Grădina din Rama

9

Lumina care provenea de la singura fereastră a celulei desena un model pe peretele opus patului lui Nicole. Gratiile ferestrei creau o rețea, o matrice 3x3 aproape perfectă. Lumina din celulă îi semnala femeii că era timpul să se scoale. Se ridică de pe priciul de lemn și se spălă pe față în lighean. Apoi trase adânc aer în piept și încercă să-și adune forțele pentru o nouă zi.

Nicole era destul de sigură că ultima închisoare, în care se afla de vreo cinci luni, era undeva în fâșia agricolă dintre Hakone și San Miguel. Fusese legată la ochi, când o mutaseră ultima dată. Totuși, trăsese repede concluzia că se afla într-o regiune rurală. Din când în când, în celulă pătrundea un puternic miros de animale prin fereastra de patruzeci de centimetri pătrați aflată chiar sub tavan. În plus, când în Noul Eden era noapte, nu vedea nici un fel de lumină reflectându-se dincolo de fereastră.

Ultimele luni au fost cele mai rele, gândi Nicole și se ridică pe vârfuri ca să împingă pe fereastră câteva grame de orez condimentat. Fără conversație, fără citit, fără mișcare. Două mese pe zi, constând din orez și apă. Mica veveriță roșie care o vizita în fiecare dimineață apăruse afară. Nicole se retrase ca s-o poată vedea mâncând orezul.

— Ești singura mea companie, frumoasa mea prietenă, rosti cu glas tare. Şi niciodată n-ai înțeles un cuvânt din ce ți-am spus.

Veverița nu stătea mult. După ce termină rația de orez, plecă, lăsând-o pe Nicole singură. Ea se uită câteva minute pe fereastră, întrebându-se ce se întâmplase cu familia ei. Până cu șase luni în urmă, când procesul pentru răzvrătire fusese „amânat sine die” în ultimul minut, lui Nicole i se îngăduise să aibă un vizitator pe săptămână, timp de o oră. Deși conversațiile se purtau în prezența unui paznic și orice discuție despre politică sau evenimentele curente fusese strict interzisă, ea așteptase cu nerăbdare acele întâlniri săptămânale cu Ellie sau Patrick. De regulă, Ellie era cea care venea. Din unele fraze ticluite cu mare grijă de ambii copii, Nicole dedusese că Patrick era implicat într-un gen de muncă în guvern și avea timpul limitat. La început, se mâniase, apoi se simțise deprimată, când aflase că Benjy fusese instituționalizat și nu i se permitea s-o vadă. Ellie încercase să-și asigure mama că, date fiind împrejurările, Benjy era bine. Despre Katie discutaseră foarte puțin. Nici Patrick, nici Ellie nu știuseră cum să-i explice lui Nicole că sora lor mai mare nu se arătase deloc interesată să-și viziteze mama.

La vizitele anterioare, sarcina lui Ellie fusese întotdeauna un subiect de discuție. Nicole se simțea emoționată când îi atingea abdomenul fiicei ei, sau când vorbea despre sentimentele deosebite de a fi mamă.

Ultima vizită a lui Ellie avusese loc cu două luni înainte de nașterea copilului. În săptămâna următoare, Nicole fusese mutată în noua celulă și de atunci nu mai vorbise cu nici o ființă umană. Bioții care se ocupau de ea nu dădeau nici un semn că i-ar fi auzit întrebările. O dată, într-o criză de frustrare, strigase la Tiasso care îi făcea baia săptămânală:

— Nu-nțelegi? Fiica mea trebuia să aibă un copil, nepotul meu, săptămâna trecută, trebuie să știu dacă sunt bine, sănătoși.

În celulele anterioare, Nicole avusese voie să citească. Ori de câte ori ceruse, i se aduseseră discuri-cărți de la bibliotecă, așa că zilele dintre vizite treceau destul de repede. Recitise aproape toate romanele istorice ale tatălui ei, precum și poezie, istorie și câteva cărți de medicină mai interesante. Fusese deosebit de fascinată de paralelele dintre viața ei și viețile celor două eroine din copilărie, Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania. Nicole își consolidase propria tărie, remarcând că nici una dintre acele femei nu abdicase de la principiile ei fundamentale, în ciuda lungilor și grelelor perioade de detenție.

Imediat după ce se mutase, când Garcia care o servea în noua celulă nu-i returnă și lectorul electronic o dată cu obiectele personale, Nicole crezuse că se făcuse o simplă greșeală. Totuși, după ce-l solicită de mai multe ori și nu-l primi, își dădu seama că de acum îi era refuzat privilegiul de a citi.

Timpul trecea foarte încet în noua celulă. Zilnic, se plimba câteva ore pe zi, pentru a-și păstra active trupul și mintea. Încerca să-și organizeze ședințele de mers, alungând gândurile despre familie, care inevitabil îi intensificau sentimentele de singurătate și deprimare, și înlocuindu-le cu altele îndreptate către concepte sau idei filozofice generale. Adesea, la sfârșitul acestor ședințe, se concentra asupra unui eveniment trecut din viața ei și încerca să extragă din el învățăminte sau sensuri noi.

În timpul unși astfel de ședințe, Nicole își aminti cu precizie un șir de evenimente ce se petrecuse pe când avea cincisprezece ani. Pe atunci, era deja instalată confortabil împreună cu tatăl ei la Beauvois, și avea rezultate strălucite la școală. Se decisese să se înscrie la concursul național pentru selectarea a trei fete care să joace rolul Ioanei d'Arc în seria de spectacole care avea să comemoreze 750 de ani de la martirajul Fecioarei, la Rouen. Nicole se aruncase în concurs cu o pasiune și o uitare de sine care-l emoționaseră dar îl și îngrijoraseră pe tatăl ei. După ce Nicole câștigase etapa regională de la Tours, Pierre încetase să mai lucreze la romanele sale timp de șase săptămâni, pentru a-și ajuta fiica iubită să se pregătească pentru finala de la Rouen.

Nicole ieșise pe primul loc atât la secțiunea intelectuală, cât și la cea atletică a concursului. Ba chiar obținuse foarte multe puncte în evaluările de interpretare. Ea și tatăl ei fuseseră siguri că avea să învingă. Dar când fusese anunțată câștigătoarea, Nicole ieșise pe locul doi.

Ani de zile, am crezut că eșuasem, gândi Nicole în timp ce se plimba prin celula din Noul Eden. Nu conta ce-mi spusese tata despre faptul că Franța nu era pregătită pentru o Ioana d'Arc cu pielea arămie. În mintea mea eram o ratată. Eram distrusă. Abia la Olimpiadă mi-am recăpătat respectul față de mine însămi, iar asta a fost doar cu câteva zile înainte ca Henry să mă doboare din nou.

Prețul a fost cumplit. Ani de zile am fost egocentrică din cauza lipsei de autorespect. A trebuit să treacă mult până să fiu în sfârșit mulțumită de mine. Şi abia atunci am fost în stare să dăruiesc altora. Se opri o clipă din gânduri. De ce oare atâția dintre noi trec prin aceeași experiență? De ce sunt tinerii atât de egoiști, și de ce mai întâi trebuie să ne găsim pe noi înșine pentru a înțelege că viața înseamnă mult mai mult?

Când Garcia care îi aducea întotdeauna mâncarea incluse puțină pâine proaspătă și câțiva morcovi cruzi, Nicole bănui că era pe cale să aibă loc o schimbare în regimul ei. Două zile mai târziu, un Tiasso veni în celulă cu o perie de păr, farfurii, o oglindă și chiar un parfum. Nicole făcu o baie lungă și, pentru prima dată după luni de zile, se aranjă. Când biotul luă albia de lemn și se pregăti să plece, îi înmână un bilet. „Mâine dimineață vei avea un vizitator”, scria în bilet.

În noaptea aceea, Nicole nu putu dormi. Dimineața îi sporovăi ca o fetiță prietenei sale veverița, vorbindu-i atât despre speranțele cât și despre neliniștile ei legate de vizita care se apropia. Se strădui de mai multe ori să-și aranjeze fața și părul, înainte de a le declara pe ambele fără speranță. Timpul trecea foarte încet.

În cele din urmă, chiar înainte de prânz, auzi pași pe coridor către celulă și țâșni înainte, cu speranță.

— Katie! țipă ea când își văzu fiica dând ultimul colț.

— Bună, mamă, rosti Katie descuind ușa și intrând în celulă.

Cele două femei se îmbrățișară timp de multe minute. Nicole nu încercă să-și rețină lacrimile, care-i șiroiau pe obraji.

Se așezară pe pat, singura mobilă din celulă și povestiră despre familie. Katie o informă că avea o nepoată („Nicole des Jardins Turner”, spuse ea, „ar trebui să fii foarte mândră”), apoi scoase vreo douăzeci de fotografii. Acestea includeau instantanee ale pruncului cu părinții lui, Ellie și Benjy, undeva într-un parc, Patrick în uniformă, și chiar două poze cu Katie în rochie de seară. Nicole le studie una câte una, lăcrimând în mod repetat.

— Oh, Katie! exclamă de mai multe ori.

Când termină, îi mulțumi din inimă fiicei sale pentru fotografii.

— Poți să le păstrezi, spuse Katie ridicându-se și apropiindu-se de fereastră.

Deschise poșeta și scoase țigările și o brichetă.

— Iubito, rosti Nicole ezitând, vrei, te rog, să nu fumezi aici? Aerisirea este cumplită. O să miroasă a fum săptămâni întregi.

Katie se uită la mama ei câteva secunde, apoi băgă în geantă țigările și bricheta. În acel moment, în fața celulei sosiră doi Garcia cu o masă și două scaune.

— Ce-i asta? întrebă Nicole.

— O să luăm masa împreună, zâmbi Katie. Am pus să se pregătească ceva special pentru ocazia asta — pui cu ciuperci și sos de vin.

Mâncarea, care mirosea divin, fu adusă în scurt timp în celulă de alt Garcia și pusă pe masa înfățată, alături de vesela fină de porțelan și tacâmurile de argint. Era chiar și o sticlă de vin și două pahare de cristal.

Lui Nicole îi fu greu să-și amintească bunele maniere. Puiul era atât de delicios și ciupercile atât de fragede, încât mâncă fără să vorbească. De câte ori lua o gură de vin, murmura „Mmm” sau „E fantastic”, dar altfel nu spuse nimic până nu goli farfuria.

Katie, care ajunsese să mănânce foarte puțin, doar ciugulea și-și urmărea mama. Când termină, chemă un Garcia să ia farfuriile și să aducă niște cafea. Nicole nu mai băuse o ceașcă de cafea bună de aproape doi ani.

După ce îi mulțumi pentru masă, Nicole întrebă cu un zâmbet cald:

— Tu cum o mai duci, Katie? Cu ce te ocupi? Katie râse grosolan.

— Cu același vechi rahat. Acum sunt „Director de divertisment” pentru întreaga stațiune Vegas… Mă ocup de toate spectacolele din cluburi… Afacerea merge grozav,

deși…

Se opri, amintindu-și că mama ei nu știa nimic despre războiul din al doilea habitat.

— Ai găsit vreun bărbat care să-ți aprecieze calitățile? întrebă cu tact Nicole.

— Nici unul care să rămână prin preajmă. Lui Katie îi fu jenă de răspuns și deveni brusc agitată. Uite ce-i, mamă, spuse aplecându-se peste masă, n-am venit aici să discut despre viața mea amoroasă… Am o propunere pentru tine, sau mai degrabă familia are o propunere pentru tine, pe care noi toți o sprijinim.

Nicole își privi nedumerită fiica. Pentru prima dată, observă că aceasta îmbătrânise considerabil în cei doi ani de când n-o mai văzuse.

— Nu înțeleg. Ce fel de propunere?

— După cum poate știi, guvernul pregătește de ceva timp procesul împotriva ta. Firește, acuzația este răzvrătirea, ceea ce implică pedeapsa capitală. Procurorul ne-a spus că dovezile împotriva ta sunt covârșitoare și că în mod sigur ai să fii condamnată. Totuși, datorită serviciilor pe care le-ai adus în trecut coloniei, dacă pledezi vinovată la acuzația mai puțin gravă de „răzvrătire involuntară”, el va renunța…

— Dar nu sunt vinovată de nimic! spuse cu fermitate Nicole.

— Ştiu asta, mamă, răspunse Katie cu o urmă de nerăbdare. Dar noi — Ellie, Patrick și cu mine — suntem de acord că există o mare probabilitate să fii condamnată. Procurorul ne-a promis că, dacă pur și simplu pledezi vinovată la acuzația mai puțin gravă, vei fi mutată imediat într-un loc mai plăcut și vei avea voie să primești vizite de la familie, inclusiv de la nepoțica ta… A dat chiar de înțeles că ar putea interveni pe lângă autorități ca să-l lase pe Benjy să locuiască cu Robert și cu Ellie…

Nicole era răvășită.

— Voi credeți că ar trebui să accept acest târg și să-mi recunosc vinovăția, deși mi-am susținut în mod constant nevinovăția din momentul în care am fost arestată?

Katie dădu afirmativ din cap.

— Nu vrem să mori. Mai ales fără motiv.

— Fără motiv! Ochii lui Nicole fulgerară. Crezi că voi muri fără motiv? Se ridică de la masă și începu să se plimbe cu pași mari prin celulă. Voi muri pentru dreptate, chiar dacă nu există un singur suflet oriunde în Univers care să poată să înțeleagă asta.

— Mamă, cărui scop ar servi asta? Copiii și nepoata ta ar fi lipsiți pe vecie de compania ta, Benjy ar rămâne în instituția aia scârboasă…

— Deci ăsta-i târgul, o întrerupse Nicole cu glas ridicat, o versiune mai insidioasă decât pactul lui Faust cu diavolul… Abandonează-ți principiile, Nicole, și recunoaște-ți vinovăția, deși n-ai greșit cu nimic. Şi nu-ți vinde sufletul pentru o singură răsplată personală pământească. Nu, asta ar fi prea ușor de refuzat… Ți se cere să închei târgul pentru că familia ta va avea de câștigat… Ce argument ar putea fi mai convingător pentru o mamă?

Avea ochii în flăcări. Katie băgă mâna în poșetă, scoase o țigară și o aprinse cu o mână tremurândă.

— Şi cine vine la mine cu propunerea? continuă strigând Nicole. Cine îmi aduce mâncare delicioasă, vin și fotografii ale familiei, pentru a mă înmuia pentru cuțitul pe care să mi-l înfig singură și care în mod sigur mă va ucide mult mai dureros decât orice scaun electric? Vai, propria mea fiică, rodul iubit al pântecului meu!

Se apropie brusc și o înhăță pe Katie.

— Nu juca pentru ei rolul lui Iuda! îi spuse, scuturând-o. Ești mult mai bună decât atât. Cu timpul, dacă mă vor condamna și executa în baza acestor acuzații fățarnice, vei aprecia ceea ce fac.

Katie se eliberă din strânsoarea mamei sale și se retrase împleticindu-se. Trase adânc din țigară.

— Rahat, mamă, vorbi ea după un moment. Pur și simplu rahat… Ca întotdeauna, crezi că numai tu ai dreptate.. Uite ce-i, am venit aici să te ajut, să-ți ofer o șansă să continui să trăiești. De ce nu asculți și pe altcineva, măcar o dată în afurisita ta de viață?

Nicole se uită la ea câteva secunde. Glasul îi era mai potolit, când vorbi din nou.

— Te-am ascultat, Katie, și nu-mi place ce am auzit. De asemenea, te-am urmărit… Nu cred o clipă că ai venit, azi, aici, să mă ajuți pe mine. Asta ar fi în totală discordanță cu ceea ce am constatat despre caracterul tău în ultimii ani. În toate astea există ceva pentru tine… Nici nu cred că-i reprezinți în vreun fel pe Ellie și Patrick. Dacă ar fi fost așa, ar fi venit și ei. Trebuie să mărturisesc că puțin mai înainte am traversat o perioadă în care am fost derutată și m-am gândit că poate le cauzez prea multă durere copiilor mei… Dar în aceste ultime minute, am înțeles foarte clar ce se petrece aici… Katie, draga mea Katie…

— Să nu mă atingi din nou! strigă Katie când Nicole se apropie de ea. Ochii îi erau plini de lacrimi. Şi scutește-mă de mila ta ipocrită.

În celulă se lăsă pe moment liniștea. Katie își termină țigara și încercă să se calmeze.

— Uite ce-i, vorbi în cele din urmă, puțin îmi pasă ce crezi tu despre mine, nu asta-i important, dar de ce, de ce nu te gândești la Patrick, la Ellie, și chiar la micuța Nicole? E atât de important pentru tine să fii o sfântă încât nu mai contează dacă ei suferă din cauza asta?

— Cu timpul vor înțelege.

— Până atunci vei fi moartă! În foarte scurt timp… Îți dai seama că data procesului tău va fi stabilită în clipa în care plec de aici și-i spun lui Nakamura că nu accepți nici un târg? Şi că n-ai nici o șansă, absolut nici o nenorocită de șansă?

— Nu mă poți speria, Katie.

— Nu pot să te sperii, nu pot să te înduioșez, nu pot nici măcar apela la judecata ta. Ca toți sfinții, asculți numai de propriile tale voci.

Katie inspiră adânc.

— Atunci, asta este… La revedere, mamă.

Fără să vrea, ochii i se umplură iar de lacrimi. Nicole plângea deschis.

— La revedere, Katie, îi spuse. Te iubesc.