Rendezvous cu Rama

7. DOUĂ SOŢII

Dacă soţiile sale aveau să-şi arate vreodată una alteia videogramele primite de la el, gîndea comandantul Norton mai degrabă amuzat decît îngrijorat, atunci ar fi avut multe de explicat. În prezent compunea cîte una singură şi lungă, o dubla, adăugînd numai cîteva mesaje personale şi săruturile de rigoare, înainte de-a expedia copiile aproape identice spre Pămînt şi Marte.

Desigur, posibilitatea ca nevestele sale să facă aşa ceva era extrem de mică; ar fi fost prea costisitor, chiar cu înlesnirile de care beneficiau familiile astronauţilor. Iar rost n-ar fi avut, familiile i se înţelegeau excelent, schimbînd între ele obişnuitele felicitări de sărbători şi aniversări. Privind în mare, poate că totuşi era mai bine că fetele nu se întîlniseră niciodată. Myrna se născuse pe Marte şi nu suporta forţa gravitaţională terestră. Cît despre Caroline, ea detesta pînă şi cele douăzeci şi cinci de minute ale celei mai lungi călătorii posibile pe Pămînt.

„Iartă-mă că am întîrziat o zi”, începu după obişnuitele formule preliminare, „dar, crede-mă, în ultimele treizeci de ore n-am pus piciorul în navă…

Nu te alarma, totul se găseşte sub control şi se desfăşoară perfect. Am pierdut vreo două zile, în schimb am parcurs aproape întregul sistem de ecluze. Am fi rezolvat totul în două ceasuri dacă am fi ştiut ceea ce ştim acum. N-am riscat însă. Am trimis înainte camere de luat vederi telecomandate, am verificat toate uşile de zece ori să nu se închidă înapoia noastră, imediat ce am fi trecut prin ele…

Fiecare ecluză este un simplu cilindru rotitor, prevăzut într-o parte cu o uşă. Pe aici intri în cilindru, îl roteşti cu o sută optzeci de grade, şi uşa se potriveşte cu o alta, prin care poţi să păşeşti mai departe. Sau să pluteşti, în cazul de faţă.

Ramanii şi-au luat absolut toate precauţiile. Există trei asemenea cilindri-ecluză, unul după altul, chiar sub blindajul exterior, sub montantul în care se află intrarea. Nu-mi imaginez cum s-ar putea defecta măcar unul, iar dacă totuşi primul ar exploda, ar urma dublura, apoi al treilea…

Iar ăsta-i numai începutul. Ultima ecluză se deschide într-un coridor drept, lung de aproape jumătate de kilometru. Arată curat şi îngrijit, ca dealtfel tot ce am văzut pe aici; la fiecare cîţiva metri există un fel de nişe, ce pesemne au adăpostit cîndva dispozitive de iluminat. Acum totul este în întuneric şi, nu-mi este ruşine să ţi-o spun, înfricoşător. Mai există, de asemenea, două canale paralele, late cam de un centimetru, săpate în pereţi pe întreaga lungime a tunelului. Bănuim că înăuntrul lor glisa un soi de cărucior transportînd echipament ― sau fiinţe ― înainte şi înapoi. Am rezolva multe necazuri dacă am reuşi să-l repunem în funcţiune…

Spuneam că tunelul are o lungime de o jumătate de kilometru. Ei bine, din testele seismice am aflat că grosimea blindajului exterior al lui Rama are aceeaşi valoare. Deci era clar că îl străbătusem. N-am fost astfel deloc surprinşi cînd la capătul tunelului am dat peste o altă ecluză cilindrică.

Da, şi încă una. Apoi încă una. Se pare că fiinţele astea au făcut totul în trei exemplare. Acum ne găsim în ultima ecluză, aşteptînd aprobarea Pămîntului ca s-o străbatem. Interiorul lui Rama e la numai cîţiva metri. Voi fi mult mai fericit cînd aşteptarea se va termina.

Îl ştii pe Jerry Kirchoff, secundul meu executiv, cel cu o asemenea bibliotecă de cărţi adevărate încît nu-şi permite săi emigreze de pe Pămînt? Ei bine, Jerry mi-a povestit despre o situaţie asemănătoare petrecută demult, la începutul secolului douăzeci şi unu… ba nu, douăzeci. Un arheolog a descoperit mormîntul unui rege egiptean, primul care nu fusese jefuit de hoţi. Muncitorii lui au săpat luni întregi cameră după cameră, pînă ce au ajuns la ultimul zid. L-au străpuns şi pe acesta, iar arheologul a luat un felinar, strecurîndu-şi capul înăuntru. S-a pomenit privind o încăpere ticsită de comori: lucruri incredibile, aur, nestemate…

Poate că şi locul acesta e un mormînt; îmi pare tot mai piuit aşa ceva. Nici acum din el nu răzbate cel mai mic zgomot, cel mai mic semn al vreunei activităţi. Ei bine, mîine vom afla”.

Comandantul Norton apăsă pe STOP. Ce altceva să mai spună despre munca lui, înainte de a trece la mesajele personale? De obicei nu intra în astfel de amănunte, dar împrejurările de faţă ieşeau din normal. Putea fi cea din urmă videogramă expediată celor iubiţi. Le datora o explicaţie pentru ceea ce făcea.

Cînd ei aveau să-i vadă imaginea şi să-i audă cuvintele, el avea să fie în interiorul lui Rama, la bine sau la rău.