Rendezvous cu Rama

43. RETRAGERE

Ieşind grăbit prin orificiul decupat cu laserul, lui Norton zări cei şase sori ai lui Rama strălucind tot atît de puternic cît şi înainte. Cu siguranţă Pieter făcuse o greşeală… chiar dacă nu-i stătea în fire.

Pieter însă îi prevăzuse reacţia cu exactitate.

― S-a întîmplat atît de lent, explică el pe un ton de scuză, încît am remarcat diferenţa tîrziu. Nu-i nici o greşeală, am făcut măsurători. Nivelul de lumină a scăzut cu patruzeci la sută.

Acum, cînd ochii i se reacomodau după obscuritatea din templul de cristal, Norton îl putea crede. Ziua cea lungă a lui Rama se apropia de sfîrşit.

Deşi era la fel de cald, comandantul se înfioră. Mai încercase o dată senzaţia, într-o zi minunată de vară, pe Pămînt. Atunci lumina pălise în mod inexplicabil, de parcă întunericul venea din aer, de parcă soarele şi-ar fi pierdut puterea. Pe cer nu se zăreau nori. Abia după aceea îşi amintise că avea loc o eclipsă parţială.

― Asta-i, făcu încruntat. Plecăm… Abandonaţi tot echipamentul… Nu vom mai avea nevoie de el.

Spera ca planul său să se dovedească inspirat. Alesese Londra pentru incursiune, deoarece nici un alt oraş nu se găsea atît de aproape de scară; piciorul lui Beta se afla la numai patru kilometri depărtare.

Porniră în acel trap regulat şi săltăreţ ce constituia modul cel mai confortabil de deplasare la o jumătate de g. Norton impuse un ritm apreciat să-i conducă, fără eforturi deosebite, în cel mai scurt timp, la marginea Cîmpiei. Era extrem de conştient de cei opt kilometri de escaladat, odată ajunşi pe Beta, totuşi considera că avea să se simtă mult mai liniştit în timpul ascensiunii.

Prima zguduitură îi surprinse relativ aproape de scară. Fusese destul de slabă şi, instinctiv, Norton se întoarse spre sud, aşteptîndu-se să vadă un nou foc de artificii în jurul Coarnelor. Rama însă nu părea să se repete vreodată; dacă între piscurile ascuţite ca nişte ace avusese Ioc o descărcare electrică, ea fusese prea slabă pentru a fi vizibilă.

― Puntea, chemă el, aţi simţit?

― Da, şefule, un seism uşor. Poate o altă schimbare de traiectorie. Supraveghem giroscopul… încă nimic. Staţi puţin! A afişat! Detectabil… sub un microradian pe secundă, dar constant.

Rama începuse deci să se răsucească, deşi imperceptibil. Poate că şocurile anterioare reprezentaseră alarme false, dar acum se întîmpla cu adevărat.

― Viteza creşte… cinci microradiani. Hei! Pe acesta l-aţi simţit?

― Sigur că da. Conectaţi toate sistemele navei. E posibil să plecăm pe neaşteptate.

― Vă aşteptaţi la o schimbare de orbită? Pînă la periheliu mai avem…

― Nu cred că Rama se comportă după manualele noastre. Sîntem aproape de Beta. Ne odihnim cinci minute.

Cinci minute nu era mult, totuşi părură o eternitate. Nu mai exista nici o îndoială că lumina scădea în intensitate tot mai repede.

Deşi toţi erau echipaţi cu lanterne, gîndul beznei devenise de nesuportat; psihologic, se obişnuiseră într-atît cu ziua nesfîrşită încît le venea greu să-şi reamintească împrejurările în care exploraseră pentru întîia oară lumea cilindrică. Simţeau un imbold nestăpînit de a evada… de a ieşi la lumina soarelui, aflată la un kilometru dincolo de blindaj.

― Controlul! chemă Norton. Farul funcţionează? Probabil vom avea nevoie de el.

― Da, şefule. Îl aprindem.

O scînteie liniştitoare de lumină străluci la opt kilometri deasupra capetelor lor. Chiar pe fundalul luminii în prezent palide a lui Rama părea surprinzător de ştearsă; îi ajutase însă înainte şi avea să-i mai ajute dacă ar fi fost necesar.

Acesta, îşi spuse Norton, avea să fie urcuşul cel mai lung şi cel mai palpitant. Indiferent ce-ar fi urmat, nu se puteau grăbi; dacă oboseau, trebuiau să se sprijine undeva pe panta abruptă, aşteptînd ca muşchii răzvrătiţi să le permită continuarea drumului. Alcătuiau unul dintre cele mai bune echipaje angajate într-o misiune spaţială, dar performanţa omenească avea limite.

După o oră de urcuş neîntrerupt, ajunseră la cea de-a patra secţiune a scării, la trei kilometri de cîmpie. De aici avea să fie mai uşor, gravitaţia reprezentînd numai o treime din cea a Pămîntului. Deşi se mai produseseră cîteva zguduituri minore, alte fenomene neobişnuite nu apăruseră, iar lumina era încă suficientă. Se simţeau optimişti şi chiar se întrebară dacă nu plecaseră prea devreme. Un lucru era sigur, de întors nu se mai puteau întoarce. Călcaseră ultima oară pe cîmpia lui Rama.

La o pauză de zece minute pe cea de a patra platformă, Joe Calvert fu auzit exclamînd:

― Ce-i zgomotul ăsta, şefule?

― Zgomot?… N-aud nimic.

― Un fluierat ascuţit… cu frecvenţa în scădere… Trebuie să-l auzi!

― La vîrsta ta, auzul ţi-e mai… ah, da!

Şuieratul părea să vină de pretutindeni. În curînd deveni strident, chiar ascuţit, coborî rapid în intensitate, pe urmă se opri brusc.

După cîteva secunde se auzi din nou, repetînd acelaşi semnal. Avea întocmai atributele ascuţite şi insistente ale unei sirene de ceaţă, trimiţînd în jur un mesaj de avertizare. Mesajul suna urgent, şi deşi nu era conceput pentru urechile lor, îl înţelegeau. Ca pentru o confirmare, fu dublat de lumini.

Acestea se micşorară, aproape stingîndu-se, şi începură să clipească. Pete luminoase, aidoma unor fulgere globulare, alergau în lungul celor şase văi înguste ce luminaseră cîndva interiorul. Se deplasau de la ambii poli către ocean, într-un ritm sincronizat, hipnotic, ce avea un singur înţeles. „Spre ocean!”, avertizau luminile. „Spre ocean!” Chemarea era greu de ignorat, nu exista om care să nu simtă imboldul de a se întoarce şi de a căuta uitarea în apele lui Rama.

― Controlul! chemă Norton. Vedeţi ce se întîmplă?

Glasul lui Pieter părea uluit şi ceva mai mult decît înspăimîntat.

― Da, şefule! Privesc peste continentul sudic. Sînt mulţi bioţi acolo, inclusiv cîţiva dintre cei mari. Macarale, Buldozere… mulţi Gunoieri… Toţi aleargă spre ocean, mai iute decît i-am văzut vreodată. Uite o Macara… a sărit peste faleză! Aşa cum a făcut Jimmy, numai că a coborît mult mai rapid… s-a făcut ţăndări..: au sosit Rechinii, o fac bucăţele… Brr! nu-i un spectacol prea plăcut…

Observ acum cîmpia. Un Buldozer se pare că s-a defectat… se învîrte într-una în cerc. Doi Crabi au început să tragă de el, sfîrtecîndu-l… Şefule, zic să vă întoarceţi imediat.

― Crede-mă, facem tot posibilul.

Rama trăgea obloanele, aidoma unei nave pregătindu-se de furtună. Aceasta era impresia covîrşitoare a lui Norton, deşi nu-i găsea o motivare logică. El însuşi nu se mai simţea complet normal; în mintea lui se luptau două impulsuri: tendinţa de-a fugi, de-a scăpa şi dorinţa de a asculta porunca fulgerelor luminoase ce continuau să clipească pe cer, ordonîndu-i să se alăture bioţilor în marşul spre ocean.

Altă secţiune a scării, altă pauză de zece minute să permită toxinelor oboselii să se scurgă din muşchi. Apoi iarăşi la drum… Încă doi kilometri. Să nu încerce să se gîndească la asta…

Pe neaşteptate, obsedantele fluierături modulate încetară. În acelaşi moment, meteorii luminoşi ce goneau prin canalele Văilor Drepte îşi opriră pulsaţia înspre ocean. Cei şase sori liniari ai lui Rama reveniră la forma de benzi luminoase continue.

Păleau însă cu rapiditate, clipind uneori de parcă gigantice impulsuri energetice ar fi golit ultimele picături ale unor surse secătuite. Din timp în timp, de dedesubt, se simţeau zdruncinături. Puntea raporta că Rama continua să se legene cu o încetineală imperceptibilă, aidoma unui ac de compas răspunzînd unui cîmp magnetic slab. Şi totuşi fenomenul liniştea; Norton se temea de momentul cînd Rama avea să-şi oprească oscilaţiile.

Pieter raportă că toţi bioţii dispăruseră. În interiorul cilindrului, singura mişcare o reprezenta cea a oamenilor, tîrîndu-se înspăimîntător de încet în susul feţei curbe a domului nordic.

Norton învinsese de mult ameţeala simţită la prima ascensiune, însă în prezent în mintea lui se strecura o nouă teamă. Erau extrem de vulnerabili acolo, pe scara nesfîrşită din cîmpie spre Butuc. Dacă, terminînd modificarea orientării, Rama începea să accelereze?

În mod normal, impulsul s-ar fi manifestat în lungul axei. Dacă sensul ar fi fost spre sud, nu intervenea nici o complicaţie; urmau doar să fie apăsaţi ceva mai tare de panta pe care urcau. Dar dacă ar fi fost direcţionat spre nord, puteau fi azvîrliţi în spaţiu, prăbuşindu-se pe cîmpia de sub ei.

Încercă să se liniştească, gîndindu-se că orice acceleraţie posibilă ar fi fost extrem de slabă. Calculele doctorului Perera fuseseră foarte convingătoare; Rama nu putea accelera cu mai mult de a cincizecea parte din valoarea gravitaţiei terestre, altminteri Oceanul Cilindric ar fi trecut peste faleza sudică, inundînd întregul continent. Perera şezuse însă într-un birou confortabil pe Pămînt, nu înconjurat de kilometri de metal gata să te zdrobească. Şi poate că Rama era proiectat pentru inundaţii periodice…

Nu, ridicol! Era absurd să-ţi imaginezi că atîtea trilioane de tone puteau căpăta brusc o acceleraţie în stare să te arunce jos de pe perete. Cu toate acestea, pe parcursul întregii ascensiuni, Norton nu se îndepărtă prea mult de balustradă.

După o veşnicie, scara se termină, rămînînd numai cele cîteva sute de trepte ale punţii verticale. Dar porţiunea respectivă nu mai trebuia escaladată, deoarece cu ajutorul unui scripete instalat în Butuc aveau să fie ridicaţi pe rînd, profitîndu-se de gravitaţia în scădere. La piciorul punţii, un om cîntărea mai puţin de cinci kilograme, iar în vîrf greutatea lui devenea practic nulă.

Norton se relaxă în hamuri; uneori apuca o treaptă, să testeze slaba forţă Coriolis ce încerca să-l smulgă de pe punte. Uită de muşchii săi îndureraţi, se întoarse şi privi pentru ultima dată interiorul lui Rama.

În prezent lumina căpătase intensitatea unei lune pline pe Pămînt; peisajul era perfect distinct, deşi detaliile mai mărunte nu se observau. Polul Sud era parţial acoperit de o ceaţă strălucitoare. Prin ea răzbătea doar vîrful Cornului Mare, un punct negru, văzut exact dinspre axă.

Continentul cartografiat cu atîta grijă (dar în continuare necunoscut), de dincolo de Ocean, avea acelaşi aspect aparent al unei table de şah. Era totuşi prea îndepărtat şi prea încărcat, de amănunte pentru a merita o examinare atentă şi Norton îl privi numai în treacăt.

Parcurse cu ochii dunga circulară a oceanului şi observă pentru prima dată dispunerea regulată a unor turbulenţe în apă, ca şi cum valurile se spărgeau în recife aşezate la distanţe perfect egale.

Manevrele lui Rama aveau însă urmări foarte reduse. Era convins că Barnes ar fi fost deosebit de fericită să navigheze în asemenea condiţii, dacă ar fi solicitat-o să traverseze oceanul, cu pierduta ei Resolution.

New York, Londra, Paris, Moscova, Roma… îşi luă adio de la oraşele continentului nordic, sperînd ca ramanii să-i ierte orice stricăciuni produse. Poate aveau să înţeleagă că totul fusese făcut în interesul ştiinţei.

Ajunse la Butuc şi cîteva braţe se întinseră să-l ridice şi să-l transporte rapid prin ecluză. Suprasolicitate, atît picioarele cît şi mîinile îi tremurau spasmodic, încît singur nu s-ar fi descurcat. Fu bucuros să fie purtat precum un paralitic.

Cerul lui Rama se îngustă deasupra lui, iar el coborî în craterul central al Butucului. Cînd uşa ecluzei interioare se închise pentru totdeauna înapoia sa, gîndi involuntar: Ce straniu că noaptea vine tocmai în momentul în care Rama se află mai aproape de soare!