Rendezvous cu Rama

12. SCARA ZEILOR

În atmosfera limpede şi rece a lui Rama, raza proiectorului era complet invizibilă. La trei kilometri sub butucul central, ovalul de lumină larg de o sută de metri se întindea pe o întreagă porţiune a uriaşei scări. Strălucitor în bezna din jur, se îndrepta încet către cîmpia curbă aflată la cinci kilometri mai jos, iar în mijlocul lui se deplasa un trio de siluete minuscule, aruncînd înaintea lor umbre prelungi.

Coborîrea se desfăşurase, aşa cum speraseră şi se aşteptaseră, fără evenimente. Pentru scurtă vreme poposiseră pe prima platformă. Înainte de a începe alunecarea spre nivelul doi, Norton străbătuse cîteva sute de metri pe marginea îngustă şi curbă. La cel de-al doilea nivel îşi scoseseră aparatura respiratorie, încîntaţi de luxul neobişnuit de-a răsufla fără ajutor mecanic. Puteau explora în tihnă, eliberaţi de pericolul cel mai mare ce-l pîndeşte pe om în spaţiu, dînd uitării toate grijile legate de integritatea costumului şi rezerva de oxigen.

La nivelul cinci, cu o singură secţiune rămasă de parcurs, forţa gravitaţională atinsese aproape jumătate din valoarea ei terestră. În cele din urmă, rotaţia lui Rama îşi exercita adevărata ei putere; erau siliţi să cedeze înaintea forţei implacabile ce dirijează fiecare planetă, şi care pretinde un preţ cumplit pentru orişice greşeală. Coborîşul continua să fie uşor, dar gîndul întoarcerii în susul miilor şi miilor de trepte începea deja să-i apese.

Scara îşi sfîrşise panta abruptă. În prezent se îndrepta lin către orizontală, cu un gradient de numai 1 la 5, faţă de cel iniţial de 5 la 1. Mersul normal devenise posibil şi doar gravitaţia slabă le reamintea că nu se află pe Pămînt. Norton vizitase cîndva ruinele unui templu aztec; îi reveneau în minte sentimentele încercate atunci ― amplificate de o sută de ori. Aici încerca aceeaşi uimire şi fior, dar şi tristeţea unui trecut pierdut definitiv. Dimensiunile erau însă atît de colosale, în spaţiu cît şi în timp, încît mintea nu era capabilă să le cuprindă şi, după o vreme, înceta să le mai analizeze. Ce întrebări legate de Rama aveau să rămînă fără răspuns?

Exista însă un aspect în care similitudinea cu ruinele terestre nu-şi avea sensul. Rama era de sute de ori mai bătrîn decît orice construcţie de pe Pămînt ― chiar şi decît Marea Piramidă. Însă totul părea absolut nou; nu se observa nici un semn de uzură sau distrugere!

Comandantul mai meditase la acest lucru, găsind un soi de explicaţie. Tot ceea ce văzuseră ei pînă atunci făcea parte dintr-un sistem de siguranţă în caz de pericol, rareori utilizat. Nu reuşea să-şi imagineze că Ramanii ― doar să nu fi fost nişte fanatici ai condiţiei fizice, ca alţii pe Pămînt ― umblaseră vreodată pe acea scară incredibilă, ori pe cele două tovarăşe identice ale ei ce completau Y-ul invizibil, aflat undeva sus, deasupra lor. Poate fuseseră folosite doar în timpul construcţiei lui Rama, ca de atunci să nu mai slujească la nimic. Pe moment, ipoteza părea acceptabilă, fără să fie teribil de grozavă. Undeva, ceva nu se potrivea în angrenaj…

Pe ultimul kilometru îşi opriră alunecarea. Coborîră treptele cîte două o dată, cu paşi lungi şi lenţi; Norton socotea că astfel aveau să-şi antreneze mai bine muşchii ce urmau să fie folosiţi curînd. Capătul scării le apăru aproape pe neaşteptate. Brusc, treptele dispărură ― sub fasciculul acum slab al proiectorului din butuc zăreau o cîmpie netedă, de un cenuşiu şters, dispărînd în beznă la numai cîteva sute de metri depărtare.

Norton privi înapoia razei, către sursa ei, aflată pe axă la o distanţă de opt kilometri. Ştia că Mercer îl fixa prin telescop, astfel încît flutură voios din mînă.

― Aici căpitanul, raportă el prin radio. Ne simţim perfect, nici o problemă. Continuăm conform planului.

― Bine, răspunse Mercer. Vă urmărim.

Urmă o tăcere scurtă, apoi interveni un glas străin:

― Aici Executivul, la bordul navei. Zău, şefule, nu prea e grozav. Ştii doar că agenţiile de ştiri zbiară la noi de o săptămînă încheiată. Nu mă aştept la pagini de eroism, dar nu vă puteţi descurca puţin mai bine?

― O să-ncerc, zîmbi Norton. Dar deocamdată nu-i nimic de văzut. Este ca… să zicem o scenă: imensă, întunecată, cu un singur spot luminos pe ea. Cîteva sute de trepte ale scării se ridică de aici, pînă ce dispar în bezna de deasupra. Partea din cîmpie pe care o întrezărim pare perfect netedă ― curbura o prea mică pentru a fi vizibilă pe o suprafaţă limitată. Cam asta-i totul…

― Ceva impresii personale?

― Păi, e foarte frig ― sub zero grade. Avem mare noroc cu termocostumele. Bineînţeles, tăcerea-i absolută; o linişte cum nu am cunoscut niciodată pe Pămînt, sau în spaţiu, unde întotdeauna există un zgomot de fond. Aici, fiecare sunet e pur şi simplu înghiţit; spaţiul din jurul nostru este atît de uriaş încît ecourile nu se fac simţite. Straniu, însă sper să ne obişnuim.

― Mulţumesc, şefule. Altcineva… Joe, Boris?

Locotenentul Joe Calvert, întotdeauna gata să spună cîte ceva, fu fericit să intervină:

― Nu mă pot împiedica să gîndesc că e pentru prima dată, în toată istoria umanităţii, cînd am păşit pe o altă lume, respirînd atmosfera ei naturală; deşi bănuiesc că „natural” nu prea se aplică unui asemenea loc. Totuşi, Rama seamănă obligatoriu cu lumea constructorilor ei; navele noastre spaţiale sînt „Pămînturi” în miniatură. Două exemple constituie o generalizare destul de nefondată, dar să însemne asta că toate formele de viaţă inteligentă sînt consumatoare de oxigen? Construcţiile ramanilor sugerează o formă umanoidă, poate cu cincizeci la sută mai înaltă decît noi. Nu eşti de aceeaşi părere, Boris?

Îl tachinează pe Boris? se întrebă Norton. Sînt curios cum o să reacţioneze…

Boris Rodrigo reprezenta o enigmă pentru toţi coechipierii săi. Liniştitul şi demnul ofiţer de transmisiuni era prieten cu toţi, însă nu participa niciodată pe de-a-ntregul la activităţile comune. Întotdeauna părea retras, mărşăluia în ritmul unui alt toboşar.

Chiar aşa se şi întîmpla, fiind membru activ al Celei de-a Cincea Biserici a lui Cristos Cosmonaut. Norton nu reuşise niciodată să afle ce se întîmplase cu celelalte patru anterioare şi la fel de ignorant era în legătură cu ritualurile şi ceremonialul cultului. Se cunoştea totuşi fundamentul principal al credinţei respective; ea postula că Isus Cristos fusese un vizitator din spaţiu, şi pe baza acestei ipoteze se dezvoltase o întreagă teologie.

Nu era surprinzător că un număr neobişnuit de mare de adepţi ai bisericii lucrau în spaţiu, într-un fel sau altul. În mod invariabil se remarcau prin eficienţă, conştiinciozitate şi te puteai bizui pe ei. Erau respectaţi pretutindeni, chiar iubiţi, mai cu seamă pentru că nu încercau să facă prozeliţi. Totuşi, aveau în ei ceva straniu; Norton nu înţelegea cum oameni cu o pregătire ştiinţifică riguroasă credeau în lucruri de felul celor susţinute ca adevăruri incontestabile de către „enoriaşi”.

Aşteptîndu-i pe locotenentul Rodrigo să răspundă întrebării pline de semnificaţii a lui Joe, comandantul întrezări brusc unul din propriile sale motive lăuntrice. Îl alesese pe Boris deoarece acesta avea o condiţie fizică perfectă, era calificat din punct de vedere tehnic şi avea în el deplină încredere. În acelaşi timp, o parte a minţii lui se întreba dacă nu-şi oprise alegerea asupra locotenentului dintr-o curiozitate oarecum răutăcioasă. Cum avea să reacţioneze un om cu asemenea convingeri religioase în faţa realităţii uluitoare a lui Rama? întîlnind ceva care să-i contrazică credinţa… sau să o confirme?

Însă Boris Rodrigo, cu obişnuita sa precauţie, refuză să se lase atras în cursă.

― Cu siguranţă au respirat oxigen şi poate că erau umanoizi. Dar, să aşteptăm şi să vedem ce se întîmplă. Cu puţin noroc vom descoperi ce înfăţişare aveau. În oraşele acelea îndepărtate trebuie să existe tablouri, statui… poate chiar trupuri. Bineînţeles, dacă sînt oraşe.

― Iar cel mai apropiat se găseşte la numai opt kilometri, adăugă Joe Calvert plin de speranţă.

Mda, gîndi comandantul, însă asta înseamnă şi opt kilometri la întoarcere… plus acea scară copleşitoare. Îşi puteau asuma riscul?

Unul din cele dintîi planuri ale sale prevăzuse o incursiune în „oraşul” numit Paris. Acum trebuia să ia o hotărîre. Dispuneau de suficiente alimente şi apă pentru douăzeci şi patru de ore; urmau să rămînă în permanenţă sub ochii celor din Butuc şi orice accident părea improbabil pe cîmpia metalică, netedă şi uşor curbată. Singurul pericol posibil îl reprezenta oboseala. Ajunşi în Paris, lucru destul de uşor realizabil, ar fi izbutit oare să facă şi altceva decît cîteva fotografii şi eventual să colecţioneze mici artefacte, înainte de înapoiere?

O expediţie, chiar scurtă, ar fi fost interesantă. Mai rămăsese puţin timp, în vreme ce Rama se grăbea către soare, către un periheliu pe care Endeavour nu-l putea înfrunta.

Oricum, decizia n-avea să-i aparţină numai lui. Sus, în navă, Dr. Ernst supraveghea detectorii bio-telemetrici fixaţi pe trupul său. Dacă ea avea să se opună, însemna că decizia fusese luată.

― Laura, ce crezi?

― Odihniţi-vă treizeci de minute, apoi luaţi un modul energetic de cinci sute de calorii. După aceea puteţi să continuaţi.

― Mulţumim, Doc! ţipă Joe Calvert. Acum pot să închid ochii! Dintotdeauna mi-am dorit să văd Parisul. Montmartre, ţin-te bine căci sosim!