Rendezvous cu Rama

28. ICAR

Jimmy Pak mai reuşi să transmită:

― Vîntul se intensifică… mă prăbuşesc… mă prăbuşesc!

Libelula începu să se plieze, delicat, în jurul lui. Aripa stîngă se rupse în mijloc, iar partea exterioară pluti ca o frunză legănată de vînt. Cealaltă aripă oferi un spectacol mai complex. Se răsuci în jurul bazei de încastrare, îndoindu-se atît de mult înapoi încît vîrful i se încurcă în coadă. Jimmy avea senzaţia că se găsea într-un leagăn rupt, căzînd încetişor din cer.

Totuşi nu era complet neajutorat. Transmiţătorul continua să funcţioneze, şi atîta timp cît avea încă resurse fizice, reuşea să controleze aparatul. Avea la dispoziţie cam cinci minute.

Exista vreo speranţă să ajungă la ocean? Nu… era mult prea departe. Îşi aminti apoi că nu trebuia să judece în termeni tereştri: deşi un înotător bun, urmau să treacă destule ore pînă la o eventuală operaţiune de salvare, iar pînă atunci apele otrăvitoare l-ar fi ucis fără doar şi poate. Unica şansă era să coboare pe sol; avea să se gîndească mai tîrziu la problema uriaşului mal sudic… dacă va fi un „mai tîrziu”.

Acolo, în zona cu 1/10 g, cădea foarte încet, însă avea să cadă mai repede odată cu depărtarea de axă. Cu toate că frecarea cu aerul complica evaluarea situaţiei, îi va limita totuşi viteza coborîrii. Chiar şi lipsită de energie, Libelula urma să acţioneze ca o paraşută rudimentară, iar puţina reacţiune pe care o mai producea putea constitui diferenţa între viaţă şi moarte, singura lui speranţă.

Controlul nu mai comunica; prietenii săi vedeau cu claritate ce i se întîmpla şi ştiau că vorbele lor nu-l puteau ajuta cu nimic. Jimmy executa în prezent cel mai bun zbor din viaţa lui; păcat, se gîndi, făcînd haz de necaz, că spectatorii erau atît de puţin numeroşi şi incapabili să aprecieze amănuntele de fineţe ale performanţei.

Cobora într-o spirală largă şi atît timp cît curbele descrise erau doar puţin înclinate, şansele de supravieţuire rămîneau apreciabile. Pedalatul ajuta la menţinerea în aer a Libelulei, deşi îi era teamă să exercite forţa maximă, ca aripile rupte să nu se desprindă complet. La fiecare viraj către sud, putea aprecia fantasticul spectacol oferit de Rama.

Lanţurile de fulgere continuau să joace de la vîrful Cornului Mare spre pilonii mai scunzi din jur, însă acum era prezentă şi o mişcare de rotaţie. Coroana cu şase ţepi de foc se învîrtea în sens opus lui Rama, efectuînd o rotaţie completă la fiecare cîteva secunde. Jimmy nutrea impresia că urmărea funcţionarea unui motor electric uriaş, şi poate că nu era departe de adevăr…

Se afla la jumătatea drumului către cîmpie, descriind o spirală plată, cînd jocul de artificii încetă brusc. Simţi cum cerul se goleşte de tensiune şi ştiu, fără să se uite, că părul de pe braţe nu mai era zbîrlit. În ultimele minute ale luptei sale pentru supravieţuire nu mai exista nimic în stare să-l distragă, sau să-l deranjeze.

Se hotărîse asupra regiunii unde avea să coboare, şi de aceea începu s-o studieze cu atenţie. În mare parte semăna cu o tablă de şah, cu configuraţii total diferite, de parcă unui grădinar nebun i s-ar fi dat mînă liberă să-şi dezlănţuie fantezia. Pătratele tablei aveau latura cam de un kilometru şi deşi cele mai multe păreau netede, nu putea fi sigur că erau teren solid, într-atît de mult le variau culorile şi aspectul. Se decise să aştepte pînă în ultima clipă luarea unei hotărîri… dacă într-adevăr avea să fie încă posibil.

La numai cîteva sute de metri, chemă pentru ultima oară Butucul.

― Încă mai deţin un oarecare control… voi ajunge jos peste o jumătate de minut… vă chem atunci.

Era optimist şi toţi îl înţeleseră. Refuza să spună adio, voia ca tovarăşii săi să ştie că asolizase luptînd, şi fără teamă.

Într-adevăr, frica îi dispăruse şi asta îl surprindea, deoarece nu se considerase niciodată un bărbat deosebit de curajos. Parcă urmărea eforturile unui străin, fără ca el personal să fie implicat. Ca şi cum studia o problemă interesantă de aerodinamică şi încerca diferiţi parametri, observînd ce se întîmplă. Singura emoţie încercată fusese un fel de regret îndepărtat pentru ocaziile pierdute, dintre care cea mai importantă o constituiau apropiatele Olimpice Selenare. De un lucru cel puţin era convins: Libelula n-avea să zboare pe Lună niciodată.

Încă o sută de metri; viteza faţă de sol părea acceptabilă, dar oare cît de repede cădea? Era totuşi norocos, terenul arăta complet neted. Avea să-şi adune toate forţele într-un impuls final, începînd cu… ACUM!

Aripa dreaptă, făcîndu-şi datoria, se rupse în cele din urmă din încastrare. Libelula începu să se rostogolească, iar el se străduia s-o stabilizeze, lăsîndu-se cu toată greutatea în direcţia opusă. Cînd se izbi de sol, privea direct la arcul curbat al lui Rama, aflat la şaisprezece kilometri mai sus.

Era de-a dreptul neloial şi ilogic ca un cer să fie atît de dur.