Grădina din Rama

4

5 IUNIE 2201

M-am trezit la miezul nopții, după ce am auzit un ciocănit insistent venind din direcția coridorului vertical al adăpostului. Deși gradul normal de zgomot provenind de la zgâlțâitul constant este substanțial, eu și Richard am auzit clar, fără dificultate, ciocănitul. Ne-am asigurat că Simone dormea liniștită în leagănul nou, construit de Richard pentru a reduce vibrațiile, apoi ne-am îndreptat cu grijă spre coridorul vertical.

Ciocănitul devenea tot mai puternic pe măsură ce urcam scările către grilajul care ne apără de musafiri nedoriți. Pe un palier, Richard s-a aplecat și mi-a șoptit că „probabil că Macduff bate la poartă” și că „faptele noastre rele” aveau să fie descoperite în curând. Eram prea încordată ca să râd. Când mai aveam câțiva metri până la grilaj, am văzut o umbră mare, mișcătoare, proiectată pe peretele din fața noastră. Ne-am oprit s-o studiem. Atât eu cât și Richard ne-am dat seama imediat că trapa din exteriorul adăpostului nostru era deschisă — sus, în Rama, era ziuă tot timpul — și creatura ramană sau biotul care ciocănea crea umbra bizară de pe perete.

Instinctiv, l-am apucat pe Richard de mână.

— Ce naiba-i asta? am întrebat.

— Trebuie să fie ceva nou, a spus Richard foarte încet. I-am zis că umbra semăna cu o sondă de petrol de modă veche care urca și cobora. El a rânjit cu nervozitate și m-a aprobat.

După ce am așteptat preț de cinci minute și nici n-am văzut, nici n-am auzit vreo schimbare în ciocănitul ritmic, Richard mi-a spus că avea să urce până la grilaj, unde să vadă ceva mai mult decât o simplă umbră. Firește, asta însemna că necunoscutul care bătea la ușa noastră avea să-l vadă la rândul său pe Richard, presupunând că avea ochi sau ceva echivalent. În clipa aceea, din nu știu ce motiv, mi-am amintit de Takagishi și m-a trecut un val de teamă. L-am sărutat pe Richard și l-am rugat să nu-și asume nici un risc.

Când a ajuns la ultimul palier, chiar deasupra locului în care așteptam eu, corpul îi era parțial în lumină și ascundea privirii umbra mișcătoare. Ciocănitul a încetat brusc.

— E într-adevăr un biot, a strigat Richard. Seamănă cu o călugăriță care se roagă și are un braț suplimentar în mijlocul feței. Iar acum deschide grilajul, a adăugat el și a sărit imediat de pe palier.

O secundă mai târziu era lângă mine. M-a apucat de mână și am coborât în fugă. Nu ne-am oprit decât când am ajuns la nivelul la care locuiam, câteva paliere mai jos.

Auzeam mișcare deasupra noastră.

— În spatele primei călugărițe mai era una și cel puțin un biot buldozer, a spus Richard gâfâind. Îndată ce m-au văzut, au început să dea la o parte grilajul… Se pare că ciocăneau ca să ne prevină de prezența lor.

— Dar ce vor? am întrebat retoric. (Zgomotul de deasupra noastră continua să crească.) Sună de parcă ar fi o armată.

După câteva secunde, i-am auzit coborând pe scări.

— Trebuie să ne pregătim să fugim, a spus înnebunit Richard. Ia-o pe Simone, iar eu am să-l trezesc pe Michael.

Am pornit pe coridor către zona în care locuiam. Michael se trezise deja din cauza zgomotului, iar Simone se foia și ea. Ne-am bulucit toți în camera principală, ne-am așezat vizavi de ecranul negru, pe podeaua care se zgâlțâia, și i-am așteptat pe invadatori. Richard pregătise pe tastatură o solicitare către ramani care, prin introducerea a două comenzi suplimentare, avea să determine ridicarea ecranului negru exact așa cum făcea când binefăcătorii noștri nevăzuți erau pe cale să ne livreze un produs de dimensiuni mari.

— Dacă suntem atacați, ne vom încerca norocul în tunelurile din spatele ecranului.

A trecut o jumătate de oră. După zgomotul puternic din direcția scărilor, ne-am dat seama că intrușii se aflau deja pe nivelul nostru, dar nici unul nu intrase încă în culoarul ce ducea spre zona de locuit. După alte cincisprezece minute, curiozitatea l-a biruit pe soțul meu.

— Mă duc să văd care-i situația, a spus el, lăsându-l pe Michael cu mine și cu Simone.

S-a întors în mai puțin de cinci minute.

— Sunt cincisprezece, poate douăzeci, ne-a zis încruntându-se nedumerit. Trei tipuri de călugărițe, plus două tipuri diferite de bioți buldozer. Par să construiască ceva în partea cealaltă a adăpostului.

Simone adormise din nou. Am pus-o în leagăn, apoi i-am urmat pe bărbați în direcția zgomotului. Când am ajuns în zona circulară, unde scările urcă spre deschizătura către New York, am dat peste o activitate trepidantă, ca de furnicar. Era imposibil de urmărit tot ce se făcea în partea opusă a încăperii. Călugărițele păreau că-i supraveghează pe bioții buldozer, în timp ce aceștia lărgeau un coridor orizontal în cealaltă parte a zonei circulare.

— Are cineva vreo idee despre ceea ce fac? a întrebat Michael în șoaptă.

— Nici cea mai vagă, a răspuns Richard.

Au trecut aproape douăzeci și patru de ore și tot nu-i clar ce anume construiesc bioții. Richard crede că extinderea coridorului este menită să adăpostească un tip de amenajare nouă. A mai sugerat că, în mod aproape sigur, activitatea are o legătură cu noi întrucât, la urma urmelor, se desfășoară în adăpostul nostru.

Bioții muncesc fără să se oprească pentru odihnă, mâncare sau somn. Probabil urmează un plan general sau o procedură comunicată în amănunțime, căci nici unul nu pare să aibă nelămuriri. Activitatea lor neîncetată este un spectacol uluitor. În ceea ce-i privește, bioții nu ne-au dat nici măcar o dată de înțeles că știu că-i privim.

Acum o oră, Richard, Michael și cu mine am discutat pe scurt despre frustrarea pe care o simțim din cauză că nu știm ce se petrece în jurul nostru. La un moment dat, Richard a zâmbit.

— De fapt, nu diferă prea mult de situația de pe Pământ, a comentat misterios.

Când Michael și cu mine l-am presat să ne explice ce voia să spună, a dat din mână, într-un gest de renunțare.

— Chiar și acasă, cunoștințele noastre sunt sever limitate, a răspuns abstract. Căutarea adevărului este întotdeauna o experiență frustrantă.

8 IUNIE 2201

Pentru mine este de neconceput că bioții au putut termina lucrarea atât de repede. Acum două ore, ultimul dintre ei, călugărița supraveghetor care, la începutul după-amiezii de azi, ne făcuse semn să inspectăm noua încăpere (folosind pentru asta „mâna” din mijlocul „feței”), a luat-o în sfârșit pe scări în sus și a dispărut. Richard spune că rămăsese în adăpostul nostru până se asigurase că am înțeles totul.

Singurul obiect din încăperea nouă este un rezervor dreptunghiular, îngust, care în mod evident a fost proiectat pentru noi. Are laturi metalice, lucioase, și este înalt de trei metri. În ambele capete se află scări ce suie de la podea la buza lui. La doar câțiva centimetri sub buză, o pasarelă robustă înconjoară perimetrul rezervorului.

În interiorul structurii dreptunghiulare se află patru hamacuri prinse de pereți. Fiecare dintre aceste creații fascinante a fost menită unui anumit membru al familiei noastre. Hamacurile pentru Michael și Richard se află în capetele rezervorului; eu și Simone avem paturile în mijloc, hamacul ei mititel fiind chiar lângă al meu.

Bineînțeles că Richard a examinat deja în detaliu întregul aranjament. Întrucât rezervorul are capac iar hamacurile sunt amplasate între o jumătate de metru și un metru sub buză, a tras concluzia că rezervorul se închide și apoi, probabil, este umplut cu un lichid. Dar de ce a fost construit? Urmează oare să fim supuși unui set de experiențe? Richard e sigur că suntem pe cale de-a fi testați în vreun fel, însă Michael spune că folosirea noastră pe post de cobai este „incompatibilă cu personalitatea ramană” pe care am remarcat-o până acum. Comentariul lui m-a făcut să râd. Incurabilul lui optimism religios s-a extins acum și asupra ramanilor. Asemeni doctorului Pangloss al lui Voltaire, Michael a fost mereu de părere că noi trăim în cel mai bun dintre toate universurile posibile.

Călugărița supraveghetor a mai zăbovit prin preajmă, în majoritatea timpului urmărindu-ne de pe pasarela rezervorului, până când ne-a văzut pe fiecare culcat în hamacul său. Richard a remarcat că, deși hamacurile fuseseră poziționate la adâncimi diferite în lungul pereților, fiecare ne vom „afunda” cam până la același nivel, când le vom ocupa. Azi după-amiază, în timp ce îmi „testam” hamacul, legănarea lui mi-a reamintit atât de teama cât și de exaltarea pe care le-am simțit în timpul fantasticei călătorii în rețeaua de hamuri peste Oceanul Cilindric. Când am închis ochii, mi-a fost ușor să mă revăd chiar deasupra apei, suspendată sub cei trei aviari mari care mă purtau spre libertate.

În lungul peretelui adăpostului, sub rezervor, privind din zona în care locuim, există mai multe țevi groase conectate direct la rezervor. Bănuim că scopul lor este să transporte fluidul necunoscut care va umple interiorul. Presupun că vom afla destul de repede.

Așadar, ce facem în continuare? Toți suntem de acord că trebuie să așteptăm, pur și simplu. Fără îndoială că până la urmă vom petrece un timp în rezervorul ăsta. Însă probabil că ni se va spune când trebuie s-o facem.

10 IUNIE 2201

Richard a avut dreptate. Fusese sigur că șuieratul intermitent, de joasă frecvență, de ieri dimineață anunța trecerea la altă etapă a misiunii. A sugerat chiar că poate era cazul să mergem la noul rezervor și să fim pregătiți să ne ocupăm hamacurile. Michael și cu mine l-am contrazis, susținând că nu existau nici pe departe suficiente informații ca să tragă o astfel de concluzie.

Trebuia să fi urmat sfatul lui Richard. Am ignorat cu desăvârșire șuieratul și ne-am continuat programul normal (dacă sintagma poate fi folosită pentru existența noastră în interiorul acestei nave spațiale de origine extraterestră). Peste trei ore, călugărița supraveghetor a apărut brusc în pragul camerei noastre principale și m-a speriat de mi-a stat inima. A făcut semn cu degetele ei ciudate înspre coridor și ne-a dat limpede de înțeles că trebuia să ne mișcăm rapid.

Simone dormea încă și n-a fost deloc mulțumită când am trezit-o. Îi era foame, dar călugărița biot nu mi-a dat timp s-o hrănesc. Așa că Simone plângea cât o țineau puterile, în timp ce traversam în grup adăpostul îndreptându-ne către rezervor.

Pe pasarela care înconjoară buza rezervorului ne aștepta altă călugăriță, care ținea în mâinile ciudate căștile noastre transparente. Probabil că era un inspector, pentru că nu ne-a lăsat să coborâm la hamacuri până nu s-a asigurat că ne pusesem căștile corect. Materialul de plastic sau sticla care formează vizorul căștii este remarcabil; vedem perfect prin el. Şi partea inferioară a căștilor este nemaipomenită. Este făcută dintr-un material similar cauciucului, adeziv, foarte etanș pe piele, care formează o izolație perfectă, impermeabilă.

Ne întinseserăm doar de treizeci de secunde în hamacuri, când o presiune puternică ne-a apăsat atât de puternic de împletitura lor, încât am coborât până la jumătatea rezervorului gol. O clipă mai târziu, niște fire subțirele (care păreau să iasă din materialul hamacurilor) ne-au înfășurat corpurile, lăsându-ne libere doar brațele și gâtul. M-am uitat spre Simone să văd dacă plânge; fețișoara ei era destinsă într-un zâmbet larg.

Rezervorul începuse deja să se umple cu un fluid verde-deschis, care ne-a înconjurat în mai puțin de un minut. Densitatea lui era foarte apropiată de a noastră, căci pluteam pe jumătate la suprafață, până când partea superioară a rezervorului s-a închis și fluidul a ocupat tot volumul. Deși mi se părea puțin probabil să fim în vreun pericol real, mi s-a făcut frică atunci când capacul a glisat deasupra capetelor noastre. În fiecare din noi există puțină claustrofobie.

În tot acest timp accelerarea puternică a continuat. Din fericire, în rezervor nu era complet întuneric. Capacul era presărat cu luminițe. O puteam vedea pe Simone lângă mine — corpul i se legăna ca o geamandură — și, la distanță, puteam să-l văd chiar și pe Richard.

Am stat în rezervor ceva mai mult de două ore. Richard era extrem de emoționat când am terminat. Ne-a spus că era sigur că tocmai trecuserăm un „test” de rezistență la forțe „excesive”.

— Ramanii nu se mulțumesc cu accelerațiile prăpădite pe care le-am cunoscut până acum, ne-a informat el exuberant, ci vor să mărească viteza cu adevărat. Pentru asta, nava spațială trebuie supusă la forțe gravitaționale mari, de durată. Rezervorul ăsta a fost proiectat ca sistem de amortizare, astfel încât construcția noastră biologică să se poată adapta la mediul neobișnuit.

Şi-a petrecut toată ziua făcând calcule, iar acum câteva ore ne-a arătat reconstituirea preliminară a „evenimentului accelerării” de ieri.

— Uitați-vă! a strigat el, abia putând să se abțină. În timpul scurtei perioade de două ore, am avut o schimbare de viteză echivalentă cu șaptezeci kilometri pe secundă. Este absolut colosal pentru o navă spațială de mărimea lui Rama! Am accelerat tot timpul cu aproape 10 g[1]. Nava asta are un stil de a goni dat dracului!

După ce s-a terminat testul din rezervor, am introdus în noi toți, inclusiv în Simone, un set nou de sonde biometrice. N-am văzut nici o reacție neobișnuită, cel puțin nimic care să declanșeze un semnal de alarmă, însă recunosc că tot mă mai îngrijorează puțin modul în care vor reacționa corpurile noastre la stres. Acum câteva minute, Richard m-a mustrat.

— Ramanii se uită și ei, în mod sigur, a spus indicând că, după părerea lui, biometria era de prisos. Pariez că-și culeg propriile date prin intermediul acelor fire.