole cât și a eșecului total al celorlalți ingineri din colonie de a înțelege procesul de control al condițiilor meteo, acceptase să abordeze sarcina. Insistase însă să lucreze singur, ajutat doar de Einsteini.

În ziua aceea, avea de gând să facă ultima încercare de a decoda algoritmul meteo; el și bioții se opriră prima dată la un kilometru de ieșirea din colonie. Sub reflectoarele mari, un grup de arhitecți și ingineri lucra la o masă foarte lungă.

— Canalul nu va fi greu de realizat — solul este foarte moale.

— Dar ce facem cu deșeurile? Săpăm fose septice, sau aducem materialul rezidual înapoi în Noul Eden pentru procesare?

— Necesarul energetic pentru această așezare va fi substanțial. Nu doar pentru iluminat, din cauza întunericului ambiental, ci și pentru toate instalațiile. În plus, suntem destul de departe de Noul Eden, așa că trebuie să ținem seama de pierderile deloc neglijabile de pe traseu… Cele mai bune materiale superconductoare ale noastre sunt prea vitale pentru astfel de utilizare.

Ascultând conversația, Richard simți un amestec de mânie și dezgust Arhitecții și inginerii întocmeau un studiu de fezabilitate pentru un sat exterior care i-ar fi putut găzdui pe purtătorii retrovirusului RV-41. Proiectul denumit Avalon era rezultatul unui delicat compromis politic între guvernator și opoziție. Kenji permisese finanțarea studiului pentru a dovedi că era „deschis la minte” în privința rezolvării problemei RV-41.

Richard și cei trei Einsteini își continuară drumul spre sud. La nord de centrul de control, zăriră un grup de oameni și bioți îndreptându-se către locul de sondare al celui de al doilea habitat, purtând echipamente impresionante.

— Salut, Richard, spuse Marilyn Blackstone, colega englezoaică pe care el o recomandase să conducă testele de sondare.

Marilyn era din Taunton, Somerset. Își luase licența în inginerie la Cambridge în 2232 și era extrem de competentă.

— Cum merge treaba? întrebă bărbatul.

— Dacă ai un minut liber, vino să vezi, îi propuse Marilyn.

Richard îi lăsă pe cei trei Einsteini la centrul de control și-i însoți pe Marilyn și echipa ei peste Câmpia Centrală, spre al doilea habitat. În timp ce mergea, își aminti discuția cu Kenji și Dmitri Ulanov din biroul guvernatorului în după-amiaza de dinaintea aprobării oficiale a proiectului sondei.

— Vreau să se înțeleagă, spusese Richard, că mă opun categoric oricărui efort de a se tulbura sanctitatea celuilalt habitat. Nicole și cu mine suntem practic siguri că adăpostește alt tip de viață. Nu există nici un argument care să justifice penetrarea.

— Să presupunem că-i pustiu, răspunsese Dmitri. Să presupunem că habitatul a fost plasat acolo pentru noi, pornind de la ipoteza că suntem destul de inteligenți ca să ne dăm seama cum să-l folosim.

Richard aproape că strigase:

— Dmitri, ai ascultat ce ți-am spus eu și Nicole în toate lunile astea? Încă te mai agăți de o noțiune absurdă homocentrică despre locul nostru în Univers. Din cauză că suntem specia dominantă de pe Pământ, presupui că suntem ființe superioare. Nu suntem. Există probabil sute…

— Richard, îl întrerupsese Kenji pe un ton moale, îți cunoaștem părerea despre acest subiect, dar coloniștii Noului Eden nu sunt de acord cu tine. Ei nu i-au văzut niciodată pe Vultur, pe octopăianjeni, sau pe vreuna dintre celelalte creaturi minunate despre care vorbești. Ei vor să știe dacă avem spațiu să ne extindem…

Lui Kenji îi era deja frică, gândi Richard. Era deja îngrozit că Macmillan îl va învinge pe Ulanov în alegeri și-i va preda colonia lui Nakamura.

De îndată ce ajunseră la locul de sondare, doi Einsteini se apucară de lucru. Instalară cu grijă burghiul laser compact în orificiul deja practicat în zid. În cinci minute, sfredelul adâncea ușurel gaura din metal.

— Cât ați pătruns? întrebă Richard.

— Deocamdată numai treizeci și cinci de centimetri, răspunse Marilyn. Mergem foarte încet. Dacă zidul are aceeași grosime ca al nostru, vor mai trece trei-patru săptămâni până să-l străpungem de tot.. Întâmplător, analiza spectrografică a zidului indică faptul că este același material ca al nostru.

— Şi după ce pătrundeți?

— Nu-ți face griji, râse Marilyn. Urmăm toate procedurile recomandate de tine. Vom avea minim două săptămâni de observare pasivă înainte de a trece la locul următor. Le vom da o șansă să reacționeze… dacă există într-adevăr înăuntru.

Scepticismul din glas îi era evident.

— Şi tu, Marilyn? Ce se întâmplă cu toată lumea? Credeți că eu, Nicole și copiii am inventat toate poveștile alea?

— Afirmațiile ieșite din comun cer dovezi ieșite din comun, răspunse Marilyn.

Richard clătină din cap. Porni să argumenteze, dar își dădu seama că avea treburi mai importante de făcut. După câteva minute de conversație tehnică politicoasă, porni înapoi către centrul de control unde îl așteptau bioții săi Einstein.

Einsteinii erau grozavi pentru că putea să încerce mai multe idei simultan. Ori de câte ori Richard avea o idee, i-o putea schița unui biot și putea avea toată încrederea că avea să fie implementată corespunzător. Bioții nu sugerau niciodată ei înșiși o metodă nouă, totuși erau dispozitive de memorie perfecte și deseori îi aminteau lui Richard când una dintre ideile lui era similară cu o metodă anterioară care dăduse greș.

Toți ceilalți ingineri din colonie care încercaseră să modifice algoritmul meteo se chinuiseră mai întâi să înțeleagă modul de funcționare internă al supercalculatorului extraterestru. Aceea fusese greșeala lor fundamentală. Cunoscând a priori că operațiile interne ale calculatorului ar fi rămas pentru el de domeniul magiei, Richard se concentra asupra izolării și identificării semnalelor emise de uriașul procesor. În definitiv, judecase el, structura de bază a procesului trebuia să fie simplă. Un set de măsurători definea condițiile din Noul Eden în orice moment dat. Algoritmii extratereștri foloseau probabil aceste date obținute prin măsurare pentru a calcula comenzile transmise cumva uriașelor structuri cilindrice, unde avea loc adevărata activitate ce ducea la modificările din atmosfera habitatului.

Lui Richard nu-i trebui mult să traseze o diagramă bloc de funcționare a procesului. Pentru că nu existau contacte electrice directe între centrul de control și structurile cilindrice, era evident că între cele două entități exista un tip de comunicare electromagnetică. Dar ce tip? Când scană spectrul, pentru a vedea la ce lungimi de undă avea loc comunicarea, Richard găsi multe semnale potențiale.

Analizarea și interpretarea acelor semnale semăna cu căutarea acului în carul cu fân. Cu ajutorul Einsteinilor, Richard determină până la urmă că transmisiile cele mai frecvente erau în lățimea de bandă a microundelor. Timp de o săptămână, el și bioții catalogară schimburile de microunde, revăzând condițiile meteo din Noul Eden atât înainte cât și după și încercând să anuleze setul de parametri specifici care modula intensitatea răspunsului cilindrului. În săptămâna aceea, Richard mai testă și validă un transmițător portabil cu microunde pe care îl construise cu cei trei bioți. Țelul lui era să creeze un semnal de comandă care să pară că ar fi provenit de la centrul de control.

Prima sa încercare serioasă din ultima zi se soldă cu un eșec total. Intuind că problema ar fi putut consta în acuratețea transmisiei, el și Einsteinii puseră la punct o secvență de programare repetată care să le permită să emită un semnal cu precizia de o femtosecundă, astfel încât cilindrii să primească comanda într-un interval de timp extrem de mic.

În clipa următoare celei în care Richard trimise spre cilindri ceea ce credea că era un set nou de parametri, în centrul de control răsună o alarmă puternică. În câteva secunde, o imagine spectrală a Vulturului apăru în aer deasupra lui Richard și a bioților.

— Ființe umane! vorbi holografia Vulturului. Fiți foarte atente! La proiectarea fragilului echilibrului al habitatului vostru, s-a procedat cu grijă, folosindu-se multe cunoștințe. Nu schimbați acești algoritmi vitali, decât dacă există o urgență reală.

Deși șocat, Richard acționă imediat, ordonând Einsteinilor să înregistreze tot ce vedeau. Vulturul repetă avertismentul, apoi dispăru, dar scena rămase stocată în subsistemele de înregistrare video ale bioților.