Grădina din Rama

10

În ciuda asigurărilor lui Nicole că totul din Noul Eden corespundea perfect declarației video, Macmillan refuză să le permită pasagerilor și echipajului din Pinta să intre în Rama și să-și ocupe noile locuințe, până când un fu sigur că nu există nici un pericol. Se consultă îndelung cu personalul ASI de pe Pământ, după care trimise în Rama un contingent mic condus de Ulanov pentru a obține informații suplimentare. Medicul-șef din Pinta, un olandez aspru pe nume Darl van Roos, era membrul cel mai important al echipei lui Ulanov. Inginerul rus mai era însoțit de Kenji și de doi soldați din primul grup de explorare.

Medicul avea instrucțiuni clare. Trebuia să-i examineze pe toți cei din familia Wakefield și să certifice că erau într-adevăr oameni. A doua sarcină a sa era să-i analizeze pe bioți și să le catalogheze trăsăturile non-biologice. Totul fu realizat fără incidente, deși Katie Wakefield nu cooperă și se dovedi sarcastică pe durata examinării. La sugestia lui Richard, un biot Einstein îl luă deoparte pe unul dintre Lincolni și demonstră, la un nivel funcțional, cum lucrau cele mai sofisticate subsisteme. Ulanov fu impresionat în mod corespunzător.

Două zile mai târziu, călătorii din Pinta începură să-și mute lucrurile personale în Rama. Un număr mare de bioți îi ajută la descărcarea navei și la mutarea tuturor proviziilor în Noul Eden. Operațiunea dură aproape trei zile. Dar unde avea să se instaleze fiecare? Printr-o decizie care mai târziu avea să aibă consecințe importante pentru colonie, aproape toți cei trei sute de călători din Pinta optară pentru satul sud-estic, acolo unde se stabilise familia Wakefield. Numai Max și o mână de fermieri, care se mutaseră direct în regiunea agricolă din lungul perimetrului nordic al Noului Eden, hotărâră să trăiască în altă parte a coloniei.

Soții Watanabe se mutară într-o casă mică aflată chiar pe ulița lui Richard și Nicole. De la început, Kenji și Nicole se înțeleseseră bine și prietenia lor se întărise cu fiecare interacțiune. În prima seară pe care Kenji și Nai și-o petreceau în noua lor casă, fură invitați pentru cină la familia Wakefield.

— Să mergem în camera de zi. E mai comod acolo, spuse Nicole după ce terminară de mâncat. Lincoln va strânge masa și va strânge vesela.

Soții Watanabe se ridicară de pe scaune și-l urmară pe Richard prin ușa din capătul sufrageriei. Membrii mai tineri ai familiei Wakefield așteptară politicoși ieșirea lui Kenji și Nai, apoi li se alăturară părinților și oaspeților în salonul cochet din partea din față a casei.

Trecuseră cinci zile de când grupul de explorare din Pinta intrase pentru prima dată în Rama. Cinci zile uimitoare, gândi Kenji în timp ce stătea în salonul familiei Wakefield, Mintea lui scană rapid caleidoscopul de impresii amestecate pe care creierul nu le ordonase încă. Iar în multe privințe, cina de aici a fost cea mai uimitoare dintre toate. Este incredibil prin câte a trecut familia asta!

— Povestea pe care ne-ați spus-o este absolut uluitoare, le zise Nai lui Richard și Nicole după ce toată lumea se așeză. Vreau să vă pun atâtea întrebări, și nu știu cu ce să încep… Mă fascinează mai ales creatura căreia îi spuneți Vulturul. Era unul dintre extratereștrii care au construit Baza de Tranzit și Rama?

— Nu, răspunse Nicole. Vulturul era tot biot. Cel puțin așa ne-a spus el și nu avem nici un motiv să nu-l credem. A fost creat de inteligența care guvernează Baza de Tranzit, pentru a ne oferi o interfață fizică.

— Dar atunci cine a construit Baza de Tranzit?

— Asta-i clar o întrebare de Nivelul 3, zâmbi Richard. Kenji și Nai râseră; în timpul cinei, Richard le explicase ierarhia informațională a Vulturului. Kenji reflectă:

— Mă întreb dacă ne e cu putință ca măcar să concepem că există ființe atât de avansate încât roboții lor să poată crea roboți mai inteligenți decât noi.

— Eu mă întreb dacă nu s-ar putea să discutăm niște subiecte mai banale, interveni Katie. De exemplu, unde sunt toți tinerii de vârsta mea? Până acum nu cred că am văzut mai mult de doi coloniști între doisprezece și douăzeci și cinci de ani.

— Majoritatea tinerilor se află la bordul Ninei, răspunse Kenji. Trebuie să sosească peste aproximativ trei Săptămâni cu grosul populației coloniei. Pasagerii din Pinta au fost aleși unul și unul, în scopul de a verifica veridicitatea mesajului video pe care l-am primit.

— Ce înseamnă „veridicitate”? întrebă Katie.

— Adevăr și acuratețe, zise Nicole. Mai mult sau mai puțin. Ăsta era unul dintre cuvintele preferate ale bunicului tău… Şi pentru că am pomenit de bunicul tău, el credea cu hotărâre în faptul că tinerilor trebuie să li se permită să asculte conversația adulților, dar să n-o întrerupă… În seara asta avem multe de discutat cu soții Watanabe. Voi patru puteți să nu rămâneți.

— Eu vreau să mă duc afară, ca să văd luminile, rosti Benjy. Ellie, vrei să vii cu mine?

Ellie se ridică și-l luă pe de mână. Amândoi spuseră politicoși noapte bună și fură urmați pe ușă de Katie și Patrick.

— Ne ducem să vedem dacă găsim ceva palpitant de făcut, rosti Katie în timp ce ieșeau. Noapte bună, domnule și doamnă Watanabe. Mamă, ne întoarcem peste vreo două ore.

Nicole clătină din cap, în timp ce ultimul dintre copii părăsea casa.

— Katie este atât de agitată de la sosirea Pintei, încât abia dacă doarme, explică ea. Vrea să cunoască și să vorbească cu toată lumea.

Biotul Lincoln, care terminase de dereticat în bucătărie, stătea discret lângă ușă în spatele scaunului lui Benjy.

— Doriți să beți ceva? îi întrebă Nicole pe Nai și Kenji, făcând semn în direcția biotului. Nu avem nimic atât de delicios ca sucurile de fructe proaspete pe care le-ați adus de pe Pământ, dar Linc poate prepara niște amestecuri sintetice interesante.

— Mulțumesc, nu, clătină Kenji din cap. Dar tocmai mi-am dat seama că ne-am petrecut toată seara vorbind despre incredibila voastră odisee. Cu siguranță, aveți să ne puneți întrebări. În definitiv, pe Pământ au trecut patruzeci și cinci de ani de la lansarea lui Newton.

Patruzeci și cinci, gândi brusc Nicole. E posibil? Genevieve să aibă acum aproape șaizeci de ani?

Își aminti cu claritate ultima dată când își văzuse tatăl și fiica pe Pământ. Pierre și Genevieve o însoțiseră la aeroport, în Paris. Fiica ei o îmbrățișase cu putere până la ultima chemare de îmbarcare a pasagerilor, apoi își privise mama cu dragoste și mândrie. Ochii fetei fuseseră plini de lacrimi. Genevieve nu fusese în stare să spună nimic. Iar în acești patruzeci și cinci de ani, tata a murit. În timp ce eu cutreieram prin timp și spațiu. Printr-o țară a minunilor.

Amintirile erau prea puternice. Nicole inspiră adânc și se adună. În salon era încă liniște, când reveni la prezent.

— Totul e-n regulă? întrebă cu sensibilitate Kenji. Nicole încuviință din cap și se uită la ochii catifelați și sinceri ai noului ei prieten. Preț de o clipă, își imagină că vorbea cu colegul ei din Newton, Shigeru Takagishi. Omul ăsta e plin de curiozitate, cum era și Shig. Pot avea încredere în el. Şi a vorbit cu Genevieve cu doar câțiva ani în urmă.

— Cea mai mare parte din istoria generală a Pământului ne-a fost explicată, pe bucățele, în timpul multelor conversații pe care le-am avut cu alți pasageri din Pinta, zise ea. Dar nu știu absolut nimic despre familiile noastre, în afară de ceea ce ne-ați spus pe scurt în această primă seară. Atât eu cât și Richard am vrea să știm dacă vă amintiți unele detalii suplimentare pe care le-ați omis în prima noastră conversație.

— De fapt, spuse Kenji, azi după-amiază m-am uitat prin jurnalele mele și am recitit însemnările pe care le-am făcut când am întreprins cercetările preliminare pentru cartea despre misiunea Newton. Cel mai important lucru pe care am neglijat să-l menționez în discuția noastră anterioară a fost cât de bine seamănă Genevieve cu tatăl ei, cel puțin de la nas în jos. Fața regelui Henry era izbitoare, cum sunt sigur că-ți amintești. Ca adultă, fața lui Genevieve s-a alungit și a început să semene remarcabil cu a lui. Poftim, uită-te la astea, am reușit să găsesc în baza mea de date două fotografii făcute în cele trei zile pe care le-am petrecut la Beauvois.

Nicole fu copleșită să vadă fotografiile lui Genevieve. Lacrimile îi umplură ochii și-i inundară obrajii. Mâinile îi tremurau, în timp ce ținea fotografiile cu Genevieve și soțul ei, Louis Gaston. Oh, Genevieve, plânse în sinea ei, ce dor mi-a fost de tine! Cât aș vrea să te țin în brațe măcar o clipă!

Richard se aplecă peste umărul ei să se uite la fotografii. În timp ce făcea asta, o mângâie ușor.

— Seamănă întrucâtva cu prințul, comentă el moale, dar cred că aduce mai mult cu mama ei.

— Genevieve a fost extrem de cooperantă, adăugă Kenji, ceea ce m-a surprins, ținând cont cât a suferit în timpul isteriei mass-media din 2238. Mi-a răspuns cu multă răbdare la întrebări. Intenționam să fac din ea una dintre piesele centrale ale cărții despre Newton, până când editorul meu m-a convins să renunț complet la proiect.

— Câți dintre astronauții din Newton mai trăiesc? întrebă Richard.

— Sabatini, Tabori și Yamanaka, răspunse Kenji. David Brown a suferit un accident cerebral și a murit șase luni mai târziu în împrejurări oarecum neobișnuite. Cred că asta a fost în 2208. Amiralul Heilmann a murit de cancer cam prin 2214. Irina Turgheniev a suferit o prăbușire mentală totală, victimă a sindromului „Întoarcerea pe Pământ” identificat la unii dintre astronauții secolului XXI, și până la urmă s-a sinucis în 2211.

Nicole încă se mai lupta cu emoțiile.

— Până acum trei seri, nu i-am spus lui Richard sau copiilor că Henry a fost tatăl lui Genevieve, le destăinui ea soților Watanabe când camera se cufundă în tăcere. Când trăiam pe Pământ, numai tata știa adevărul. S-ar putea ca Henry să fi bănuit, dar n-a știut cu certitudine. Apoi, când mi-ai vorbit de Genevieve, mi-am dat seama că eu trebuia să fiu cea care să-i spună familiei mele. Eu…

Glasul i se frânse și ochii i se umplură iar de lacrimi. Își șterse fața cu un șervețel dat de Nai.

— Scuzați-mă, nu obișnuiesc să mă comport așa. A fost pur și simplu un șoc să văd fotografiile și să-mi amintesc atâtea lucruri…

— În Rama II și apoi la Baza de Tranzit, zise Richard, Nicole a fost un model de stabilitate. Era ca o stâncă. Indiferent cu ce ne confruntam, indiferent de cât de bizare erau lucrurile, ea era de neclintit. Copiii, Michael O'Toole și eu depindeam cu toții de ea. E foarte straniu s-o văd…

— Ajunge! exclamă Nicole după ce-și șterse fața și puse deoparte fotografia. Să continuăm cu alte subiecte. Să vorbim despre astronauții misiunii Newton — mai ales despre Francesca Sabatini. A obținut ce-a vrut? Faimă și bogății?

— Din belșug, răspunse Kenji. Eu nu eram născut în perioada ei de glorie din primul deceniu al secolului, dar chiar și acum este renumită. A fost una dintre persoanele intervievate de curând cu privire la însemnătatea recolonizării lui Marte.

Nicole se aplecă în scaun.

— Nu ți-am spus în timpul cinei, dar sunt convinsă că Francesca și Brown l-au drogat pe Borzov, provocându-i simptome de apendicită. Tot ea m-a lăsat intenționat în fundul puțului din New York. Era lipsită de orice scrupule.

Kenji rămase tăcut câteva secunde.

— În 2208, chiar înainte ca Brown să moară, în starea lui generală de inconștiență a avut și unele perioade de luciditate. În timpul unei astfel de perioade, a dat un interviu fantastic în care a mărturisit că era parțial răspunzător de moartea lui Borzov și a implicat-o pe Francesca în dispariția ta. Signora Sabatini a susținut că întreaga poveste era „o aiureală — dejecțiile demente ale unui creier bolnav” și a pretins revistei daune în valoare de o sută de milioane de mărci, iar apoi treaba s-a aranjat fără să se ajungă la tribunal. Revista l-a concediat pe reporter și i-a cerut oficial scuze Francescăi.

— Francesca întotdeauna câștigă până la urmă, comentă Nicole.

— Aproape că am reînviat întreaga poveste acum trei ani, când mă documentam pentru carte, urmă Kenji. Întrucât trecuseră mai mult de douăzeci și cinci de ani, toate datele privitoare la misiunea Newton erau de domeniul public și, ca atare, la dispoziția oricărui le solicita. Am găsit conținutul calculatorului tău personal, inclusiv cubul de date care trebuie să fi venit de la Henry, împrăștiat prin telemetrie. M-am convins că interviul dat de Brown conținuse unele adevăruri.

— Şi ce s-a întâmplat?

— M-am dus să-i iau un interviu Francescăi la palatul ei din Sorrento. Curând după aceea, am încetat să lucrez la carte…

Kenji ezită o clipă. Ar trebui să spun mai mult? se întrebă el. Se uită la soția lui iubitoare. Nu, nu-i nici momentul, nici locul.

— Îmi pare rău, Richard.

Richard era aproape adormit când auzi în dormitor glasul încet al soției sale.

— Mmm? Ai spus ceva, dragă?

— Îmi pare rău, repetă Nicole. Se rostogoli mai aproape de el și-i luă mâna pe sub pătură. Trebuia să-ți fi spus de mult de Henry… Mai ești supărat?

— Nici n-am fost supărat. Surprins, da, poate chiar uluit. Dar nu supărat. Ai avut motivele tale ca să păstrezi secretul. În plus, asta s-a întâmplat în urmă, pe Pământ, într-o altă viață. Dacă mi-ai fi spus când ne-am cunoscut, s-ar fi putut să conteze. S-ar fi putut să fiu gelos, și aproape sigur m-aș fi simțit inferior. Dar acum, nu.

Nicole se întinse și-l sărută.

— Te iubesc, Richard Wakefield, spuse ea.

— Şi eu te iubesc.

Kenji și Nai făcură dragoste pentru prima dată de când părăsiseră Pinta și femeia adormi aproape imediat, Kenji însă era surprinzător de treaz. Stătea întins în pat, gândindu-se la seara petrecută cu familia Wakefield. Dintr-un anume motiv, în minte îi reveni imaginea Francescăi Sabatini. Cea mai frumoasă femeie de șaptezeci de ani pe care a văzut-o vreodată, fu primul lui gând. Şi ce viață fan-tastică!

Își aminti cu claritate după-amiaza de vară când trenul său trăsese în gară la Sorrento. Şoferul taxiului electric recunoscuse imediat adresa.

— Capisco, spusese el o luase în direcția lui „il palazzo Sabatini”.

Francesca locuia într-un hotel transformat care domina golful Napoli. Clădirea avea douăzeci de camere și aparținuse cândva unui prinț din secolul al XVII-lea. Din biroul în care o aștepta pe signora Sabatini să apară, Kenji vedea un telescaun coborând înotătorii pe o pantă abruptă spre golful albastru de dedesubt.

La signora întârzie o jumătate de oră, apoi deveni nerăbdătoare ca să termine interviul. Îi aduse de două ori la cunoștință lui Kenji că acceptase să stea de vorbă cu el, numai pentru că editorul îi spusese că „era un tânăr scriitor de excepție”.

— Să fiu sinceră, spusese într-o engleză excelentă, în stadiul acesta toate discuțiile despre Newton mi se par extrem de plictisitoare.

Interesul față de conversație crescuse în mod considerabil, când Kenji îi pomenise de „noile date” pe care le descoperise, de fișierele din calculatorul personal al lui Nicole ca fuseseră transmise spre Pământ în ultimele săptămâni ale misiunii. Francesca devenise tăcută, chiar gânditoare, când Kenji comparase însemnările lui Nicole cu „mărturisirea” lui David Brown din interviul acordat în 2208.

— Te-am subestimat, zâmbise ea atunci când Kenji o întrebase dacă nu credea că era o coincidență remarcabilă faptul că jurnalul misiunii Newton ținut de Nicole și mărturisirea lui David Brown aveau atâtea puncte concordante.

Nu-i răspunsese direct la nici una dintre întrebări. În schimb se ridicase, insistase ca Kenji să rămână la cină și-i spusese că avea să discute cu el mai târziu.

Pe înserate, în camera lui Kenji din palatul Francescăi sosise un bilet prin care era anunțat că cina avea să fie la 20:30 și că ținuta era obligatorie. La ora programată, un robot îl condusese într-o sufragerie superbă cu pereții acoperiți de picturi și tapiserii, cu candelabre strălucitoare atârnând din tavanul înalt și cu sculpturi delicate peste tot. Masa era pregătită pentru zece persoane. Francesca se afla deja acolo, în picioare lângă un mic robot servitor pe una dintre laturile încăperii enorme.

— Kon ban wa, Watanabe-san, rostise în japoneză în timp ce-i oferea o cupă de șampanie. Renovez zonele principale de ședere, așa că mă tem că vom servi aici cocteilurile. Este cam gauche, cum zic francezii, dar asta-i situația.

Arăta magnific. Părul blond era adunat în vârful capului, susținut de un pieptene mare, cu încrustații. La gât avea un colier de diamante, iar sub el, de un alt colier de diamante, mai larg, atârna un safir uriaș. Rochia fără bretele era albă, cu falduri și pliuri care îi accentuau curbele corpului zvelt. Lui Kenji nu-i venea să creadă că avea șaptezeci de ani.

După ce îl înștiințase că încropise în grabă o cină „în onoarea lui”, îl luase de mână și-l condusese către tapiseriile de pe peretele îndepărtat.

— Te pricepi cât de cât la Aubusson? întrebase ea.

Când el clătinase din cap, Francesca se lansase într-o discuție pe tema istoriei tapiseriilor europene.

O jumătate de oră mai târziu, își ocupase locul din capul mesei. Un profesor de muzică din Napoli și soția actriță, doi fotbaliști bruneți și chipeși, curatorul ruinelor Pompeiului (un bărbat trecut de cincizeci de ani), o poetesă între două vârste și două tinere de douăzeci de ani ocupară celelalte locuri. După o consultare cu Francesca, una dintre tinere se așezase vizavi de Kenji, iar cealaltă lângă el.

La început, jilțul de vizavi de Francesca, din celălalt capăt al mesei, rămăsese gol. Francesca îi șoptise ceva chelnerului-șef și, după cinci minute, un bărbat foarte bătrân, șchiop și aproape orb fu condus în cameră. Kenji îl recunoscuse imediat. Era Janos Tabori.

Masa fusese minunată și conversația însuflețită. Mâncarea fusese servită de chelneri, nu de roboții folosiți peste tot în afara restaurantelor de lux, și fiecare fel de mâncare fusese însoțit de alt soi de vin. Şi ce grup remarcabil! Toată lumea, până și fotbaliștii, vorbeau o engleză acceptabilă. Şi toți erau atât interesați, cât și cunoscători ai istoriei spațiale. Tânăra din fața lui Kenji chiar îi citise cea mai cunoscută carte despre primele explorări ale lui Marte. Pe măsură ce seara se scurgea, Kenji, care pe atunci era un burlac de treizeci de ani, devenise mai puțin inhibat. Totul îl ațâțase — femeile, vinul, discuția despre istorie, poezie și muzică.

O singură dată în timpul celor două ore cât durase masa se amintise de interviul din după-amiaza aceea. În timpul unui moment de lâncezeală în conversație, după desert și înainte de coniac, Francesca aproape că strigase la Janos:

— Japonezul ăsta tânăr — e foarte deștept, să știi — crede c-a găsit dovezi din calculatorul personal al lui Nicole care susțin minciunile alea îngrozitoare pe care le-a spus David înainte de a muri.

Janos nu comentase. Expresia feței nu i se schimbase. Dar după masă îi înmânase lui Kenji un bilet și apoi dispăruse. „În dumneata vorbește numai adevărul, crud, prin urmare ești nedrept”, spunea biletul. „Aglaia Epancina către prințul Mîșkin. Idiotul, de Fiodor Dostoievski.”

Kenji revenise în camera sa de cinci-zece minute, când se auzise o bătaie în ușă. Când deschisese, o văzuse pe tânăra italiană care stătuse vizavi de el la cină. Purta un bikini micuț care îi dezvăluia majoritatea corpului. De asemenea, ținea în mână un costum de baie bărbătesc.

— Domnule Watanabe, spusese ea cu un zâmbet sexi, vă rog să veniți cu noi să înotăm. Costumul ăsta ar trebui să vi se potrivească.

Kenji simțise un enorm val de dorință pe care nu și-l putuse reprima. Ușor stânjenit, așteptase câteva minute după ce se îmbrăcase și abia apoi i se alăturase femeii de pe hol.

Trei ani mai târziu, pe când stătea în patul său din Noul Eden lângă femeia pe care o iubea, îi fu imposibil să nu-și amintească cu jind de noaptea petrecută în palatul Francescăi. Şase dintre ei luaseră telescaunul spre golf și înotaseră la lumina lunii. La cabana de pe malul apei, băuseră, dansaseră și râseseră. Fusese o noapte de vis.

într-o oră, eram cu toții goi, își aminti Kenji. Planul jocului a fost isteț. Cei doi fotbaliști pentru Francesca. Cele două madone, pentru mine.

Se foi în pat, amintindu-și intensitatea plăcerii lui și râsul Francescăi când îl găsise împreunat cu cele două tinere în șezlongul supradimensionat de lângă golf.

Când, după patru zile, am ajuns la New York, editorul mi-a spus că el considera că trebuie să abandonez proiectul Newton. Nu l-am contrazis. Probabil că eu însumi aș fi propus asta.