Grădina din Rama

8

Eponine o localiză pe Kimberly în colțul fumoarului și se așeză lângă ea. Acceptă țigara de la prietena ei, o aprinse și trase adânc fumul în piept.

— Ah! ce plăcere! spuse încetișor, slobozind fumul în mici rotocoale și urmărindu-le cum se înălțau către ventilatoare.

— Atât cât îți plac ție tutunul și nicotina, șopti Kimberly, sunt sigură că ai adora kokomo. Ştiu că nu mă crezi, Eponine, dar e chiar mai bun decât sexul.

— Nu pentru mine, mon amie, răspunse Eponine pe un ton cald, prietenos. Am și așa destule vicii. Şi n-aș putea controla niciodată, dar niciodată, ceva care să fie cu adevărat mai bun decât sexul.

Kimberly Henderson râse din toată inima și pletele ei lungi și blonde îi săltară pe umeri. Avea douăzeci și patru de ani, cu un an mai puțin decât colega franțuzoaică. Cele două stăteau în fumoarul de lângă dușul femeilor, o încăpere micuță și pătrată, cu latura de patru metri, în care în prezent se afla o duzină de fumătoare.

— Camera asta îmi reamintește de încăperea din spate de la Willie's, în Evergreen, imediat în afara lui Denver, spuse Kimberly. În timp ce o sută sau mai mulți de cow-boy și țopârlani dansau și beau în barul principal, noi, vreo opt-nouă, ne retrăgeam în sacrul „Birou” al lui Willie, cum îi zicea el, și ne amețeam cu kokomo. Eponine se uită prin pâclă la ea.

— Măcar în camera asta nu suntem hărțuite de bărbați. Sunt absolut imposibili, chiar mai răi decât tipii din satul de detenție din Bourges. Ăștia nu se gândesc decât la sex, cât e ziua de lungă.

— E de-nțeles, râse Kimberly. Pentru prima dată de ani de zile, nu sunt urmăriți îndeaproape. Când oamenii lui Toshio au sabotat monitoarele ascunse, toată lumea a fost dintr-o dată liberă. Există însă și o parte mai neplăcută, adăugă ea. Azi au mai fost două violuri, unul chiar în zona mixtă de recreere.

Termină țigara, își aprinse imediat alta, apoi continuă:

— Ai nevoie de cineva care să te ocrotească, și știu că lui Walter i-ar plăcea la nebunie sarcina asta. Datorită lui Toshio, pârnăiașii au încetat în mare măsură să mă mai agreseze. Principala mea grijă sunt acum paznicii ASI — se cred mari scule. Numai namila aia superbă de italian, Marcello și nu mai știu cum, mă interesează cât de cât. Ieri mi-a spus că m-ar face „să gem de plăcere”, dacă m-aș duce în cabina lui. M-a tentat teribil s-o fac, până l-am văzut pe unul dintre mardeiașii lui Toshio urmărind conversația.

Şi Eponine își aprinse altă țigară. Ştia că era caraghios să fumeze țigară după țigară, dar pasagerilor din Santa Maria nu li se dădeau decât trei „pauze” de câte o jumătate de oră pe zi și fumatul nu era permis în camerele ticsite. În timp ce Kimberly era distrasă de întrebarea unei femei voinice de vreo patruzeci de ani, Eponine se gândi la primele zile de după plecarea lor de pe Pământ. În a treia zi, își aminti, Nakamura și-a trimis codoșul la mine. Probabil că eu am fost prima lui alegere.

Uriașul japonez, luptător de sumo înainte de a deveni colector de taxe pentru un renumit grup de agenți de pariuri, se înclinase oficial când o abordase în salonul mixt.

— Domnișoară Eponine, spusese el cu un accent englezesc puternic, prietenul meu Nakamura-san m-a rugat să-ți spun că te găsește foarte frumoasă. Îți oferă protecție totală în schimbul companiei tale și a unor ocazionale favoruri de plăcere.

Oferta era atrăgătoare în unele privințe și nu în contrast cu ceea ce majoritatea femeilor cu aspect decent din Santa Maria ar fi acceptat până la urmă, își aminti Eponine. Am știut tot timpul că Nakamura avea să fie foarte puternic. Dar nu mi-a plăcut răceala lui. Şi am greșit crezând că voi putea rămâne liberă.

— Gata? repetă Kimberly.

Eponine se trezi din reverie. Stinse țigara și trecu în vestiar cu prietena ei. În timp ce-și scoteau hainele și se pregăteau pentru duș, cel puțin o duzină de ochi se lipiră de trupurile lor superbe.

— Nu te deranjează că lesbienele alea te devorează din ochi? întrebă Eponine în timp ce stăteau sub duș.

— Deloc, răspunse Kimberly. Într-un fel, îmi face plăcere. E în mod sigur măgulitor. Puține femei de aici arată ca noi. Mă ațâță să le fac să se uite atât de flămânde la mine.

Eponine își clăti săpunul de pe sânii plini și tari și se aplecă spre Kimberly.

— Deci, ai făcut sex cu altă femeie? întrebă ea.

— Firește, răspunse Kimberly hohotind adânc. Tu nu? Fără să aștepte răspuns, americanca se lansă în alta dintre poveștile ei.

— Primul meu dealer din Denver a fost o lesbiană. Aveam doar optsprezece ani și eram absolut perfectă din cap până-n picioare. Când Loretta m-a văzut prima dată goală, a crezut că murise și ajunsese în rai. Eu tocmai intrasem la școala sanitară și nu-mi permiteam prea multe droguri. De aceea am făcut un târg cu Loretta. Putea să mă reguleze, dar numai dacă mă aproviziona cu cocaină. Relația noastră a durat aproape șase luni. Pe atunci devenisem eu însămi dealer și, în plus, mă îndrăgostisem de Magician. Biata Loretta… A fost distrusă. Mi-a oferit totul, inclusiv lista clienților ei. Până la urmă a devenit o pacoste, așa c-am rupt-o cu ea și l-am pus pe Magician s-o scoată cu forța din Denver.

Văzu pe fața lui Eponine o undă trecătoare de dezaprobare.

— Iisuse, și tu faci pe moralista cu mine? Ești cea mai miloasă ucigașă din câte am întâlnit. Uneori îmi reamintești de decenta și virtuoasa Doi Pantofi din ultima clasă de liceu.

Pe când părăseau zona dușului, o negresă micuță cu părul prins în cozi se apropie de ele.

— Tu ești Kimberly Henderson? întrebă ea.

— Da, răspunse Kimberly. De ce…

— Regele japonez Nakamura e bărbatul tău? Kimberly nu răspunse.

— Dacă da, am nevoie de ajutorul tău, continuă negresa.

— Ce vrei? întrebă pe un ton neutru Kimberly. Fata izbucni în plâns.

— Omu' meu Reuben n-a făcut-o intenționat. S-a îmbătat cu rahatul ăla pe care-l vând paznicii. Nu știa că vorbea cu regele japonez.

Kimberly așteptă ca fata să se oprească din plâns.

— Ce dai?

— Trei cuțite și două țigări cu kokomo dinamită, răspunse negresa.

— Adu-mi-le, zâmbi Kimberly. Iar eu am să aranjez ca Reuben al tău să-i ceară scuze domnului Nakamura.

— Nu-ți place Kimberly, nu-i așa? îl întrebă Eponine pe Walter Brackeen.

Acesta era un negru-american uriaș cu ochi blânzi și degete absolut magice pe claviatură. Cânta un potpuriu de jazz și se uita la frumoasa lui doamnă; cei trei colegi de cameră ai lui plecaseră, prin acord tacit, afară, în zonele comune.

— Nu, nu-mi place, răspunse el încet. Nu-i ca noi. Poate să fie amuzantă, dar cred că, dedesubt, e cu adevărat rea.

— Ce vrei să zici?

Walter trecu la o baladă tristă, cu un ritm mai lent, și cântă aproape un minut fără să vorbească. Apoi spuse:

— Cred că în fața legii, noi, criminalii, suntem toți egali. Dar nu și în ochii mei. Eu i-am curmat viața unui om care mi-a sodomat frățiorul. Tu ai ucis un ticălos nebun care ți-a distrus viața. Dar prietena aia a ta, Kimberly, și iubitul ei au ucis trei oameni pe care nici măcar nu-i cunoșteau, doar pentru droguri și bani.

— Era drogată la momentul respectiv.

— Nu contează. Fiecare dintre noi este permanent răspunzător de comportamentul său. Dacă eu bag în mine rahat care mă face să fiu groaznic, asta-i greșeala mea. Dar nu pot să mă fofilez de răspundere pentru faptele mele.

— A avut o conduită perfectă în centrul de detenție. Toți medicii care au lucrat cu ea au spus că-i o infirmieră excelentă.

Walter se opri din cântat și se uită îndelung la Eponine.

— Să nu mai vorbim despre Kimberly, zise el. Şi așa avem destul de puțin de stat împreună… Te-ai gândit la propunerea mea?

Eponine oftă.

— Da, m-am gândit, Walter. Şi cu toate că-mi placi și-mi face plăcere să fac dragoste cu tine, aranjamentul pe care-l propui seamănă prea mult cu o tocmeală… În plus, cred că aici e vorba mai mult de ego-ul tău. Dacă nu mă înșel, tu-l preferi pe Malcolm…

— Malcolm n-are nici o treabă cu noi, o întrerupse Walter. Mi-e prieten bun de mulți ani, chiar din primele zile când am intrat în centrul de detenție din Georgia. Cântăm împreună. Facem sex când suntem amândoi singuri. Suntem suflete pereche.

— Ştiu, știu… De fapt, nu Malcolm e subiectul central. Ceea ce mă deranjează este mai degrabă treaba în principiu. Eu chiar te plac, Walter, știi asta. Dar…

Glasul i se frânse în timp ce se lupta cu sentimentele confuze.

— Am plecat de trei săptămâni de pe Pământ, rosti Walter, și mai avem șase săptămâni până ajungem pe Marte. Sunt cel mai masiv bărbat din Santa Maria. Dacă spun că ești iubita mea, nimeni n-o să te deranjeze în astea șase săptămâni.

Eponine își aminti o scenă neplăcută din chiar dimineața aceea, când doi deținuți discutau ce simplu era să comiți un viol în zona alocată condamnaților. Ştiuseră că ea îi auzea, dar nu făcuseră nici un efort să vorbească mai încet.

Într-un târziu, se abandonă în brațele uriașe ale lui Walter.

— În regulă. Dar să nu te aștepți la prea multe… Sunt genul de femeie dificilă…

— Cred că s-ar putea ca Walter să aibă probleme cu inima, spuse în șoaptă Eponine.

Era miezul nopții și celelalte două colege de cameră ale lor dormeau. În patul de sub Eponine, Kimberly era încă amețită de kokomo pe care îl fumase cu două ore înainte. I-ar fi fost imposibil să doarmă încă câteva ore bune.

— Regulile din nava asta sunt al dracu' de tâmpite. Hristoase, până și în Pueblo Detention Complex erau mai puține reguli! De ce dracu' nu putem rămâne în zonele comune și după miezul nopții? Ce rău facem?

— Are din când în când dureri în piept și, dacă facem sex mult timp, se plânge după aceea că nu poate să respire ca lumea… Crezi că ai putea să te uiți puțin la el?

— Şi cum rămâne cu Marcello? Ha! Ce tâmpit! Îmi spune că pot rămâne trează toată noaptea, dacă vreau să vin în camera lui. Dar eu stau cu Toshio. Ce crede că face? Nici chiar paznicii nu se pot băga peste regele japonez… Ce-ai spus?

Eponine se ridică într-un cot și se aplecă peste marginea patului.

— Walter Brackeen, Kim, zise ea. Vorbesc despre Walter Brackeen. Poți să te domolești suficient ca să fii atentă la ce-ți zic?

— În regulă, în regulă. Ce-i cu Walter al tău? Ce vrea? Toți vor ceva de la regele japonez. Cred că asta mă face regină, cel puțin într-un fel…

— Cred că Walter stă prost cu inima, repetă exasperată Eponine cu glas puternic. Aș vrea să te uiți la el.

— Sst, răspunse Kimberly. Or să vină să ne umfle, cum au făcut cu nebuna aia de suedeză… Rahat, Ep, eu nu sunt medic! Pot să spun când bătăile inimii sunt neregulate, dar asta-i tot… Ar trebui să-l duci pe Walter la deținutul ăla medic care-i chiar cardiolog — cum îi spune? — ăla liniștit, care stă singur când nu consultă pe cineva…

— Robert Turner.

— Așa… foarte profesionist, singuratic, distant, niciodată nu vorbește decât foarte profesional. Ți-e greu să crezi c-a zburat capetele a trei oameni într-o sală de tribunal, e pur și simplu de neimaginat…

— De unde știi asta?

— Mi-a spus Marcello. Eram curioasă, râdeam cu el, mă tachina și-mi zicea chestii ca „japonezul ăla te face să gemi?” și „ce zici de doctorul ăla liniștit, el te poate face să gemi?”…

— Doamne, Kim, te-ai culcat și cu Marcello? întrebă Eponine de-a dreptul alarmată.

— Numai de două ori, râse prietena ei. Vorbește mai bine decât regulează. Şi ce plin de el este! Cel puțin regele japonez știe să aprecieze.

— Nakamura știe?

— Mă crezi nebună? Nu vreau să mor. Dar ar intra la bănuieli… N-am s-o mai fac, dar dacă Turner ăla mi-ar șopti la ureche, m-aș umezi toată…

Kimberly continuă să bată câmpii. Eponine se gândi scurt la Robert Turner. O examinase la scurt timp după lansare, când îi apăruseră niște pete ciudate. Nici măcar nu mi-a remarcat corpul, își aminti. A fost un consult întru totul profesionist.

Şi-o scoase din minte pe Kimberly și se concentră asupra imaginii chipeșului doctor. Fu surprinsă să descopere că simțea o scânteie de interes romantic. În mod categoric, doctorul avea ceva misterios, căci nimic din personalitatea sau din felul lui de a fi nu era câtuși de puțin compatibil cu o dublă crimă. Trebuie să fie o poveste interesantă, gândi ea.

Eponine visa. Era același coșmar pe care îl avea pentru a suta oară de la crimă. Profesorul Moreau zăcea cu ochii deschiși pe podeaua biroului său, cu sângele șiroindu-i din piept. Ea se duse la lighean, spălă cuțitul mare și-l puse la loc pe masa din bucătărie. În timp ce pășea peste cadavru, ochii odioși se deschiseră. Văzu nebunia lor sălbatică. El își întinse brațele s-o apuce…

— Infirmieră Henderson! Infirmieră Henderson! Ciocănitul în ușă era mai puternic. Eponine se trezi din vis și se frecă la ochi. Kimberly și una dintre colegele lor de cameră ajunseră la ușă aproape simultan.

În prag stătea prietenul lui Walter, Malcolm Peabody, un alb micuț, efeminat, trecut de patruzeci de ani. Era agitat.

— Doctorii' Turner m-a trimis după o infirmieră. Vino repede. Walter a avut un atac de cord.

În timp ce Kimberly începea să se îmbrace, Eponine se lăsă să lunece de pe patul ei.

— Cum se simte? întrebă ea, punându-și capotul. A murit?

Malcolm fu pe moment derutat.

— Oh, salut, Eponine, spuse moale. Uitasem că tu și infirmiera Henderson… Când am plecat eu, mai respira.

Având grijă să țină tot timpul un picior pe podea, Eponine ieși grăbită pe ușă, porni pe coridor, intră în zona comună și apoi în zona bărbaților. Alarmele sunară în timp ce monitoarele principale îi urmăreau înaintarea. Când ajunse la intrarea în aripa lui Walter, Eponine se opri o clipă ca să-și tragă sufletul.

O mulțime de oameni stătea pe coridor în fața camerei lui Walter. Ușa era larg deschisă și treimea inferioară a corpului său zăcea afară, în hol. Eponine își croi drum prin mulțime și intră în cameră.

Turner era îngenuncheat lângă pacient, ținând stimulatoarele electronice pe pieptul gol al lui Walter. Corpul masivului bărbat sărea înapoi la fiecare șoc, apoi se ridica ușor de la podea înainte ca medicul să-l împingă la loc.

La sosirea lui Eponine, Turner ridică privirea.

— Tu ești infirmiera? întrebă cu bruschețe.

Preț de o clipă, Eponine rămase fără glas. Şi stânjenită. Prietenul ei era aici pe moarte sau mort, iar ea nu se putea gândi decât la ochii perfect albaștri ai lui Turner.

— Nu, spuse într-un târziu, clar fâstâcită. Eu sunt prietena.. Infirmiera Henderson e colega mea de cameră… Trebuie să sosească din clipă în clipă.

În acel moment, sosiră Kimberly și doi paznici ASI.

— Inima i s-a oprit complet acum patruzeci și cinci de secunde, îi spuse Turner lui Kimberly. E prea târziu să-l mai ducem la infirmerie. Am să-l deschid și am să încerc să folosesc stimulatorul Komori. Ți-ai adus mănușile?

În timp ce Kimberly își trăgea mănușile, Turner îi ordonă mulțimii să se îndepărteze de pacient. Eponine nu se mișcă. Când paznicii o apucară de brațe, medicul mormăi ceva și paznicii îi dădură drumul.

Turner îi înmână lui Kimberly trusa lui de ustensile chirurgicale și apoi, lucrând cu o viteză și o îndemânare incredibilă, practică o incizie adâncă în pieptul lui Walter. Răsfrânse în exterior pielea, dezgolind inima.

— Ai mai trecut prin procedura asta, infirmieră Henderson? întrebă el.

— Nu.

— Stimulatorul Komori este un dispozitiv electrochimic care se atașează la inimă, silind-o să bată și să continue să pompeze sângele. Dacă starea patologică este temporară, de pildă un cheag de sânge sau o valvulă convulsivă, problema poate fi uneori rezolvată, iar inima pacientului va începe să funcționeze din nou.

Introduse stimulatorul Komori (care avea dimensiunea unui timbru poștal) în spatele ventriculului stâng și-l alimentă cu energie de la un sistem de control portabil de pe podea. După trei-patru secunde, inima lui Walter începu să bată rar.

— Acum avem aproximativ opt minute ca să găsim problema, mormăi medicul pentru sine.

Termină analiza principalelor subsisteme ale organului în mai puțin de un minut.

— Nu sunt cheaguri și nici vase de sânge sau valvule în stare proastă… Atunci de ce a încetat să bată?

Ridică delicat inima care pulsa și inspectă mușchiul de dedesubt. Țesutul muscular din jurul auriculului drept era decolorat și moale. Îl atinse foarte ușor cu capătul unuia dintre ustensilele ascuțite și din țesut se desprinseră porțiuni.

— Dumnezeule, ce-o mai fi și asta? rosti el.

În timp ce ținea inima sus, aceasta se contractă din nou și una dintre structurile fibroase lungi din mijlocul țesutului muscular decolorat începu să se desfacă.

— Ce…? Turner clipi de două ori și-și puse mâna dreaptă pe obraz. Privește aici, infirmieră Henderson, spuse el liniștit E absolut uimitor. Mușchii s-au atrofiat complet. N-am mai văzut așa ceva… Nu-l putem ajuta pe omul ăsta.

Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi în timp ce Turner extrase stimulatorul, iar inima lui Walter se opri din nou. Kimberly începu să scoată clemele care țineau pielea din jurul inimii, însă medicul o opri.

— Nu încă. Să-l ducem la infirmerie, ca să-i fac autopsie în toată regula. Vreau să aflu tot ce se poate afla.

Paznicii și doi dintre colegii de cameră ai lui Walter îl puseră pe o targă pe bărbatul masiv și-l luară de acolo. Malcolm Peabody hohotea fără zgomot pe patul lui Walter. Eponine se duse la el. Se îmbrățișară în tăcere și apoi rămaseră alături, ținându-se de mână, cea mai mare parte a estului nopții.

— Tu vei avea grijă aici, în timp ce eu sunt înăuntru, îi spuse comandantul Macmillan subalternului său Dmitri Ulanov, un inginer rus tânăr și chipeș. În toate situațiile, principala ta responsabilitate e siguranța pasagerilor și a echipajului. Dacă auzi sau vezi ceva amenințător sau chiar suspect, îndepărtează Pinta de Rama.

Era dimineața primei misiuni de recunoaștere din Pinta în interiorul lui Rama. Nava pământeană andocase în ziua precedentă pe unul dintre capetele discoidale ale uriașei nave spațiale. Pinta fusese parcată chiar lângă ecluza externă, cam în același loc ca expedițiile ramane precedente din 2130 și 2200.

Ca parte a pregătirilor pentru ieșirea inițială, Kenji informase cu o seară în urmă grupul de exploratori asupra geografiei primelor două nave Rama. Când terminase, fusese abordat de Max.

— Crezi că Rama noastră va semăna cu toate fotografiile alea pe care ni le-ai arătat? întrebase acesta.

— Nu chiar, răspunsese Kenji. Mă aștept la unele schimbări. Nu uita că în înregistrarea video s-a spus că undeva în Rama a fost construit un habitat terestru. Totuși,

deoarece exteriorul acestei nave este identic cu al celorlalte două, nu cred că totul dinăuntru va fi schimbat. Max păruse nedumerit.

— Toate astea mă depășesc, clătinase din cap. Apropo, adăugase după câteva secunde, ești sigur că nu ești răspunzător de faptul că mă aflu în grupul de explorare?

— Ți-am mai spus și azi după-amiază: nici unul dintre cei care suntem la bordul Pintei nu avem nici o legătură cu selectarea membrilor grupului. Toți șaisprezece au fost aleși de ASI și AII, de pe Pământ.

— Dar de ce am fost echipat cu afurisitul ăsta de arsenal? Am o mitralieră cu laser de ultimul tip, grenade cu autoghidare, ba chiar și un set de mine ultrasensibile. Am mai multă putere de foc decât în timpul invaziei de menținere a păcii în Belize.

Kenji zâmbise.

— Comandantul Macmillan și mulți membri ai personalului militar de la Cartierul General CGE încă mai cred că toată afacerea e o capcană. În această operație de cercetare tu ești „soldat”. Credința mea personală este că nici una dintre armele tale nu va fi necesară.

Max încă mai bombănea în dimineața următoare când Macmillan îl lăsă la comandă pe Dmitri Ulanov și conduse el însuși grupul în Rama. Cu toate că se afla în imponderabilitate, echipamentul militar pe care Max îl purta deasupra costumului spațial era masiv și-i limita serios libertatea de mișcare.

— Treaba asta-i caraghioasă, mormăi el în surdină. Eu sunt fermier, nu un afurisit de comando.

Prima surpriză veni la numai câteva minute după ce exploratorii intraseră în ecluza externă. După un drum relativ scurt printr-un coridor lat, ajunseră la o încăpere circulară din care trei tunele duceau mai adânc în interiorul navei extraterestre. Două tunele erau blocate de mai multe porți metalice. Macmillan îl chemă pe Kenji pentru consultare.

— Proiectul acesta este total diferit, spuse Kenji ca răspuns la întrebările comandantului. Am putea foarte bine să renunțăm la hărți.

— Atunci trebuie să înaintăm pe tunelul neblocat? întrebă Macmillan.

— Asta-i sugestia dumneavoastră, răspunse Kenji, iar eu nu văd altă alternativă, în afara întoarcerii în Pinta.

Cei șaisprezece bărbați înaintară încet prin tunelul deschis. La fiecare câteva minute, lansau rachete de semnalizare în față, ca să poată vedea pe unde mergeau. După vreo cinci sute de metri, în capătul opus al tunelului apărură pe neașteptate două siluete mici. Cei patru soldați plus Macmillan își scoaseră binoclurile.

— Vin către noi, spuse agitat un soldat.

— Fir-aș al naibii, rosti Max simțind un fior rece pe șira spinării, e Abraham Lincoln!

— Şi o femeie într-un fel de uniformă, adăugă altul.

— Pregătiți-vă să trageți, comandă Ian Macmillan. Cei patru soldați trecură în fruntea grupului și îngenuncheară, cu armele ațintite în josul tunelului.

— Stai! strigă Macmillan când siluetele ciudate ajunseră la două sute de metri de grupul de explorare.

Abraham Lincoln și Benita Garcia se opriră.

— Declarați-vă scopul, îl auziră pe comandant strigând.

— Suntem aici să vă întâmpinăm, rosti Abraham Lincoln cu un glas puternic, profund.

— Şi să vă ducem în Noul Eden, adăugă Benita Garcia.

Macmillan era total derutat. Nu știa ce să facă mai departe. În timp ce ezita, exploratorii vorbeau între ei.

— E Abraham Lincoln, întors ca o stafie, spuse americanul Terry Snyder.

— Cealaltă e Benita Garcia — i-am văzut cândva statuia în Mexico City.

— Să ieșim dracului de aici. Locul ăsta îmi dă fiori.

— Ce-or fi căutând stafiile pe orbita lui Marte?

— Scuzați-mă, domnule comandant, vorbi într-un târziu Kenji. Ce intenționați să faceți acum?

Scoțianul se întoarse cu fața la expertul în nave Rama.

— Firește, e dificil de decis ce acțiune trebuie întreprinsă, mormăi el. Cei doi arată cu siguranță destul de inofensivi, dar să nu uităm de calul troian. Ha! Watanabe, tu ce propui?

— Să mă duc înainte, poate singur, poate însoțit de un soldat, să vorbesc cu ei. Atunci vom ști…

— Este un act de curaj din partea ta, Watanabe, dar nu-i nevoie. Nu, vom merge cu toții. Cu precauție, bineînțeles. Lăsăm în urmă doi oameni ca să raporteze în caz că suntem lichidați de o armă cu raze sau mai știu eu ce.

Își deschise radioul.

— Ulanov, aici Macmillan. Am întâlnit două ființe — sunt fie oameni, fie deghizați în oameni. Unul seamănă cu Abraham Lincoln, celălalt cu faimoasa astronaută mexicancă… Ce-ai zis, Dmitri? Da, ai înțeles corect. Lincoln și Garcia. Ne-am întâlnit cu Lincoln și Garcia într-un tunel din Rama. Poți raporta asta celorlalți… Acum îi las pe Snyder și Finzi aici, în timp ce noi, restul, avansăm spre ei. Cele două siluete nu se mișcară, pe când cei paisprezece exploratori se apropiau. Soldații erau dispuși în fața grupului, gata să tragă la primul semn suspect.

— Bun venit în Rama, spuse Abraham Lincoln când primul cercetaș ajunse la douăzeci de metri. Suntem aici ca să vă escortăm la noile voastre cămine.

Macmillan nu răspunse imediat. Cel care rupse tăcerea fu Max, care nu mai putea rezista.

— Ești o stafie? strigă el. Adică, chiar ești Abraham Lincoln?

— Bineînțeles că nu. Atât eu cât și Benita Garcia suntem bioți umani. În Noul Eden veți găsi cinci categorii de bioți umani, fiecare proiectat cu capacități specifice pentru a-i scuti pe oameni de sarcinile obositoare și repetate. Domeniile mele de specialitate sunt activitatea clerică și legală, ținerea contabilității și a finanțelor gospodăriei, administrația casei și a biroului, și alte sarcini de organizare.

Max era năuc. Ignorând ordinul comandantului de „a Sta în spate”, se apropie la câțiva centimetri de Lincoln.

— Ăsta-i un fel de robot, îngână pentru sine. (Sfidând orice pericol posibil, întinse mâna și puse degetele pe fața lui Lincoln, atingând mai întâi pielea din jurul nasului, apoi pipăind mustața și barba lungă și neagră.) Incredibil! spuse cu glas tare. Absolut incredibil!

— Am fost confecționați cu mare grijă față de detalii, încuviință Lincoln. Pielea noastră este similară din punct de vedere chimic cu a voastră, iar ochii noștri funcționează pe aceleași principii optice de bază, însă nu suntem creaturi dinamice, în constantă reînnoire ca voi. Subsistemele noastre trebuie întreținute și uneori chiar înlocuite de către tehnicieni.

Curajul lui Max împrăștiase toată încordarea. Acum, întregul grup de exploratori, inclusiv Macmillan îi pipăiau și-i împungeau pe bioți.

Pe durata examinării, atât Lincoln cât și Garcia răspunseră la întrebările privitoare la proiectarea și implementarea lor. La un moment dat, Kenji își dădu seama că Max se retrăsese și stătea singur lângă unul dintre pereții tunelului.

— Care-i problema? întrebă el. Max clătină din cap.

— Ce fel de geniu a putut realiza ceva ca ăștia doi? E pur și simplu de speriat. Tăcu câteva secunde. Oi fi eu ciudat, dar bioții mă îngrozesc mai mult decât cilindrul ăsta uriaș.

Lincoln și Garcia porniră cu grupul de exploratori spre capătul tunelului. După câteva secunde, în perete se deschise o ușă și bioții le făcură semn oamenilor să intre. La întrebarea lui Macmillan, explicară că pătrundeau într-un „dispozitiv de transport” care avea să-i ducă la periferia habitatului Pământ.

Macmillan îi transmise lui Ulanov spusele bioților și-i dădu ordin adjunctului său să plece, dacă în patruzeci și opt de ore nu avea nici o veste de la ei.

Călătoria cu metroul fu uluitoare, amintindu-i lui Max de uriașul montagne russe de la Expoziția Națională din Dallas. Vehiculul în formă de glonț gonea în lungul unei piste tubulare elicoidale, care cobora de la capătul nordic în formă de emisferă al lui Rama spre Câmpia Centrală de dedesubt. În exteriorul tubului, care era învelit într-un material plastic, dur și transparent, Kenji și ceilalți zăriră în treacăt vasta rețea de scări mobile și fixe care traversa același teritoriu ca și vehiculul lor. Dar nu văzură incomparabilele priveliști raportate de precedenții exploratori ai lui Rama — vederea spre sud era blocată de un perete cenușiu de metal, foarte înalt.

Drumul dură mai puțin de cinci minute, după care fură lăsați într-o zonă inelară închisă, care înconjura complet habitatul Pământ. Când exploratorii ieșiră din metrou, imponderabilitatea în care trăiseră de când părăsiseră Pământul dispăruse. Gravitatea era aproape de normal.

— Atmosfera din acest coridor, ca și din Noul Eden, este exact ca a planetei voastre natale, spuse biotul Lincoln. Însămi la fel stau lucrurile în zona din dreapta, în exteriorul pereților care vă protejează habitatul.

Inelul care înconjura Noul Eden era slab luminat, astfel încât coloniștii nu erau pregătiți pentru lumina strălucitoare a soarelui care îi întâmpină când ușa uriașă se deschise și pătrunseră în noua lor lume. Pe scurtul drum până la gara din apropiere, își ținură în mână căștile. Bărbații trecură pe lângă clădiri pustii pe ambele părți ale drumului — structuri mici care putea fi case sau magazine, precum și pe lângă una mai mare („Asta va fi o școală elementară”, îi informă Garcia) aflată chiar vizavi de gară.

Când sosiră, îi aștepta un tren. Vagonul aerodinamic cu scaune noi, confortabile și un afișaj electronic permanent actualizat, gonea în liniște spre centrul Noului Eden unde aveau să ia parte la o „prezentare mai extinsă”, conform spuselor biotului Lincoln. Trenul goni mai întâi pe malul unui lac frumos și cristalin („Lacul Shakespeare”, anunță Garcia), apoi coti la stânga, îndepărtându-se de pereții cenușiu-deschis care împrejmuiau colonia. În ultima parte a călătoriei, priveliștea din dreapta fu dominată de un munte mare, golaș.

Pe toată durata drumului, contingentul din Pinta fu foarte tăcut. Erau cu toții absolut copleșiți. Nici chiar în bogata imaginație a lui Kenji nu exista ceva care să fi semănat cu ceea ce vedeau. Totul era mult prea mare, mult mai impunător decât își imaginaseră.

Orașul central, în care proiectanții Noului Eden amplasaseră toate clădirile importante, fu ultimul motiv de uluială. Exploratorii rămaseră tăcuți și se uitară înmărmuriți la întinderea de structuri mari și impresionante ce formau inima coloniei. Faptul că erau încă pustii nu făceau decât să accentueze aura mistică a întregii experiențe. Kenji și Max intrară ultimii în edificiul care avea să găzduiască ședința.

— Ce părere ai? îl întrebă Kenji pe Max stând în vârful scării clădirii administrative și trecând în revistă uimitorul complex din jurul lor.

— Nu pot gândi, răspunse celălalt, vizibil uluit. Întreg locul ăsta sfidează gândirea. Este raiul, Țara Minunilor lui Alice, și toate basmele copilăriei mele adunate într-un singur loc. Mă tot ciupesc ca să mă asigur că nu visez.

— Pe ecranul din fața voastră, spuse biotul Lincoln, se află o hartă a Noului Eden. Fiecăruia dintre voi i se va da un pachet complet de hărți cu toate drumurile și structurile din colonie. Ne aflăm aici, în Orașul Central, care a fost proiectat drept centru administrativ al Noului Eden. În cele patru colțuri ale dreptunghiului care este împrejmuit de zidul exterior au fost construite locuințe, magazine, birouri și școli. Pentru că denumirea acestor patru așezări va fi lăsată la latitudinea locuitorilor, astăzi ne vom referi la ele ca satele din nord-est, nord-vest, sud-est și sud-vest. În felul acesta, păstrăm convenția adaptată de primii exploratori de pe Pământ conform căreia capătul lui Rama, unde este andocată nava voastră spațială, este nordul…

Fiecăreia dintre cele patru laturi ale Noului Eden i-a fost alocată o funcție geografică. După cum ați fost deja informați, lacul cu apă dulce din sudul coloniei se numește Shakespeare. Majoritatea peștilor și viețuitoarelor acvatice pe care le-ați adus vor trăi acolo, deși unele specii ar putea popula cele două râuri care se varsă în Lacul Shakespeare coborând de pe Muntele Olimp, pe latura estică a coloniei, respectiv din Pădurea Sherwood de pe latura de vest…

În prezent, atât versanții Muntelui Olimp cât și toate regiunile Pădurii Sherwood, precum și parcurile din sate și centurile verzi de pe cuprinsul coloniei, sunt acoperite cu o rețea fină de dispozitive de conversie a gazelor, sau DCG-uri cum le zicem noi. Aceste mecanisme micuțe au un singur rol — transformă bioxidul de carbon în oxigen. Într-un sens foarte adevărat, ele sunt plante mecanice. Urmează să fie înlocuite toate plantele adevărate pe care le-ați adus de pe Pământ…

Latura de nord a coloniei, dintre sate, este rezervată agriculturii și zootehniei. Clădirile fermelor au fost construite aici, în lungul drumului care leagă satele din nord. Veți cultiva cea mai mare parte a hranei voastre în această zonă. Proviziile de hrană pe care le-ați adus și hrana sintetică depozitată în silozurile aflate la trei sute de metri nord de această clădire ar trebui să vă ajungă să hrăniți două mii de oameni pe o durată de minim un an, poate chiar optsprezece luni, dacă se evită risipa. După aceea, vă descurcați pe cont propriu. Se înțelege de la sine că o componentă importantă a vieții voastre în Noul Eden va fi cultivarea pământului, inclusiv acvacultura căreia i-a fost alocat țărmul estic al Lacului Shakespeare…

Pentru Kenji, expunerea fu copleșitoare. Biotul Lincoln menținu ritmul de informare excesiv de ridicat preț de nouăzeci de minute, respingând toate întrebările, fie spunând „Depășește cunoștințele mele”, fie referindu-se la numărul paginii și al paragrafului din Îndrumarul de Bază pentru Noul Eden pe care îl distribuise. În cele din urmă, în expunere interveni o pauză și toată lumea trecu într-o încăpere alăturată în care se servi o băutură cu gust de Coca Cola.

— Phii, spuse Terry Snyder în timp ce-și ștergea fruntea, eu sunt singurul care-i saturat?

— Rahat, Snyder, replică Max cu un rânjet drăcesc. Vrei să spui că ești mai prejos decât afurisitul ăla de robot? E al dracului de sigur că n-a obosit. Pun pariu că ar putea să țină prelegeri toată ziua.

— Poate chiar toată săptămâna, îngână Kenji. Mă întreb cât de des au nevoie de revizie bioții ăștia. Compania tatălui meu fabrică roboți, unii dintre ei extrem de complecși, dar nimic de genul ăsta. Conținutul de informații din Lincoln trebuie să fie astronomic…

— Expunerea va fi reluată în cinci minute, anunță Lincoln. Vă rog să fiți punctuali.

În a doua jumătate a expunerii, fură prezentate și explicate diferitele genuri de bioți din Noul Eden. Pe baza studierii recente a precedentelor expediții ramane, coloniștii erau pregătiți pentru gunoieri și buldozeriști. Oricum, cele cinci categorii de bioți umani provocară o reacție mai emoțională.

— Proiectanții noștri au hotărât să limiteze aspectul fizic al bioților umani, astfel încât să fie exclusă situația ca o persoană să confunde un biot cu un om. Eu mi-am prezentat deja funcțiile de bază — toți ceilalți Lincolni, dintre care trei mi se alătură acum, au fost programați identic, cel puțin inițial. Totuși suntem capabii de un anumit nivel redus de a învăța, ceea ce va face ca bazele noastre de date să fie diferite, pe măsură ce utilizarea noastră specifică evoluează.

— Cum putem deosebi un Lincoln de altul? întrebă uluit un explorator în timp ce noii Lincolni circulau prin cameră.

— Fiecare avem un număr de identificare, imprimat atât aici, pe umăr, cât și pe fesa stângă. Același sistem este valabil și pentru celelalte categorii de bioți umani. Eu, de exemplu, sunt Lincoln nr. 004. Cei trei care tocmai au intrat sunt 009, 024 și 071.

Când bioții Lincoln părăsiră sala de ședință, în locul lor veniră cinci Benita Garcia. Unul dintre ei expuse specializările categoriei sale — poliție și paza împotriva incendiilor, agricultură, canalizare, transport, servicii poștale — și apoi răspunse la câteva întrebări înainte de a pleca.

Urmară bioții Einstein. Cercetașii izbucniră în râs, când patru Einstein, replica aiurită, zbârlită și cu ciuful alb al geniului științific al secolului XX, intrară împreună în cameră. Einsteinii explicară că erau inginerii și savanții coloniei. Principala lor atribuție, una esențială, care includea multe îndatoriri, era „să asigure funcționarea satisfăcătoare a infrastructurii coloniei”, inclusiv, bineînțeles, a armatei de bioți.

Un grup de bioți-femei înalte, negre precum cărbunele, se prezentară ca fiind Tiasso, specializați în îngrijirea sănătății. Ei aveau să fie medici, infirmieri, funcționari sanitari, și aveau să asigure îngrijirea copiilor în lipsa părinților. Exact când se termina partea ședinței alocată bioților Tiasso, în cameră intră un biot cu trăsături ușor orientale și ochi pătrunzători. Ducea o liră și un șevalet electronic. Se prezentă ca fiind un biot Yasunari Kawabata, apoi cântă la liră o piesă scurtă și frumoasă.

— Noi, bioții Kawabata, suntem artiști Creatori, spuse el simplu, muzicieni, actori, pictori, sculptori, scriitori, uneori fotografi și cineaști. Suntem puțini ca număr, dar foarte importanți pentru calitatea vieții în Noul Eden.

Când ședința oficială se termină în sfârșit, grupului de exploratori îi fu servită o masă excelentă în sala mare. Oamenilor li se alăturară vreo douăzeci de bioți, cu toate că, bineînțeles, aceștia nu mâncară nimic. Imitația de friptură de rață era uluitor de autentică și chiar vinurile ar fi putut trece cu bine inspecția tuturor, cu excepția celor mai experți oenologi de pe Pământ.

Mai târziu, când oamenii ajunseseră să se simtă relaxați alături de tovarășii lor bioți și-i bombardau cu întrebări, în pragul ușii deschise apăru o siluetă feminină. La început, nu fu remarcată. Dar încăperea fu redusă repede la tăcere, când Kenji sări de pe locul său și se apropie cu mâna întinsă de noua venită.

— Doamna doctor des Jardins, presupun, spuse el cu un zâmbet.