Rendezvous cu Rama

13. CÎMPIA LUI RAMA

După acele scări nesfîrşite, mersul pe o suprafaţă orizontală reprezentă un lux neobişnuit. Drept înainte terenul era într-adevăr complet plat; în dreapta şi în stînga, la limitele zonei iluminate, curba ascendentă de abia se putea zări. La fel de bine ar fi umblat într-o vale largă şi adîncă; era greu de crezut că se deplasau în interiorul unui cilindru gigantic şi că, dincolo de minuscula oază de lumină, terenul se ridica întîlnind ― nu, devenind ― cerul.

Deşi cu toţii simţeau o încredere şi o excitare greu de stăvilit, după o vreme tăcerea aproape palpabilă a lui Rama începu să atîrne greu asupra lor. Fiecare pas, fiecare cuvînt dispărea instantaneu în liniştea lipsită de ecouri. După o jumătate de kilometru, locotenentul Calvert nu mai rezistă.

Printre aptitudinile sale minore se număra un talent în prezent rar întîlnit, deşi unii nu-l socoteau îndeajuns de rar ― arta fluieratului. Cu sau fără încurajare, el reuşea să reproducă teme muzicale din majoritatea filmelor ultimelor două sute de ani. Începu cu „Hai-huu, hai-huu, Venim la lucru acu”, constată că nu-i pria basul piticilor lui Disney şi trecut rapid la „Rîul Kwai”. Apoi parcurse, mai mult sau mai puţin cronologic, vreo şase filme de acţiune, culminînd cu faimosul Napoleon al lui Sid Krassman din secolul douăzeci.

Încercarea era meritorie, dar nu le ridică moralul. Rama avea nevoie de grandoarea lui Bach ori Beethoven, a lui Sibelius sau Tuan Suan, nu de banalitatea refrenelor populare. Norton fu gata să-i sugereze lui Joe să-şi cruţe suflul pentru obstacolele de mai tîrziu, cînd tînărul ofiţer realiză singur inutilitatea efortului. Exceptînd consultările ocazionale cu vasul, continuară drumul în tăcere. Rama cîştigase repriza.

Norton aprobase o singură abatere de la traseul iniţial. Parisul se întindea drept înainte, la jumătatea distanţei dintre piciorul scării şi ţărmul Oceanului Cilindric. La numai un kilometru în dreapta parcursului lor, se afla însă o formă de relief majoră şi destul de misterioasă, pe care o denumiseră Valea Dreaptă. Un soi de canal sau de tranşee, lungă, adîncă de patruzeci de metri şi lată de o sută, cu malurile uşor înclinate; provizoriu fusese catalogat drept canal de irigaţii sau drenare. La fel ca pentru Scară, două replici identice se găseau amplasate echidistant în jurul axei lui Rama.

Cele trei văi erau lungi de aproape zece kilometri şi se opreau brusc, exact înainte de a ajunge la Ocean… destul de ciudat, dacă rolul lor era de-a transporta apă. Configuraţia se repeta de partea opusă a Oceanului; alte trei canale de zece kilometri continuau spre regiunea Polului Sud.

După numai cincisprezece minute de mers atinseră capătul Văii Drepte şi se opriră o vreme, privind gînditori în adînc. Pereţii perfect netezi coborau înclinaţi la şaizeci de grade; nu existau trepte, ori reazeme. Pe fundul văii se zărea o peliculă plată dintr-un material alb, asemănător gheţii. Un eşantion ar fi lămurit o serie de dispute; Norton se decise să obţină o probă.

Cu Rodrigo şi Calvert pe post de ancore, asigurîndu-se cu două frînghii, coborî încet, în rapel, panta abruptă. Jos se aştepta să dea peste lunecuşul obişnuit al gheţii, dar nu se întîmplă aşa. Frecarea era mare, reuşea să meargă fără grijă. Substanţa aceea era un fel de sticlă sau cristal transparent. Atingîndu-l cu vîrful degetelor, îl simţi rece, tare şi rigid. Întorcîndu-se cu spatele la proiector şi ferindu-şi ochii de strălucirea luminii, Norton se strădui să distingă ceva prin materialul cristalin, aşa cum ar fi încercat să străbată cu privirea gheaţa unui lac. Nu reuşi; nu avu mai mult succes nici atunci cînd concentră lumina reflectorului de pe cască. Substanţa era translucidă, dar nu şi transparentă. Iar dacă era vorba de un lichid îngheţat, punctul său de topire se arăta a fi mult mai ridicat decît cel al apei.

Lovi uşurel cu ciocanul din trusa geologică; ciocanul ricoşă cu un „clang” scurt, lipsit de muzicalitate. Ciocăni mai puternic, fără nici un rezultat, şi era gata să izbească cu toată forţa cînd un impuls lăuntric îl făcu să se oprească.

Părea puţin probabil să străpungă materialul; dar dacă reuşea? Ar fi procedat asemeni unui vandal spărgînd o imensă vitrină de sticlă. Ocazia respectivă putea apare şi mai tîrziu, deocamdată aflase unele lucruri interesante. Nu părea să fie un canal; nu era altceva decît un şanţ, puţin mai ciudat, ce pornea şi se sfîrşea brusc, dar care nu ducea nicăieri. Dacă prin el cursese cîndva un fluid, de ce nu se zăreau atunci pete şi urme de sedimente? Totul era curat şi strălucitor, de parcă lucrarea fusese terminată cu numai o zi înainte…

Se lovea din nou de misterul esenţial al lui Rama, însă de această dată nu-l mai putea neglija. Comandantul Norton era un om înzestrat cu suficientă imaginaţie, însă n-ar fi ajuns niciodată pe poziţia actuală dacă s-ar fi lăsat pradă celor mai fanteziste închipuiri. Totuşi, în prezent simţea ceva ― nu o previziune ― ci o anticipare. Lucrurile nu erau ceea ce păreau; exista ceva extrem de straniu în privinţa acestui loc, simultan nou-nouţ.. şi vechi de un milion de ani.

Gînditor, porni în lungul văii, în vreme ce tovarăşii săi îl urmau pe margine, continuînd să ţină corzile legate de pieptul lui. Nu se aştepta la alte descoperiri, dar voia să-şi lase emoţiile pe cursul lor firesc. Altceva îl îngrijora, ceva cu nimic legat de aspectul inexplicabil, de lucru nou, al lui Rama. Nu parcursese mai mult de doisprezece metri cînd revelaţia îl izbi ca un trăznet.

Locurile îi erau cunoscute! Mai fusese pe aici! Deşi nu constituia o raritate, senzaţia tulbura chiar şi pe Pămînt, sau pe o planetă familiară. Majoritatea oamenilor o încercaseră într-o ocazie ori alta, alungînd-o de obicei ca pe amintirea unei fotografii uitate, o simplă coincidenţă ― sau, dacă respectivii aveau înclinaţii mistice, ca pe o formă de telepatie provenind din altă minte, poate chiar o străfulgerare din propriul viitor.

Dar să recunoşti un loc pe care nici o fiinţă omenească nu-l văzuse… te zguduia! Cîteva secunde, comandantul rămase pironit pe suprafaţa cristalină şi netedă, luptîndu-se să-şi stăpînească emoţia. Universul său bine ordonat fusese întors cu susu-n jos, iar el întrezărise un fragment ameţitor din acel mister de la hotarul existenţei, pe care în cea mai mare parte a vieţii îl ignorase cu succes.

Apoi, spre enorma lui uşurare, bunul simţ îi veni în ajutor. Senzaţia tulburătoare de deja-vu se destrămă, înlocuită de o amintire reală şi lesne de identificat, din propria sa tinereţe.

Adevărat ― stătuse cîndva între asemenea pereţi înclinaţi, privindu-i cum se pierdeau în depărtare pînă ce păreau că se unesc într-un punct nedefinit. Numai că acei pereţi fuseseră acoperiţi cu iarbă tunsă scurt, iar picioarele călcaseră pietricele, nu cristal neted.

Întîmplarea se petrecuse în urmă cu treizeci de ani, într-o vacanţă de vară petrecută în Anglia. Datorită unei studente (îşi reamintea chipul ei, numele însă i-l uitase), Norton urmase un curs de arheologie industrială, foarte popular pe atunci printre absolvenţii de ştiinţă şi tehnologie. Exploraseră mine de cărbuni abandonate şi fabrici de bumbac, se căţăraseră peste ruine de furnale şi motoare cu aburi, se holbaseră neîncrezători la reactoarele nucleare primitive (încă periculoase) şi pilotaseră antichităţi, puse în mişcare de nepreţuitele turbine, pe şoselele restaurate.

Nu totul era autentic; multe se pierduseră de-a lungul veacurilor, căci oamenii se obosiseră arareori să păstreze obiectele obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Totuşi, acolo unde fusese necesar să se execute copii, ele fuseseră reconstruite cu atenţie şi dragoste.

În felul acesta, tînărul Bill Norton se pomenise gonind cu viteza excitantă de o sută de kilometri pe oră, în vreme ce azvîrlea frenetic lopeţi de cărbune preţios în focarul unei locomotive părînd veche de două sute de ani, însă în fapt mat tînără decît el. Linia de treizeci de kilometri a Marii Căi Ferate de Vest era totuşi destul de autentică, deşi readucerea ei la suprafaţă necesitase un volum uriaş de excavări.

Cu aburul şuierînd, se năpustiseră în coasta unui deal şi goniseră printr-o beznă plină de fum, iluminată de făclii. După un interval de timp ce li se păruse foarte mare, ţîşniseră din tunel într-o vale adîncă şi perfect rectilinie, tăiată între maluri abrupte şi acoperite cu iarbă. Imaginea de multă vreme uitată era foarte asemănătoare celei aflate acum înaintea lui.

― Ce-i, şefule? strigă locotenentul Rodrigo. Ai găsit ceva?

Străduindu-se să revină la realitatea prezentului, Norton îşi alungă temerile din minte. De acord, acolo existau mistere, dar poate că nu se plasau mai presus de înţelegerea omului. Învăţase o lecţie, deşi nu cea pe care ar fi împărtăşit-o altora. Cu nici un preţ nu trebuia să se lase copleşit de Rama. Eşecul ar fi urmat numaidecît… poate chiar şi nebunia.

― Nu, răspunse el, nu-i nimic aici. Trageţi-mă sus… îi dăm drumul spre Paris.