Rendezvous cu Rama

30. FLOAREA

Eforturile lui Jimmy îl însetaseră şi era perfect conştient că în tot continentul acela nu exista apă potabilă. Conţinutul bidonului i-ar fi ajuns o săptămînă, dar ce folos? Curînd, cele mai sclipitoare minţi ale Pămîntului aveau să se concentreze pe problemă. Fără îndoială, comandantul Norton urma să fie bombardat de sugestii. El unul nu-şi imagina cum putea să coboare faleza înaltă de o jumătate de kilometru. Chiar dacă ar fi dispus de o frînghie suficient de lungă, tot nu avea nimic de care să o ancoreze.

Era totuşi stupid ― şi laş ― să renunţe fără luptă. Dinspre ocean puteau sosi ajutoarele şi de vreme ce mergea într-acolo, trebuia să continue explorarea ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Nimeni altul n-avea să mai reuşească să observe şi să filmeze terenul variat pe care-l avea de străbătut, ceea ce i-ar fi asigurat nemurirea post-mortem. Deşi multe alte onoruri erau de preferat, tot însemna mai mult decît nimic.

Se găsea la numai trei kilometri de ocean, dacă sărmana Libelulă, ar fi putut zbura, însă aşa, părea greu de crezut să ajungă la ţărm urmînd o linie dreaptă. Regiunea din faţă era presărată cu obstacole uriaşe. Totuşi, problema n-ar fi fost de nerezolvat; se distingeau destule căi de acces. Jimmy le zărea pe toate, întinse pe harta mare şi curbă ridicată înaintea şi în jurul său.

Avea destul timp la dispoziţie; trebuia să înceapă cu imaginile cele mai interesante, chiar dacă se abătea de la drum.

Spre dreapta, cam la un kilometru depărtare, se observa un pătrat scînteind ca sticla tăiată, sau ca o vitrină uriaşă de bijuterii. Probabil că gîndul acesta iuţi paşii bărbatului. Chiar şi un individ sortit pieirii putea fi niţel interesat de cîteva mii de metri pătraţi de nestemate.

Nu rămase prea dezamăgit cînd constată prezenţa a milioane de cristale de cuarţ, încrustate într-un strat de nisip. Pătratul adiacent era însă şi mai interesant, acoperit fiind cu un soi de model, aparent aleator, format din coloane metalice goale în interior, dispuse destul de des şi cu înălţimile variind de la mai puţin de un metru la peste cinci. Era complet inaccesibil, doar un tanc şi-ar fi croit drum prin pădurea de tuburi.

Jimmy înaintă printre cristale şi coloane, pînă ajunse la cea dintîi întretăiere de laturi. Pătratul din dreapta era o machetă uriaşă, o tapiserie ţesută din sîrmă. Încercă să desfacă un colţ, clar nu reuşi.

În stînga se găsea un mozaic de plăci hexagonale, atît de perfect îmbinate încît între ele nu se zărea nici o linie. Ar fi părut o suprafaţă continuă dacă plăcuţele n-ar fi fost colorate în toate culorile curcubeului. Jimmy petrecu mai mult timp încercînd să găsească două pătrate adiacente de aceeaşi culoare, să vadă dacă aşa le putea distinge limitele, dar nu reuşi.

Panoramînd încetişor în jurul întretăierii, se adresă şovăitor Controlului.

― Voi ce părere aveţi? Mă simt prins în mijlocul unui rebus uriaş. Sau o fi galeria de artă a ramanilor?

― Sîntem la fel de stupefiaţi ca şi tine, Jimmy. Pînă acum n-am văzut nici un semn că Ramanii s-ar da în vînt după artă. Să aşteptăm pînă mai obţinem date şi după aceea să avansăm nişte ipoteze.

Următoarea întretăiere nu oferi alte detalii lămuritoare. Un pătrat complet gol, cenuşiu neutru şi plat, dur şi totuşi lunecos la pipăit. Celălalt, un burete moale, perforat de miliarde şi miliarde de găurele. Îl apăsă cu piciorul şi întreaga suprafaţă se ondulă precum nisipul mişcător abia stabilizat.

La o nouă intersecţie întîlni ceva semănînd izbitor de mult cu un cîmp arat, numai că brazdele aveau toate adîncimea de un metru, iar materialul în care erau săpate părea extrem de rugos, aidoma unui raşpel. Nu-i acordă atenţie prea mare, deoarece pătratul următor îl uluia mai ceva decît tot ce văzuse pînă atunci. Găsise în sfîrşit ceva în stare să înţeleagă, dar asta nu însemna că era mai puţin tulburător.

Perimetrul lui era înconjurat de un gard din sîrmă atît de obişnuit încît dacă l-ar fi întîlnit pe Pămînt, nu i-ar fi aruncai o altă privire. Din cinci în cinci metri se înălţau stîlpi cu aspect metalic, între care se întindeau şase şiruri de sîrme.

Dincolo de gard să găsea un al doilea, identic, şi după acesta încă unul. Un exemplu tipic al triplării ramane; ceea ce era închis între bariere nu avea nici o şansă să scape. Nu exista nici o intrare, nici o poartă pe unde să fie scoasă fiara, sau fiarele dinăuntru. În schimb, în mijlocul pătratului se zărea o singură cavitate, o versiune redusă a lui Copernic.

Jimmy n-ar fi ezitat nici în alte condiţii, iar în prezent oricum nu mai avea nimic de pierdut. Escaladă rapid cele trei garduri, se apropie de gaură şi privi înăuntru.

Spre deosebire de Copernic, puţul avea o adîncime de numai cincizeci de metri. Pe fundul lui se observau ieşirile a trei tunele, fiecare suficient de mare să permită trecerea unui elefant. Aceasta era totul.

După ce privi un timp, bărbatul hotărî că singurul lucru ce oferea un sens structurii, era ca podeaua puţului să fi fost un ascensor. Însă n-avea să ştie niciodată ce anume transporta. Putea doar să bănuiască că ceva mare şi probabil periculos.

În următoarele ore, parcurse mai mult de zece kilometri de-a lungul ţărmului oceanului, iar pătratele tablei începură să i se învălmăşească în minte. Văzuse unele acoperite complet de structuri de sîrmă, ca nişte colivii pentru păsări. Altele păreau de lichid congelat, punctate de vîrtejuri îngheţate. Dar cînd le încercă cu prudenţă, constată că se dovedeau suficient de solide. Mai trecu pe lîngă un altul într-atît de negru, că nici nu realiză ce anume era; doar pipăindu-l putu să afirme că se găsea într-adevăr acolo.

În prezent însă, apăruse o transformare subtilă în ceva ce înţelegea. Înşiruindu-se spre sud se succedau mai multe cîmpuri, nu găsea un termen mai potrivit. Ca terenul unei ferme experimentale de pe Pămînt, fiecare pătrat fusese acoperit cu pămînt împrăştiat şi nivelat cu atenţie; primul sol întîlnit în peisajul metalic al lui Rama.

Cîmpurile erau virgine, lipsite de viaţă, aşteptînd recolte ce nu fuseseră plantate niciodată. Jimmy se întrebă care putea fi scopul lor, căci părea incredibil ca nişte fiinţe atît de evoluate precum Ramanii să utilizeze indiferent ce formă de agricultură. Chiar pe Pămînt, agricultura nu mai constituia decît un hobby popular, o sursă de produse exotice şi de lux. Ar fi furat însă că acelea erau ferme potenţiale, impecabil pregătite. Nu văzuse niciodată un pămînt care să arate la fel de curat; fiecare pătrat era acoperit cu o folie uriaşă din plastic dur şi transparent. Încercă să-l străpungă să ia o mostră de pămînt, dar cuţitul său abia reuşi să zgîrîie plasticul.

Spre interiorul continentului se zăreau alte cîmpuri şi pe multe din ele se înălţau construcţii complicate din stîlpi şi sîrmă, probabil cu rolul de araci. Arătau golaşe şi dezolante, aidoma unor arbori desfrunziţi în toiul iernii. Iarna pe care o cunoscuseră trebuia să fi fost într-adevăr lungă şi teribilă, iar acele săptămîni de căldură şi lumină reprezentau probabil un, scurt interludiu, înainte de revenirea gerului.

Jimmy nu ştiu niciodată ce anume îl determinase să se oprească şi să privească cu atenţie labirintul metalic dinspre sud. Pesemne în mod inconştient, mintea lui verificase fiecare detaliu înconjurător. În peisajul fantastic de străin şi de aparte, remarcase un lucru de-a dreptul uimitor.

La un sfert de kilometru depărtare, în mijlocul unui noian de sîrme şi piloni, strălucea o pată de culoare. Era atît de mică şi modestă încît se găsea la limita vizibilităţii; pe Pămînt nimeni n-ar fi privit de două ori într-acolo. Cu toate acestea, fără doar şi poate unul din motivele care-i reţinuseră atenţia fusese faptul că-i reînvia atît de puternic amintirea Pămîntului. Nu raportă Controlului pînă nu se asigură că nu făcea o greşeală, că nu-l înşelau amintiri nostalgice. Abia de la numai cîţiva metri putea să fie sigur că viaţa, aşa cum o cunoştea el, apăruse în lumea sterilă şi antiseptică a lui Rama. Acolo, la marginea continentului sudic, înflorea, într-o splendidă singurătate, o floare.

Apropiindu-se, Jimmy realiză că ceva era în neregulă. Folia, protejînd probabil stratul de pămînt împotriva contaminării cu forme de viaţă nedorite, era perforată în centru. Prin orificiu se ridica o tulpină verde, de grosimea degetului mic al unui om, strecurîndu-se prin păienjenişul din sîrme de deasupra. La un metru de sol, se desfăcea într-un mănunchi de frunze albăstrii, semănînd mai mult cu nişte pene decît cu frunzele vreunei plante cunoscute. La înălţimea ochilor, tulpina se termina prin ceea ce el considerase la început o floare.

Acum vedea, cîtuşi de puţin surprins, că erau în fapt trei flori strîns unite între ele.

Petalele aveau forma unor tuburi lungi de cinci centimetri, cu colorit aprins, în număr de cel puţin 50 pe fiecare floare, strălucind în albastru, violet şi verde metalic, semănînd mai mult cu aripile unui fluture decît cu vreo formă de viaţă vegetală. Practic, tînărul nu cunoştea pic de botanică, dar era, uimit că nu vedea nici o structură similară petalelor ori staminelor. Se întrebă dacă asemănarea cu florile terestre nu constituia o simplă coincidenţă; poate că era ceva în genul unui polip coralier. În orice caz, ar fi implicat existenţa unor creaturi minuscule, purtate de vînt, servind fie ca agent fertilizator… fie ca hrană…

În esenţă importa prea puţin. Indiferent de definiţia ştiinţifică, pentru Jimmy rămînea o floare. Miracolul acela straniu, accidentul existenţei ei acolo, îi reamintea lucrurile pe care n-avea să le mai revadă niciodată, şi fu tentat să intre s-o ia cu el.

Nu avea să fie uşor. Se aflau despărţiţi de peste zece metri de hăţiş de piloni subţiri. Aceştia formau un soi de structură cubică, cu latura de vreo patruzeci de centimetri, repetată la nesfîrşit. Jimmy nu s-ar fi ridicat în aer cu bicicleta sa aeriană dacă n-ar fi fost subţirel şi mlădios, aşa încît ştiu că se putea strecura printre interstiţiile reţelei. Ieşirea ridica însă o problemă; întoarcerea îi era cu siguranţă imposibilă, de aceea trebuia să se retragă cu spatele.

Controlul se arătă încîntat de descoperire, astfel că descrise şi filmă floarea din toate unghiurile posibile. Nimeni nu obiectă cînd spuse:

― Mă duc după ea.

Nici nu aşteptase vreo împotrivire; viaţa îi aparţinea acum numai lui şi putea face cu ea orice dorea.

Se dezbrăcă, prinse pilonii netezi din metal şi pătrunse în reţea. Intra exact la limită; se simţea aidoma unui prizonier evadând printre zăbrelele celulei. După ce intră cu întreg trupul, încercă să se retragă, să vadă dacă întîmpină vreo dificultate. Într-adevăr, era mult mai dificil; era nevoit să împingă cu braţele, nu să tragă, dar nu consideră totuşi că e motiv de îngrijorare.

Jimmy era un om de acţiune şi nu un filozof. Tîrîndu-se cu greutate prin coridorul strîmt, nu-şi pierdu vremea întrebîndu-se de ce făcea un lucru atît de riscant. Nicicînd în decursul vieţii nu fusese interesat de flori, iar în prezent îşi folosea toată energia pentru a obţine una.

Adevărat, specimenul era unic şi de o imensă valoare ştiinţifică. În realitate însă, îl dorea pentru că reprezenta ultima lui legătură cu lumea vieţii şi cu planeta sa natală.

Apucînd-o, îl încercară însă remuşcările. Poate că era singura din Rama; se justifica s-o culeagă?

Dacă avea nevoie de o scuză, se putea consola cu ideea că nici Ramanii înşişi n-o incluseseră în planurile lor. În mod vădit era o anormalitate, înflorind mult prea tîrziu… ori prea devreme. Justificările nu-i foloseau însă şi ezitarea fu doar de moment. Întinse mîna, prinse tulpina şi smuci brusc.

Floarea ieşi destul de uşor; mai culese două frunze şi porni înapoi. Cu o singură mînă liberă, înaintarea se dovedea extrem de dificilă, chiar chinuitoare şi în scurt timp fu nevoit să se oprească să-şi tragă răsuflarea. Abia atunci observă că frunzele penate se închideau, iar tulpina lipsită de floare se descolăcea treptat de pe aracii ei. În vreme ce o privea, fascinat şi uluit, planta se retrase încet în pămînt ca un şarpe rănit de moarte tîrîndu-se în cuibul său.

Am ucis ceva minunat, îşi spuse Jimmy. Dar şi Rama îl ucisese pe el. În prezent îşi exercita doar un drept al său.